Secolul al XVIII-lea european a fost unul al enciclopediilor de ordin general, destinate publicului larg și avid de cunoștințe accesibile în limba maternă. Dacă până atunci se răspândiseră dicționare și enciclopedii acoperind diferite domenii ale cunoașterii, era vremea enciclopediilor generale care să acopere toate ramurile cunoașterii. Mișcarea enciclopedică este dominată fără putință de tăgadă de Encyclopédie ou dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des mètiers, par une société de gens de lettres, editată între 1751-1766. În articolul „enciclopedie”, și care este centrul teoretic al totalității operei, Diderot scrie: „Enciclopedie înseamnă înlănțuire de cunoștințe; cuvântul este alcătuit din prepoziția grecească în, și din substantivele cerc, și cunoaștere. […] Am văzut că numai un secol al filosofiei putea întreprinde o lucrare ca Enciclopedia; că acest secol sosise, că faima, ducând în eternitate numele acelor care ar săvârși-o, n-ar refuza, poate, să se încarce și cu ale noastre.[…] Am spus că numai un secol al filosofiei ar putea să încerce elaborarea unei Enciclopedii; și am spus-o, deoarece această lucrare cere mai multă îndrăzneală de spirit decât există de obicei în veacurile lipsite de gust.” Enciclopedia cuprinde 17 volume de text și 11 volume de planșe tipărite la Paris și Neuchâtel, format de tipar in-folio, articolele fiind clasate pe două coloane, în ordine alfabetică. Proiectul lucrării era de a examina totul și de a răsturna bariere, totul cu îndrăzneală de spirit, pentru punerea în ordine rațională a tuturor elementelor cunoașterii teoretice și practice.
Spiritul enciclopedist avea să se manifeste în continuare și vom face scurte referiri la două lucrări franceze consacrate filosofiei. La începutul secolului al XX-lea apărea Vocabulaire technique et critique de la philosophie, coordonat de André Lalande; prima ediție a apărut sub formă de fascicule, între 1902 și 1923. Una dintre originalitățile acestei lucrări colective este că aduce pentru fiecare termen un ansamblu de semnificații stabile. Rezultatul este că nu ne aflăm în fața unei lucrări încremenite în eternitate ci în fața unui model de operă deschisă, în care cititorul de astăzi este invitat la instructive convorbiri cu iluștrii filosofi de altă dată. Către sfârșitul veacului al XX-lea, în 1989, apărea la Paris, la Presses Universitaires de France, primul volum din Encyclopédie philosophique universelle, sub coordonarea lui André Jacob, o lucrare fără precedent în limba franceză în domeniul filosofiei. Ampla lucrare a apărut între anii 1989-1998, în patru volume, 6 tomuri, 12.000 pagini. Cele patru volume sunt: L’Univers philosophique, coordonat de André Jacob, Les Notions philosophiques, sub direcția lui Sylvain Auroux, Les Oeuvres philosophiques. Dictionnaire, și Le Discours philosophique, amândouă avându-l coordonator pe Jean-François Mattéi. La origine, la propunerea lui Emile Namer, s-a dorit un succesor al vremurilor pentru Vocabularul lui Lalande. Primul volum al noii enciclopedii trata chestiuni relative la metafizică, etică, filosofie politică, axiologie, limbaj, cunoaștere; al doilea volum este cel al noțiunilor filosofice și acoperă întreg corpusul filosofic de la filosofiile celor din vechime până la filosofiile contemporane; al treilea volum este consacrat operelor filosofice, fiind prezentate 9100 de lucrări care merg până la limitele tolerabile ale diversificării câmpului filosofic, în dicționar fiind analizate și opere aparținând literaturii, picturii, muzicii; pentru acest volum, la invitația profesorului Jean-François Mattéi, am scris recenzii despre opere filosofice scrise de D. Cantemir, T. Maiorescu, N. Petrescu, I. Petrovici, L. Rusu, P. Comarnescu și C. Noica; al patrulea volum este despre înscrierea filosofiei în marile limbi de circulație, despre filosofiile naționale, despre răspândirea filosofiei, despre formele și câmpurile filosofiei. Cele patru volume se succed unor tipuri de abordări: sistematică, conceptuală, istorică și tematică. Într-un interviu realizat acum 25 de ani, profesorul Jean-François Mattéi, care a însoțit Encyclopédie de la „primele cărări ale universului filosofic până la arhitectura finală a discursului”, îmi spunea că Encyclopédie philosophique universelle este poate ultima mare lucrare concepută în forma tradițională a cărții și că figura enciclopediei este figura însăși a circularității filosofiei.
Toate cele știute despre filosofie fuseseră înscrise în lucrările amintite și în alte poate câteva sute publicate în limbi de mai largă sau mai restrânsă circulație? Cu siguranță, nu; vastul câmp al filosofiei oferea încă posibilități de explorare, de cercetare, de apropiere de variile chipuri în care ni se înfățișează discursul filosofic: dialoguri, poeme, sentințe, diatribe, omilii, exerciții spirituale, confesiuni, eseuri, meditații, dizertații, teze, tratate, opere literare a căror incidență filosofică este de netăgăduit. Mai era loc pentru o enciclopedie care să aducă ceva original? Mai era și a dovedit-o cu asupra de măsură Barbara Cassin, coordonatorul amplei lucrări Vocabularul european al filosofiilor. Dicționarul intraductibilelor, traducere și adăugiri la ediția în limba română coordonate de Anca Vasiliu și Alexander Baumgarten, Iași, Polirom, 2020, 1552 p. În cuvântul de prezentare a Vocabularului, Barbara Cassin atrage atenția asupra unei probleme urgente pentru Europa, problema limbilor: alegerea unei limbi dominante sau menținerea pluralității, subliniind că punctul de plecare în realizarea Vocabularului a fost „o reflecție asupra dificultății de a traduce în filosofie. Am vrut să gândim filosofia în limbi, să tratăm filosofiile așa cum se exprimă ele și să vedem ce va schimba acest demers în modul nostru de a filosofa. De aceea, nu am alcătuit un alt dicționar filosofic sau o altă enciclopedie filosofică, tratând pentru ele înseși conceptele, autorii, curentele și sistemele, ci un Vocabular european al filosofiilor, care pleacă de la cuvinte înțelese în diferența comensurabilă a limbilor, cel puțin a principalelor limbi în care, după Babel, s-a scris filosofia în Europa.” De ce intraductibile? Pentru că sunt expresii care nu pot fi traduse? Nu, aici „intraductibilul este mai degrabă ceea ce nu încetăm să (nu) traducem.” Autorii Vocabularului nu au urmărit sacralizarea intraductibilului ci multiplicitatea limbilor și a sensurilor, sinonimia limbilor, străduindu-se „să aducă în atenție o altă manieră de a filosofa, care nu gândește conceptul fără cuvânt, pentru că nu există concept fără cuvânt”, notează Barbara Cassin. Alături de echipa de responsabili științifici – Charles Baladier, Etienne Balibar, Marc Buhot de Launay, Jean-François Courtine, Marc Crepon, Sandra Laugier, Alain de Libera, Jacqueline Lichtenstein, Philippe Raynaud, Irene Rosier-Catach – au lucrat mai mult de 150 de colaboratori animați de un spirit „care ține de aventură și de prietenie” și de încercarea de a privi filosofia din alte perspective decât cele știute.
Privind masivul tom ne vin în minte mai multe întrebări: există o limbă universală a filosofiei? Fiecare limbă își creează propriul sistem de raționament? Frantuzescul esprit spune același lucru cu englezescul mind sau nemțescul Geist? Există o „limbă a filosofilor” diferită de limbajul obișnuit? În mod simplu, la fiecare întrebare răspunsul este nu. Dar Vocabularul ne arată că este dificil a vorbi despre o limbă la singular în sensul în care o înțelegeau grecii cu al lor logos, deopotrivă limbaj, rațiune și limbă greacă. Martin Heidegger spunea că gândirea occidentală s-a născut în limba greacă, fiecare limbă fiind o viziune a lumii. Filosofia pretinde că studiază adevărul, universalul, dar ea studiază și lumea; ea este legată de invenții ale limbajului care spun lucruri noi și care scapă limbajului obișnuit, uimindu-l, lărgindu-l. Hegel spunea că se crede că fiecare știe imediat să filosofeze și să aprecieze filosofia pentru că are unitatea de măsură necesară în rațiunea sa. Filosoful german știa bine că niciodată capacitățile de înțelegere nu au fost egal răspândite. Necesitatea de a face inteligibilă reflecția filosofică s-a născut odată cu filosofia. Primii care s-au confruntat cu dificultății de a face înțeleasă filosofia într-o alta limbă au fost latinii; filosofii latini a trebuit să inventeze cuvinte pentru a reda înțelesurile termenilor grecești, și uneori au avut lungi ezitări. Logos a devenit ratio și oratio. Pentru ousia, calitatea de a fi, au găsit două echivalente, din care fiecare a pus în evidență o noțiune nouă: essentia și substantia. Un intraductibil este simptomul diferențelor limbilor. Poemul lui Parmenide este tradus/retradus de secole și totdeauna rămâne neterminat. Termenii plurivoci sau omonimi îl duc pe traducător în profunzimea fiecărei limbi, de aceea traducătorul trebuie să fie și filosof, și poet, și autor, să încerce să înțeleagă un autor mai bine decât a făcut-o el însuși. Traducerea este un joc al diferențelor; când adopți o anumită traducere, alte posibilități se închid.
Am ales spre exemplificarea intențiilor Vocabularului termenul sens/simț, articol având următoarea structură: I. Greaca veche, eterogenitate și amplitudine; II. Polisemia unitară a lui sensus; III. Exuberanța vocabularului latin al semnificației; IV. Convergențe moderne între cele trei sensuri ale franțuzescului sens. Un articol de peste 20 de pagini la care au contribuit Barbara Cassin, Sandra Laugier, Alain de Libera, Irene Rosier-Catach și Giacinta Spinosa. În ediția română pe lângă textul tradus din ediția franceză, la articol sunt incluse si câteva note încadrate specifice lexicului filosofic românesc: noimă; utilizări filosofice, filologice și juridice ale termenului „noimă”; „rost”; „rost” în filosofia românească. Vocabularul inserează în ediția franceză, ca termen principal, articolul despre dor, scris de Anca Vasiliu, recent laureată a Academiei franceze, responsabil de cercetare la CNRS. „Termenul dor se situează în centrul unei constelații de semnificații legate de experiența unei dureri specifice: cea resimțită ca urmare a unei lipse și a unei aspirații intime a individului”, scrie Anca Vasiliu, precizând că dor nu are echivalent în franceză, înrudindu-se cu dol din catalană. Autoarea amintește contribuțiile lui Lucian Blaga și Constantin Noica la conturarea filosofică a cuvântului dor și încheie cu aceste cuvinte: „dor, cu tensiunea sa spre infinit, aparține acestui fond comun și arhaic din care gândirea și-a extras atât mijloacele de expresie, cât și rațiunile de a fi.”
A măsura distanțele, abaterile, trecând de la o limbă la alta, de la o cultură sau alta, acesta este exercițiul pe care îl propune Vocabularul european al filosofiilor. Dicționarul intraductibilelor. Originalitatea sa a fost salutată de comunitatea științifică internațională și de cititorii interesați, dovadă fiind succesul de librărie arătat peste tot unde s-au realizat traduceri. La puțin timp după apariția lucrării, Centrul Cultural al Elveției de la Paris a organizat o întâlnire coordonată de Fernando Santoro și Anca Vasiliu, „Quand l’Europe a mal”, în jurul cuvintelor Saudade, Sehnsucht, Spleen, Dor, Nostalgie întâlnite în poeme, texte filosofice, cântece, cuvinte prin care europenii exprimă starea de rău a sufletului și a corpului, și o fac altfel în fiecare limbă și în fiecare cultură. Vocabularul este o pledoarie pentru pluralitate, pentru punerea în valoare a sensului și interesului pentru diferențe. Nașterea Vocabularului a stat sub semnul evitării tendinței de a ierarhiza limbile și de a sacraliza intraductibilul. Autorii au îmbrățișat un frumos gând al lui Humboldt: „Diversitatea limbilor este condiția imediată a creșterii pentru noi a bogăției lumii și a diversității a ceea ce cunoaștem din el; prin aceasta se lărgește pentru noi aria existenței umane, și noi maniere de a gândi și de a simți ni se oferă sub trăsături determinate și reale.” Pe măsură ce au început să apară traduceri ale Vocabularului european al filosofiilor, dincolo de limbă sau de cultură, traducerea se dovedea deopotrivă o adaptare și o aventură, traducătorul inventând neîncetat noi maniere de a gândi, de a înțelege lumea și de a o exprima.
Taguri: Barbara Cassin, filosofie