Jean Biès (28 august 1933, Cauderan – 11 ianuarie 2014, Paris) a fost un cunoscut eseist, poet și universitar francez, preocupat îndeosebi de gândirea tradițională. Este autorul unui număr impresionant de cărți, din care amintim aici câteva: Mont-Athos, Albin Michel, 1963; Empédocle d’Agrigente, Editions Traditionnelles, 1969; Littérature francaise et pensée hindoue, Klincksieck, 1973; Passeports pour des temps nouveaux, Dervy, 1982; Retour à l’Essentiel. Quelle spiritualité pour l’homme d’aujourd’hui? Dervy, 1986; Art, Gnose et Alchimie, Le Courrier du Livre, 1987; Sagesse de la Terre, Les Deux Oceans, 1997; Grands Initiés du XX siecle, Philippe Lebaud, 1998; Les Alchimistes, Philippe Lebaud, 2000; Petit dictionnaire d’impertinences spirituelles, Medicis-Entrelacs, 2006; Vie spirituelle et modernité, L’Harmattan, 2009; Le Symbole de la Croix, Arma Artis, 2010; Paysages de l’Esprit, Arma Artis, 2011; Le Soleil se leve à minuit, L’Harmattan, 2011. Jean Bies mi-a fost partener de dialog în două interviuri apărute în: Bogdan Mihai Mandache, Sensul ascuns, dialoguri despre esoterism, „Alchimia este arta transformării interioare”, Cronica, 2005, și Bogdan Mihai Mandache, Filosofia – aventura unui discurs, volumul III, „Lumea postmodernă este organizată în așa fel încât împiedică viața interioară”, Cronica, 2003. Pentru activitatea sa didactică și pentru cea literară, Jean Biès a fost răsplătit de statul francez cu distincțiile de Ofițer al ordinului național al Meritului (1993) și de Cavaler al Legiunii de onoare (1996).
Era elev în ultimul an de liceu când l-a descoperit pe Rene Guénon, nu știa nimic despre el. Cărțile acestuia, La Crise du monde moderne și Le Regne de la Quantité i-au arătat tânărului Jean Biès gravele pericole care amenințau civilizația occidentală, și, în consecință, întreaga umanitate. A descoperit astfel că nu numai Guenon denunța riscurile unei modernități fără frontiere; mai erau câțiva intelectuali care căutau răspunsuri în fața destructurării societății, care căutau să recreeze cadrele vieții, condițiile modurilor de existență, care cultivau atitudinile interioare susceptibile de a salva omul și lumea. Printre intelectualii preocupați de incertitudinile viitorului amintim pe: Paul Valéry (La Crise de l’Esprit și Regards sur le monde actuel), Oswald Spengler (Le Declin de l’Occident), Julius Evola (Revolte contre le monde moderne), Shrî Aurobindo ( Le Cycle humain și La Vie divine). Lumea abia ieșise din marea conflagrație mondială, și, în sens literal, nu geo-fizic, trăia „o inversare a polilor”, aparenta soliditate a lumii dădea vizibile semne de fragilitate. Ultimele decenii au însemnat schimbări majore în raportul omului cu natura, cu societatea, care la rândul lor au determinat atitudini și comportamente care privesc atât lumea exterioară, cât și lumea individuală, interioară. Jean Biès nu se ferește să vorbească de o adevărată „reeducare spirituală” în raportul omului cu natura: respectul față de natură, darul uimirii, puterea comuniunii, arta contemplării sunt moduri ale existenței care au ieșit din cotidianul „omului crepuscular”.
Pe lângă schimbarea modurilor de existență, s-au schimbat multe din atitudinile omului lumii moderne, una dintre acestea fiind dezinteresul față de treburile publice, apoliteia, distanța față de societate, de valorile sale, de credințele sale, cu care întreține raporturi superficiale, cu care nu se mai identifică. Pentru Jean Biès o posibilă ieșire din impasul în care se complace modernitatea este reînnoirea umanismului greco-latin; în crize de gravitatea celei traversate de lumea modernă singura soluție este transformarea radicală a modurilor de gândire și de viață. După mai multe decenii consacrate ruinării umanismului clasic considerat ca fiind perimat, inutil și inadecvat epocii, se manifestă un interes crescând pentru virtuțile morale și intelectuale ale lui Civis Europeanus. Reînsuflețirea studiilor clasice ar aduce modificări notabile atât la nivelul unei schimbări de mentalitate și de sensibilitate cât în privința comportamentului. Una dintre virtuțile de altădată era interioritatea, „lumea pe care o purtăm în noi, și care se constituie din învelișuri încă relativ exterioare: mentalul, instrument de reflecție și de investigare, și psihicul, domeniu al planurilor subtile. Dar dincolo de acestea, în cele mai profunde straturi ale ființei noastre, este Spiritul, altfel spus, ceea ce nu este reductibil la nimic, scapă oricărei măsuri și definiții, nous-ul vechilor greci, atman-ul hindușilor, această monadă care este însăși natura și esența pe care Dumnezeu și Isus o numesc «Regatul lui Dumnezeu» în noi”, afirma Jean Biès într-unul dintre interviurile amintite. Pentru cărturarul francez o a doua Renaștere va fi posibilă dacă Occidentul va lăsa deoparte apriorismele sale culturale, prejudecățile și carențele, pentru a reface un spirit și un suflet.
Poate părea surprinzător la prima vedere că Jean Biès caută să afle o sursă regeneratoare a spiritualității noastre tocmai într-o disciplină în care totul este enigmă: alchimia. Alchimia ne învelește, ne înconjoară, ne provoacă, și totuși nu o vedem nicăieri. Astăzi nu puțini sunt cei care caută sensul și conținutul alchimiei de altădată; alchimia intrigă, atrage, stimulează și descurajează, rămânând pentru profani doar neîncetata și neîmplinita căutare a aurului obținut în laborator. Și totuși un întreg Ev Mediu, cu rădăcini în civilizațiile egipteană, greacă, arabă, atât să fi însemnat? Căutarea pietrei filosofale să fi fost un joc? Cei care s-au apropiat de alchimie cu pași temători, dar cu inima deschisă, au deslușit evantaiul de aspecte cuprinse în Arta lui Hermes: artizanal, cosmologic, medical, hermetic, psihologic, spiritual. Aceste proceduri sunt nivele ale realității, fiecare reluând, în maniera sa, teme reiterate ca operații alchimice. „Alchimia este una dintre căile Viului. Ea este pe de-a-ntregul ocupată cu reconstituirea proceselor acestei vieți pentru a recăpăta plenitudinea și puritatea dinaintea decăderii adamice”, scrie Jean Biès.
Alchimia este inseparabilă de ideea de schimbare, de transformare, de transmutație. Fulcanelli dăduse una dintre frumoasele definiții ale alchimiei: „O permutare a formelor prin lumină”, idee preluată de la ilustrul înaintaș în ale Marii Opere, Nicolas Flamel: „Opera noastră este transmutarea unei naturi într-o altă natură”, cel care precizase că transmutare înseamnă schimbarea slăbiciunii în forță, a ceea ce este dens în subtil, a materialității în spiritualitate; „alchimia este știința transmutării lucrurilor pornind de la formele lor și de la spațiile lor”, spunea Arnaud de Villeneuve. Locul alchimic, deopotrivă laborator și loc de rugăciune (grăitoare imaginea laboratorului preotului Claude Frollo din Notre-Dame de Paris, de Victor Hugo), a fost de multe ori prezentat într-o manieră vulgarizatoare, când el era locul unde alchimistul spiritualiza materia. În toate gravurile despre alchimie întâlnim aceeași imagine: un loc strâmt, ascuns privirilor, pe rafturile căruia sunt zeci poate chiar sute de vase, recipiente, borcane, retorte, alambicuri, talismane, trepiede, oglinzi, totul într-o dezordine de nedescris, un fel de „caravanserai al imaginarului științific”, după inspirata denumire aleasă de Jean Biès, care optează pentru o altă imagine a alchimistului. Dacă păstrăm sensul medieval, reprezentarea exemplară a alchimistului o găsim în tabloul lui Rembrandt Le Philosophe en contemplation, 1632, aflat în Muzeul Luvru, Paris. Aici totul este interiorizat, nici un instrument, nici un simbol, doar clar-obscurul și o scară spiralată care trimite la Tabula Smaragdina: „Cu adevărat, de la sine înțeles și fără nici o îndoială. Ceea ce e jos e la fel cu ceea ce e sus și tot ceea ce e sus e la fel cu ceea ce e jos, pentru înfăptuirea minunilor lucrului unic.”
La începutul secolului al XX-lea, alchimia părea pentru totdeauna uitată, era pe cale să devină o disciplină căzută în desuetudine. Nu vechile preocupări privind transmutația aveau să o readucă în atenție, ci aspectul psihologic admirabil reliefat de Carl Gustav Jung care descoperă alchimia prin intermediul cărții Secretul Florii de Aur, tradusă de Richard Wilhelm, în anul 1928. „Abia prin textul despre Secretul Florii de Aur, care face parte din alchimia chinezească și pe care-l căpătasem în 1928 de la Richard Wilhelm, m-am putut apropia de esența alchimiei. Atunci s-a născut în mine dorința de a cunoaște alchimiștii”, spune Jung în Amintiri, vise, reflecții.” Nu fără surprize, C.G. Jung a descoperit similitudini între experiențele alchimice și cele ale psihicului, manifestate fie în vise, fie în desene, fie în trăirile psihice; a descoperit adevăratul său precursor în Gerhard Dorn (1530-1584), filosof și alchimist belgian care nu a separat alchimia de o formă de înțelepciune spirituală. Materia prima conținută în vasul hermetic este văzută de Jung ca inconștientul conținut de om; C.G. Jung aprecia că alchimistul nu era totdeauna conștient că lucrând asupra materiei lucra asupra lui însuși. Alchimia, scria psihiatrul german, reprezenta „proiecția unei drame deopotrivă cosmice și filosofice în termeni de laborator”. Pentru C.G. Jung fabricarea aurului material rămâne o „absurditate”; nici un alchimist nu l-a obținut vreodată. Aurul, dar și panaceul, piatra filosofală, elixirul de viață lungă corespundeau unor „realități psihice” cucerite haosului cu ajutorul procesului de individuare. C.G. Jung a redescoperit în alchimie ceea ce Occidentul creștin respinsese ca fiind expresie a gnozei păgâne, a iraționalului și a orientalității. Pentru C.G. Jung, alchimia era posibilitatea de a arunca o punte de înțelegere interioară, spirituală, între Occident și Orient.
În persoana lui Jean Biès s-au întâlnit un poet, un filosof și un căutător al adevărului într-o construcție care cultivă echilibrul și simetria. Hinduism, yoga, ortodoxie, alchimie, philosophia perennis, sufism nu sunt căi divergente, căutări haotice, dincolo de diferențele sau opozițiile de suprafață, toate regrupându-se într-o unitate fundamentală. „Văd această întâlnire cu alte spiritualități ca fiind fericirea vieții mele”, îmi mărturisea Jean Biès într-un interviu din anul 2002. Jean Biès a mers către profunzimi, a pătruns sensul tainic, nebănuit al învățăturilor, ne-a îndrumat să ieșim din noaptea intelectuală a materialismului, reducționismului și nihilismului. „O operă care a căutat să redea lumii sufletul pierdut”, spunea Francois Chenet la înmormântarea lui Jean Biès.
