Până și comentatorii care nu împărtășesc integral opiniile lui René Guénon recunosc unitatea operei sale, unitatea stilului care reflectă unitatea doctrinei, încât nu puțini sunt cei care susțin că opera lui Guénon cere fie o adeziune totală, fără echivoc, fie o respingere cu aceeași măsură. Trăsăturile amintite asigură operei lui René Guénon un loc distinct printre producțiile intelectuale notabile ale secolului al XX-lea; dincolo de inerentele divergențe de idei, nimeni nu poate nega importanța și măreția operei guénoniene, care este, în general, considerată ca expresia majoră a ezoterismului tradițional din secolul al XX-lea. După iluminismul secolului al XVIII-lea care s-a arătat dezinteresat de ezoterism, de alchimie, de hermetism și ocultism, secolul al XIX-lea a marcat o revigorare a cercetărilor asupra domeniilor amintite, René Guénon preluând la începutul secolului al XX-lea teme puse în circulație de numeroși autori care l-au inspirat, dar pe care i-a depășit prin amploarea geniului intelectual și prin caracterul unic al poziției sale. Într-o lume dedată celui mai anti-spiritual raționalism, René Guénon a reamintit cu o forță remarcabilă că religia este deținătoarea unei Cunoașteri pe lângă care întreaga știință și întreaga filosofie moderne nu ar fi decât o „știință ignorantă”. René Guénon a avut contribuții notabile în multe domenii ale tabloului cultural al lumii moderne, unul dintre acestea fiind ezoterismul pe care dorea să îl păstreze în strânsă relație cu sacrul, din perspectiva sa ezotericul și exotericul fiind două moduri ale hermeneuticii sacrului. Orice formă a sacrului spune mai mult decât ceea ce este, esența pe care o exprimă fiind mai mult decât existența sa sensibilă sau mentală. O bună parte din convingerile sale despre ezoterism, René Guénon le expune în cartea Ezoterismul creștin. Ordinele inițiatice și simbolismul profund al tradiției creștine, București, traducere de Daniel Hoblea, Editura Herald, colecția „Philosophia perennis”, 2022, 160 p.
René Guénon abordează structura creștinismului sub dublul său aspect religios și inițiatic. Discuția despre ezoterismul creștin este una care continuă să suscite confruntări de opinii, adeziuni și respingeri cu puține argumente. Sigur ca tot ceea ce ține de mister, de ceea ce este ascuns are forță de atracție, constituind un teren adânc speculat după propriul mod de receptivitate al fiecăruia, pentru că orice formă a sacrului spune mai mult decât ceea ce este; prin aceasta orientarea ezoterică face parte din hermeneutica sacrului și este o exigență constitutivă. În mod invers, exoterismul constă în a reduce sensul ascuns la sensul manifest. Domeniul ezoterismului este unul dificil de abordat, fiind înconjurat de o nebuloasă în care lucrurile false sunt mai multe decât căile de acces, pentru a relua inspiratul titlu al unei cărți a lui Antoine Faivre. René Guénon a avut două merite în acest domeniu. Mai întâi el a conferit noțiunii de esoterism o semnificație precisă, riguroasă, smulgând-o din nebuloasa ocultistă și din grupările pseudo-ezoterice, reamintind creștinilor că există un sens profund și decisiv sun voalul formelor simbolice; respingând acest sens spiritual înseamnă privarea de înțelegerea revelatum-ului, formele simbolice rămânând o simplă îngrămădire de superstiții. În al doilea rând, Guénon a deschis perspective și a enunțat principii generale, a arătat ceea ce era o interpretare ezoterică a datelor unei tradiții, a furnizat un ansamblu de cunoștințe, explicații de o justețe uimitoare; el expune interpretări ezoterice și le comunică cititorilor săi.
René Guénon are anumite rezerve față de unele tendințe ale creștinismului începutului de veac XX, față de tradiția exoterică a creștinismului întrebându-se dacă „creștinismul avea la originile sale, atât prin riturile lui cât și prin doctrină, un caracter esențialmente ezoteric și, în consecință, inițiatic.” La începuturi este posibil ca Biserica „să-și fi constituit o organizație închisă sau rezervată, în care să nu fie toți admiși în mod indistinct, ci doar cei ce posedau calificările necesare pentru a primi în mod valabil inițierea”. Probabil că în epoca lui Constantin și a Conciliului de la Niceea, creștinismul era o religie în sensul propriu, „o formă tradițională ce se adresează tuturor fără deosebire”, deși, în opinia lui Guénon, „misterele” trebuia să rămână în ochii vulgului ceva imposibil de înțeles, ceva care „trebuia să rămână în întregime necunoscută celor care au fost apoi admiși în creștinismul devenit exoteric.” În urma cu un sfert de secol, Jean Borella, la acea vreme profesor la Universitatea Nancy II, a publicat un amplu studiu despre esoterism și creștinism: Esotérisme guénonien et mystère chrétien (Editions L’Age d’homme, Lausanne); după câțiva ani, Jean Borella a avut amabilitatea să răspundă câtorva întrebări care au devenit substanța interviului „Gnoza cere posibilități ale inteligenței care nu sunt egal prezente la toți oamenii”, publicat în volumul nostru Sensul ascuns. Dialoguri despre esoterism. Iată un fragment din răspunsul lui Jean Borella la întrebarea mea dacă există un ezoterism creștin: „În sensul lui Guénon (ezoterismul – cale spirituală instituită de o Autoritate tradițională) un astfel de ezoterism nu a existat niciodată în creștinism. Vorbesc de un ezoterism instituțional central, relativ la ceea ce constituie centrul căii cristice. […] Altfel spus, nu există două Biserici, Biserica lui Petru, exoterică, și Biserica lui Ioan, ezoterică. Creștinismul nu este, în structura sa globală, organizat în două părți, una exterioară și comună, alta interioară și rezervată. În creștinism nu a existat niciodată echivalentul a ceea ce este sufismul în islamism. […] Sfidez pe oricare ar proba existența în creștinism a unei instituții ezoterice centrale. Aceasta nu înseamnă că nu există un spirit de ezoterism, un ezoterism esențial care se identifică cu calea lui Isus.”
Ordinile cavaleriei ca și organizațiile orientale cu caracter inițiatic au primit denumirea de „păzitori ai Pământului Sfânt”, dar acest pământ nu este al Palestinei, el are ca sinonime, în opinia lui René Guénon, „Pământul Pur”, „Pământul Sfinților”, „Pământul Fericiților”; el era deopotrivă „Centrul lumii”, adică un centru spiritual pe care îl avea orice popor posesor al unei tradiții, acel centru având un rol comparabil cu cel al Templului lui Solomon, care în lipsa existenței materiale avea o semnificație cu totul ideală. Pentru apuseni drumul care ducea la „Pământul Sfânt” este cu totul pierdut și nu va fi găsit decât odată cu regăsirea propriei tradiții. Chiar dacă nu poate fi stabilită o filiație directă, Guénon vede în Fede Santa, „Fideli d’Amore” sau „Massenie du Saint Graal” moștenitoare ale spiritului Ordinului Templului. Pornind de la cartea lui Luigi Valli, Il Linguaggio segreto di Dante e dei „Fedeli d’Amore”, Rene Guenon face un amplu comentariu asupra meritelor și limitelor studiului criticului italian, un bun prilej de a reveni la opera divină a lui Dante. Ce susține Luigi Valli? Teza sa, susținută de o abundentă bibliografie și de un impresionant ansamblu de argumente, este că „doamnele” celebrate de poeții care erau în legătură cu organizația „Fedeli d’Amore”, Dante, Cavalcanti, Petrarca, Boccaccio, nu ar fi decât una și aceeași Doamnă simbolică, reprezentând Inteligența transcendentă sau Înțelepciunea divină. Ce îi reproșează René Guénon? Nu teza, interpretările sau argumentația, ci faptul că autorul „nu are mentalitatea «inițiatică» cerută pentru a trata în profunzime un asemenea subiect”. Pentru ezoterologul francez este regretabil că Luigi Valli este lipsit de cunoașterea directă a datelor tradiționale, că are o idee superficială despre Roza-Cruce, dar și despre masonerie, că nu a înțeles rolul simbolismului, că este într-o constantă confuzie când vorbește despre caracterul „inițiatic” sau „mistic” al unor doctrine. „Se pare că, în sfârșit, a venit timpul să se dezvăluie adevăratul sens al operei lui Dante”, scrie cu încredere Guénon în finalul comentariului său. Nu știa că între timp Luigi Valli murise, nu înainte de a fi scris volumul al doilea al cărții, răspunzând unor obiecții și adăugând note complementare. Obiecțiile cu care a fost primit primul volum erau despre apartenența lui Dante la o organizație inițiatică, fapt respins de mediile catolice, despre poezia simbolică, despre raporturile „Fedeli d’Amore” cu alchimia, despre semnificația medaliei lui Dante aflată într-un muzeu din Viena.
Cartea lui Arthur Edward Waite (The Holy Grail, its legends and symbolism) și studiul lui Charbonneau-Lassay („Iconographie ancienne du Coeur de Jesus”) sunt studiate atent de René Guénon nu numai pentru a analiza cele două lucrări, dar și pentru a expune propriile opinii despre mitul Graalului. „Incontestabil, legenda Graalului este creștină” afirmă Guénon fără a mai lăsa loc altei opinii, deși sunt destui cercetători care așază Graalul mai întâi sub emblemă celtică, pentru ca în secolul al XII-lea Robert de Boron să identifice legenda Graalului cu cupa euharistică. La Robert de Boron, primul autor care a compus un ciclu complet în jurul Graalului, publicând în 1212 o trilogie, Le Roman de l’Estoire dou Graal ou Joseph d’Arimathie en vers; Merlin și Perceval, asistăm la o depășire, sub influența creștină, a semnificațiilor Graalului atașat cazanului abundenței al celților. La el Graalul este vasul din care Isus bea în timpul Cinei, în care Iosif din Arimateea strânge sângele din rănile lui Isus. În opinia lui René Guénon „orice simbol veritabil își poartă în sine sensurile multiple, și asta de la origine, căci el nu este constituit ca atare în virtutea unei convenții umane, ci a «legii corespondenței» ce leagă toate lumile între ele”. Sensurile pe care unii le văd, alții nu, depind în exclusivitate de orizontul intelectual al fiecăruia. Este posibil ca autorii romanelor Graalului să fi transmis fără să știe date inițiatice, după cum este posibil să fi fost conștienți de sensul profund a ceea ce exprimau.
Existența unei instituții ezoterice creștine este un subiect care rămâne viu disputat, în care se confruntă opinii tranșante, cât și puncte de vedere dispuse la concesii. René Guénon s-a exprimat asupra tuturor subiectelor, inclusiv asupra ezoterismului creștin, cu o siguranță absolută. Jean Borella susține că în primele secole Biserica a avut conștiința naturii ezoterice a mesajului său esențial, cum ar fi „disciplina secretului”, interdicția pentru neinițiați de a cunoaște Simbolul credinței sau Tatăl Nostru sau de a asista la celebrarea euharistică, fără ca acestea să probeze existența vreunei instituții ezoterice creștine. „Dar aceasta nu înseamnă că nu există un fel de «spirit al ezoterismului», pe care eu îl numesc ezoterism esențial, nici că nu a existat sau că nu există încă un ezoterism formal instituit, mai mult sau mai puțin conform modelului guenonian, dar de natură secundară în raport cu calea centrală a filiației cristice”, afirmă Jean Borella.
Omul însuși este cheia raportului între Văzut și Nevăzut. Toma de Aquino spunea că „sufletul omului este situat la granița lumii corporale și a lumii spirituale”. Omul este ființa în care Nevăzutul devine văzut și Văzutul devine nevăzut, pentru că omul este purtătorul unei transcendențe, cea a spiritului. Opera ezoterică a lui René Guénon este de o importanță decisivă, dând termenului de ezoterism un sens riguros și cu adevărat spiritual. Texte inițiatice și doctrine tradiționale vorbesc despre om ca despre o piatră cubică. Tăierea pietrei brute este opera culturii, „coborârea” formei spirituale în substanța brută; forma spirituală nu este adăugată din exterior pietrei brute, ci este degajată din piatra brută, țâșnește din interiorul ei. Tot ceea ce a întreprins René Guénon, dincolo de inerente imperfecțiuni și exagerări, reprezintă îndemnul său adresat omului confruntat cu criza modernității să treacă de la ființa afundată în materie la ființa care se înalță la esența sa spirituală
Taguri: Dante, ezoterism creștin, Graal, Jean Borella, René Guénon