Educația și devenirea omului

Educația este procesul care, pe durata unei vieți întregi, ne conferă putința de a ne orândui întreaga existență în acord cu reflecția noastră, cu gândirea noastră, cu alegerile noastre. Educația ne eliberează și ne acordă o anume suveranitate. Problema formării persoanei este tot atât de veche ca și umanitatea, la fel de complexă precum cultura, cu care de altfel de multe ori se confundă. „Educația este un cuvânt recent, altădată i se spunea hrană”, arată marele dicționar Littré, apărut în a doua parte a secolului al XIX-lea. În dialogul Phaidon, Platon susținea că la plecarea omului din această lume, sufletul lui nemuritor duce cu el numai atât: cultura lui întru bine și felul în care s-a purtat în viață, „nimic mai mult decât acestea, cum au fost, nu-i este mai prielnic sau mai dăunător celui plecat din viață, încă de la sosirea lui în lumea de dincolo.” Într-o convorbire cu Eckermann, Goethe îi mărturisea că momentul suprem al vieții umane este uimirea, mirarea, ceea ce avea să reia și în ultimul vers din „Parabaza”: „Uluiți ne aflăm aici”. Uimirea este întrevăzută în privirea unui copil, dar și a unui adult căruia Micul Prinț trebuie să-i explice că acolo unde adultul vede o pălărie, copilul desenase un elefant înghițit de un șarpe boa. Uimirea este la originea tuturor manifestărilor spiritului uman, fie că este vorba de artă, știință, filosofie, etică, religie. „Mirarea aparține în cel mai înalt grad căutătorului înțelepciunii; nu există alt început al căutării înțelepciunii decât acesta”, afirmă Platon în dialogul Theaitetos. Aceeași idee avea să o exprime și Aristotel în Metafizica: „Căci și acum, și la început, oamenii au început să filosofeze datorită uimirii.” Uimirea este cea care la început descumpănește, dezrădăcinează, deranjează, scoate din mediul familiar, aducând cu ea ceva nou, ceva care deschide o nouă perspectivă, lucrurile pierzându-și caracterul ultim pe care li-l acordasem până atunci. A nesocoti uimirea înseamnă a elimina dorința de depășire, setea de învățare, de cunoaștere, de contemplare, accesul la sine, la ceea ce este propriu omului, înseamnă a elimina un spectru larg al căutărilor minții omenești. Despre mintea omenească și procesul de învățare este și una dintre cărțile lui John Dewey, recent apărută în limba română: Cum gândesc oamenii. Înțelegerea minții și creșterea eficienței în procesul de învățare, traducere din limba engleză de Ovidiu Morar, București, Editura Herald, colecția „Cogito”, 2022, 304 p.

John Dewey (1859-1952) a studiat la universitățile din Vermont și Baltimore fiind influențat de George Sylvester Morris, Granville Stanley Hall, Charles Sanders Peirce și William James. Pentru a rezolva problemele școlii în mediul industrial, John Dewey propune pedagogia progresivă pe care o va adopta întreaga lume atunci când se va confrunta cu probleme similare. Erau soluții pedagogice care astfel își verificau validitatea presupozițiilor filosofice, ceea ce-l va conduce pe John Dewey la abandonarea idealismului post-hegelian în care se formase ca filosof, pentru a elabora o nouă teorie a gândirii în acțiune căreia îi va da numele de „instrumentalism”. Instrumentalismul se înrudea cu pragmatismul lui Charles Sanders Peirce al cărui promotor înfocat fusese William James. Dar, de la bun început, pragmatismul conservator al Cambridge-ului Noii Anglii se îndepărta de instrumentalismul democratic al lui Chicago al Noii Americi. După moartea lui James și a lui Peirce la începutul secolului al XX-lea, John Dewey se identifică cu filosofia americană. Era profesor la Universitatea Columbia și era în centrul tuturor dezbaterilor filosofice pragmatiste, neo-realiste, realist-criticiste, era vocea conștiinței americane. În, cursul primelor decenii ale secolului al XX-lea, John Dewey a manifestat un interes crescând pentru problemele sociale și politice ale vremii; în plan teoretic a clarificat și apărat teoriile sale pedagogice, a aprofundat fundamentele logice ale instrumentalismului, a elaborat o metafizică și o estetică naturaliste, toate ideile sale regăsindu-se în lucrări precum: The School and Society; How we think; Democracy and Education. An Introduction to the Philosophy of Education; Essays in Experimental Logic; Human Nature and Conduct; Experience and Nature:The Quest for Certainty; Logic: the Theory of Inquiry.

Invitat, în 1894, la Universitatea din Chicago, John Dewey, în colaborare cu George Herbert Mead, pune fundamentele instrumentalismului, „școala de la Chicago”, o versiune personală a pragmatismului; în 1896 creează „școala-laborator”, exemplu al „noii școli”, bazate pe principiile activismului pedagogic. Instrumentalismul lui John Dewey este caracterizat în esență prin polemica sa cu idealismul, pozitivismul și empirismul logic, în general cu toate filosofiile care tind să fixeze experiența concretă în teorii abstracte, statice și dualiste. În viziunea lui John Dewey, încă de la începuturile sale filosofia a avut pretenția de a șterge caracterul temporal, precar, schimbător al experienței, impunând realului concepte dogmatice, și acțiunii valori absolute, prin aceasta filosofia fiind moștenitoarea tradiției religioase. Instrumentalismul decurge din recunoașterea faptului că realul sub toate aspectele sale este câmpul raporturilor dinamice; în acest sens, instrumentalismul este un „naturalism organicist” care se inspiră din evoluționismul biologic: „Părțile succesive ale gândirii reflexive se nasc unele din altele și se susțin unele pe altele. Fiecare fază e un pas de la ceva la altceva – tehnic vorbind, e un termen al gândirii. […] Putem duce mai departe cercetarea noastră notând ca gândirea reflexivă, spre deosebire de alte operații pe care le numim gândire, implică (1) o stare de îndoială, ezitare, perplexitate, dificultate mentală, în care își are originea gândirea și (2) un act de căutare, urmărire, cercetare, pentru a afla materialul care va rezolva îndoiala, va limpezi și va lămuri perplexitatea.” Deși de formație filosof, John Dewey folosește termenii filosofici cu o anume neîncredere, preferând să vorbească în termeni care vorbesc despre interacțiunea vitală între organisme și mediul înconjurător, între cei doi poli existând o „tranzacție” continuă, omul fiind în mod originar angajat într-un raport practic cu lumea, acțiunea omului fiind esențialmente instrumentală sau funcțională. Ea pornește de la o „situație problematică” și formulează o „previziune operatorie” sau „idee” care o dată examinată cu severitate duce la un „habitus de răspuns”, cum ar fi spus C.S. Peirce. Așa se formează judecățile simțului comun, după cum aceluiași proces i se supun abstracțiile logice și științifice.

La vremea lor, John Stuart Mill, Francis Bacon, John Locke au scris despre educarea gândirii, despre importanța gândirii în viață, despre puterea gândirii, despre disciplina gândirii. Pornind de la lectura acestor autori, dar și de la experiența școlii-laborator, John Dewey vorbește despre importanța atitudinilor și abilitatea educării gândirii; aceste atitudini sunt: mintea deschisă, devotamentul sau curiozitatea absorbită și responsabilitatea în asumarea consecințelor, atitudini importante în sensul dezvoltării deprinderii de a gândi în mod reflexiv: „nimeni nu poate gândi despre orice lucru fără o experiență și informare în legătură cu acel lucru. Totuși există disponibilitatea de a trata într-un mod reflexiv subiectele care intră în zona experienței – disponibilitate ce contrastează puternic cu dispoziția de a emite judecăți numai pe baza obiceiurilor comune, a tradiției, a prejudecăților etc., evitând astfel sarcina de a gândi. Atitudinile personale menționate anterior sunt constituenții esențiali ai acestei disponibilități generale.” În procesul educației nu se poate face o disociere între principiile abstracte, impersonale ale logicii și calitățile morale ale caracterului, căci ele se întrețes într-o unitate. Care este calea pe care o alege o persoană aflată în fața unei dileme, care trebuie să treacă de la o situație pre-reflexivă (deconcertantă, obscură, problematică) la situația post-reflexivă (clarificată, coerentă, stabilă, armonioasă)?

Între aceste două limite, John Dewey identifică cinci aspecte ale gândirii reflexive: „1) sugestiile, prin care mintea face un salt înainte; 2) o intelectualizare a dificultății într-o problemă care trebuie rezolvată; 3) utilizarea unei sugestii după alta drept idee călăuzitoare, sau ipoteză, pentru a iniția și conduce observația; 4) elaborarea mentală a ideii sau a supoziției ca idee sau supoziție; și 5) verificarea ipotezei prin acțiune reală sau imaginară.” De aici o nouă concepție asupra ideii sau semnificației. Ideea sau semnificația nu se definește prin originea sa senzorială sau perceptivă, nu este imaginea mentală a unui lucru, este un „instrument”, un „mijloc” de transformare a experienței, este un plan de acțiune. Astfel, educația și procesul de organizare a experienței sunt sinonime. Rămâne ca maestrul să aleagă activitățile cele mai potrivite pentru a forma obișnuințele de gândire ale discipolului, pentru a dezvolta curiozitatea care va trece dincolo de biologic și social, dobândind un „caracter hotărât intelectual”.

Anticii, dar și modernii, au prețuit în chip deosebit educația tinerilor; distincțiile inițiale între natură, rațiune și obișnuință, accentul pus pe dobândirea cunoștințelor și pe exercițiu coboară până la presocratici. Deseori era folosită analogia cu agricultura: trebuia un pământ roditor (natura umană), un bun agricultor (educatorul) și o sămânță bună (sfaturi, exemplul, învățătura transmisă). Noi toți suntem datori față de propria noastră ființă, pentru că din tot ceea ce există nimic nu se naște, în sens propriu, de la sine. Devino ceea ce ești, al lui Goethe, este despre demnitatea de a trece de la eu la sine, iar această trecere este însăși Educația.