Castelul interior este o lecție de teologie spirituală care devine un tratat de teologie mistică. Experiențele Terezei de Avila i-au descoperit un nou orizont spiritual pe două planuri: unul antropologic, al misterului omului, celălalt, al cufundării în misterul transcendent.

O istorie a misticii creștine este de neconceput fără evocarea punctelor forte ale experienței unor mistici din rîndul cărora amintim pe: Origen, Grigore de Nyssa, Dionisie Areopagitul, Bonaventura, Meister Eckhart, Ioan al Crucii, Tereza de Avila sau Ignațiu de Loyola. Trăirile mistice și scrierile celor amintiți, și ale multor altora, ne amintesc o celebră spusă a lui Pascal: „Dumnezeul lui Avraam, al lui Isac și al lui Iacov și nu Dumnezeul filosofilor și savanților. Dumnezeu sensibil inimii și nu rațiunii.” Descoperindu-și de tînără vocația religioasă, avînd viziuni extraordinare, citind cu aviditate Confesiunile sfîntului Augustin, Tereza de Avila (1515-1582), după „convertirea” petrecută în jurul anului 1555 și-a propus să reformeze Carmelul readucîndu-l la regulile sale prime. În istoria și doctrina Terezei de Avila, convertirea omului, îndreptarea lui către Dumnezeu capătă o mare importanță. Prima sa carte – Cartea Vieții – este istoria convertirii sale, scrisă la maturitate povestește cum vederea unei statui a lui Isus și lectura Confesiunilor augustiniene au provocat

o dramă interioară care s-a sfîrșit prin a-și pune întreaga încredere în Dumnezeu. Păstrată în Biblioteca regală Sfîntul Laurențiu de la Escurial, cartea are 40 de capitole și 450 de pagini și are particularitatea de a pune accentul pe componenta mistică a vieții Terezei de Avila, povestirea urmînd un plan istoric, cel al educației în familie și al descoperirii vieții religioase, și un plan mistic. Teologii au considerat Cartea Vieții ca fiind una dintre cele mai importante scrieri ale Terezei de Avila, ocupînd un loc de primă mînă în spiritualitatea creștină; este un document incomparabil ca limbă spaniolă a jumătății de veac XVI, dar și sub aspect religios, povestirea Terezei fiind un document unic prin forța cu care afirmă prezența lui Dumnezeu în viața omului, afirmarea prezenței sale iubitoare fiind rațiunea primă a cărții Terezei de Avila. Cartea Vieții nu pretinde construcția vreunei teorii, ci oferirea unor indicații utile pentru înaintarea pe calea spirituală; este vorba despre o înțelepciune supraconceptuală…

Mai mult...

Pentru cei care nu l-au cunoscut, dar i-au citit Jurnalul 2007-2013, Mihail Radu Solcan va rămâne asemenea bătrânului, dintr-un basorelief de zinc, cumpărat din târgul de antichități, cățărat pe o scară de bibliotecă, o bibliotecă având cărți până la tavan.

Față de alte genuri literare, jurnalul este unul de dată relativ recentă, intrând în conștiința cititorilor în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Astăzi se constată un interes crescând al publicului pentru literatura de mărturisire, pentru subiectivitatea exprimată direct, pentru evenimentul trăit, pentru notația primă. Philippe Lejeune este teoreticianul care a consacrat „pactul autobiografic” și „literatura personală”, formule care cuprind scriitura intimă, adică jurnalul, autobiografia, memoriile, corespondența, dialogul. Caracteristicile jurnalului țin de spontaneitatea specifică notației cotidiene, de notația firească lipsită de artificialitate, de marca evidentă a subiectivității, de construcția unui spațiu al solitudinii, toate acestea păstrându-l mai aproape de adevăr, de notația sinceră față de idealizarea specifică altor genuri ale literaturii de mărturisire. Și astăzi sunt citite cu interes paginile de jurnal purtând semnăturile unor scriitori precum Samuel Pepys, John Evelyn, Johnatan Swift, Eugene Delacroix, Virginia Woolf, Anais Nin, Simone de Beauvoir, Cesare Pavese, Ernst Junger. În literatura română cel mai cunoscut este Jurnalul lui T. Maiorescu, dar genul

a fost ilustrat și de alte nume celebre precum: Eugen Lovinescu, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade sau Alice Voinescu. Cele mai multe jurnale sunt destinate posterității, de cele mai multe ori, atunci cînd persoanele amintite sunt în viață, numele lor sunt înlocuite cu inițiale. Un astfel de jurnal este cel semnat de Mihail Radu Solcan, Vremuri noi, vremuri vechi. Jurnal 2007-2013, București, Editura Art, selecție, introducere și note de Mircea Flonta și Constantin Vică, colecția „Revizitări”, 2019, 280 p. Numele autorului nu este dintre cele foarte cunoscute. Și totuși cine a fost Mihail Radu Solcan? Presimțind fireasca întrebare, îngrijitorii ediției au simțit nevoia unor necesare lămuriri „Cine a auzit de Mihail Radu Solcan? Dincolo de cercul familiei și al prietenilor, a fost cunoscut doar de un număr destul de mic de persoane: colegi și studenți, puțini cititori de filosofie, economiști, sociologi sau politologi cu interese teoretice. [...] Solcan a fost unul dintre acei oameni care au trăit scutiți de frustrările pe…

Mai mult...

În pagini admirabile, împletind armonios exaltarea poetică și spiritul critic, Roger Scruton vorbește despre existența noastră ca ființe responsabile, despre capacitatea noastră de a forma intenții, despre fizionomie și mișcarea cărnii, despre îmbujorare și zîmbet, despre orgasm și dorință

Sexualitatea nu a fost o temă predilectă a discursului filosofic, deși despre prietenie, dorință, erotism au scris pagini interesante filosofi cum ar fi Platon, Aristotel, Montaigne, Hegel, Kant, Husserl, Sartre sau Wittgenstein. La sfîrșitul secolului al XX-lea a apărut la Presses Universitaitres de France Encyclopédie Philosophique Universelle, amplă lucrare în patru volume, șase tomuri, probabil ultima enciclopedie filosofică apărută în formatul clasic de carte tipărită; lucrarea are peste 12.000 pagini, format in-octavo. Ultimul volum, Le Discours philosophique, cuprinde în cele 158 de articole arhitectura întregului sistem filosofic, adică înscrierea filosofiei în diferite limbi și culturi, răspîndirea filosofiei, formele filosofiei și cîmpurile filosofiei. Nici unul dintre textele acestui volum nu face vreo referire la chestiunea sexualității. Să nu fi interesat acest subiect, la nivelul discursului filosofic, nici un filosof? Primele lucrări filosofice, explicit despre sexualitate, au apărut în ultimele decenii: Histoire de la sexualité, de Michel Foucault, în trei volume, apărute la editura Gallimard, 1976-1984, apărută în limba română la Editura

de Vest, 1995, și Sexual Desire, de Roger Scruton, apărută inițial în 1986, republicată în anul 2006 sub titlul Sexual Desire. A Philosophical Investigation, a cărei versiune românească a apărut cu puțin timp în urmă: Dorința sexuală. O cercetare filozofică, traducere din engleză de Teodora Nicolau, Editura Humanitas, București, 2019, 484 p. Roger Scruton (27 februarie 1944 – 12 ianuarie 2020) nu este un autor necunoscut publicului din România, tot la Humanitas i-au apărut Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți; Kant; Spinoza; Vestul și restul: Globalizarea și amenințarea teroristă și Beau, deci exist: O călătorie filozofică în lumea vinurilor. Doar simpla lectură a acestor titluri, la Humanitas se află în curs de publicare alte două cărți ale lui Roger Scruton, ne arată că sîntem în fața unui filosof și scriitor original, personalitate marcantă a vieții intelectuale britanice. „Filozofii moderni au descris dorința sexuală și iubirea erotică în moduri surprinzătoare și paradoxale.” Cu aceste cuvinte începe cartea lui Roger Scruton despre…

Mai mult...

Apărută în 1936, cartea Misterele femeii, scrisă de Mary Esther Harding, primul analist jungian din Statele Unite ale Americii, este o contribuție importantă la înțelegerea structurii psihice a omului, a simbolurilor, miturilor și arhetipurilor perpetuate în timp

Multă vreme observațiile psihologice erau exprimate și rămâneau într-un cerc restrâns, nefiind luate în seamă, reproșându-li-se totdeauna lipsa obiectivității, lipsa suportului științific, apropierea de speculația subiectivă. Observarea comportamentului uman, interpretarea gândurilor, viselor, obsesiilor, frustrărilor nu puteau râvni la dreptul de a locui în cetatea celor aflați în căutarea adevărului absolut; aceasta era opinia majorității. Abia secolul al XX-lea avea să aducă o schimbare radicală; de atunci aspectele vieții lăuntrice, experiențele subiective ies din sfera superstiției, neseriosului, imaginarului, unde le așezase un scientism găunos, devenind un factor determinat al înțelegerii vieții omenești în întregul său. Oamenii din vechime își exprimau trăirile psihologice și relațiile interumane prin mituri și ritualuri. Omul contemporan încearcă să înțeleagă principiile care dau seamă de psihicul feminin și de cel masculin. „Dacă vrem să înțelegem natura acestor reacții ascunse, trebuie să renunțăm la atitudinea noastră intelectuală superioară, care le consideră niște erori, greșeli sau aiureli și să ne străduim să le înțelegem în propriii termeni. Pentru ca

avem de-a face cu niște lucruri atât de imperceptibile, încât intelectul și analiza rațională nu sunt capabile să le surprindă. Femeile însele sunt în impas când trebuie să le definească sau să le explice, pentru că, în marea majoritate a cazurilor, ele sunt rupte de însuși principiul care le condiționează din interior, chiar dacă necunoscut lor”, afirmă Mary Esther Harding, discipol al lui Jung, într-o carte recent apărută în limba română: Misterele femeii. Simboluri și ritualuri de inițiere de-a lungul timpurilor, cu o introducere de C.G. Jung, traducere din limba engleză de George Arion, București, Editura Herald, colecția „Arhetip”, 2019, 288 p. Simbolul cu care a fost identificat principiul feminin încă din antichitate este Luna, „Mica Lumină, cea care guvernează peste noaptea instinctelor și a percepțiilor neclare ale lumii intuitive lăuntrice”, spre deosebire de Marea Lumină, care guvernează ziua rațiunii și a intelectului. Mary Esther Harding consideră că simbolismul lunii ar putea ajuta la descifrarea misterului feminin, a principiului feminin.…

Mai mult...

După ce a încercat să treacă de o anumită ambiguitate structurală a conceptului de compromis, Alin Fumurescu ne-a arătat de ce compromisul este un concept demn de luat în seamă, că există un compromis lăudabil, așa cum există și unul inacceptabil

Termenul de compromis nu are totdeauna un bun renume, uneori este considerat un „cuvînt murdar”, cu multiple sensuri peiorative, de multe ori auzind expresii ca acestea: „s-a compromis pe sine”, „nu-mi compromit reputația”. Deseori se spune că „politica este arta compromisului”, dar Alin Fumurescu, după îndelungi investigații, nu a găsit cine ar fi autorul acestei spuse; Bismarck a spus că „politica este arta posibilului”, în vreme ce John Moreley a scris în cartea sa despre compromis că „politica este o artă...” Pornind de la experiența românească a prea multor compromisuri din timpul comunismului, dar și din alte timpuri, de la numeroasele lecturi de filosofie politică și de la dorința de a afla cine a spus ca „politica este arta compromisului”, Alin Fumurescu, absolvent al facultății de filosofie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj, în prezent profesor la Universitatea din Houston, a scris în anul 2013 lucrarea Compromise: a political and philosophical history, apărută la Cambridge University Press. Recent a apărut și

versiunea în limba română: Compromisul. O istorie politică și filozofică, cu o prefață a autorului la ediția românească, traducere din engleză de Doru Căstăian, București, Editura Humanitas, colecția „Eseu”, 2019, 496 p. Una dintre primele observații ale lui Alin Fumurescu este dificultatea definirii compromisului, dificultate venind din ambiguitatea inerentă și din diferențele privind înțelegerea politicii. Pentru că discuția despre termenul compromis a devenit mai acută începînd cu secolul al XVI-lea, autorul observă discrepanțele uimitoare ale sensului termenului de o parte și de alta a Canalului Mînecii, adică în Franța și în Anglia. De o parte, sensul moral accentuat negativ, de cealaltă parte, virtute. De la Shakespeare la Burnet, englezii văd în compromis dorința de ajunge la o înțelegere, dincolo, la Montaigne și Charron, compromisul era un cuvînt primejdios, desemnînd o acțiune lipsită de virtuți, de aceea mai tîrziu se va face distincția între compromis și compromission. O altă dificultate întîlnită de Alin Fumurescu a fost lipsa unor repere bibliografice anterioare,…

Mai mult...

Pierre Audureau, pornind de la dialogul între vizitator și acoperitorul lojii, se întreabă dacă pașaportul sau însemnele sînt cele care îl identifică pe mason în ochii fraților săi. Ceea ce îl recomandă și îi atestă apartenența la ordin ar trebui să fie calitățile sale umane, cultura, nicidecum semnele exterioare.

Surprinzător titlu pentru un text scris în marginea unei cărți despre masonerie, despre frații care construiesc templul interior, despre cei care-și îmbogățesc cunoștințele, care practică toleranța, alteritatea, altruismul, care urmează neabătut drumul inițiatic. Nu, nu este vorba despre o carte scrisă de vreun dușman al masoneriei. Autorul, Pierre Audureau, de formație matematician, mason care a urmat întreg parcursul Ritului Scoțian Antic și Acceptat, este autorul mai multor cărți, dintre care amintim: L’initiation maçonnique, les ressorts cachés, MdV Editeur, 2011; Le nombre trois et ses mystères, MdV Editeur, 2013; Les Francs-maçons sont ce qu’ils sont, MdV Editeur, 2014; Les Méditations d’un Franc-maçon solitaire, Detrad, 2017. Recenta carte a lui Pierre Audureau, Une Franc-Maçonnerie dévoyée par L’EGO. Visite dans les couloirs cachés de l’institution maçonnique, Paris, Maison de Vie Editeur, Paris, 2019, este scrisă pe un ton pamfletar, se vrea deopotrivă un strigăt de iubire și de suferință, de iubire pentru spiritul masonic, de suferință pentru ceea ce au adus companionii care

l-au ucis pe Hiram, ambiția, orgoliul, ura, interesul material.  Din perspectiva avansată de Pierre Audureau, lumea întreagă pare că și-a pierdut vechile repere, Republica, religia, partidele, sindicatele, instituțiile sînt într-o căutare haotică, de multe ori lipsită de minim sens. Pierre Audureau este mîhnit de faptul că unii dintre adepții masoneriei o abat de la drumul consacrat acum trei veacuri, este mîhnit de derivele în care se lasă antrenate  unele structuri masonice franceze, în Franța activînd în prezent în jur de 140.000 de inițiați, bărbați și femei. El remarcă însăși dificultatea de a defini masoneria actuală în contextul efervescenței riturilor, obediențelor, jurisdicțiilor, dar și a lipsei dialogului între ele, de multe ori acestea nu se recunosc între ele. Sigur între diversele obediențe există unele deosebiri, dar oricare ar fi obediența sau ritul, principiul inițierii masonice este invariabil, este același pretutindeni. Calea inițiatică înseamnă chemări și îndemnuri noi la meditație, la introspecție și la căutarea cunoașterii, care permit și favorizează transformarea graduală…

Mai mult...

Cezanne spunea ca pictorul pentru a prinde clipa trecătoare în deplina sa intensitate, trebuie să uite totul. A prețui răbdarea nu înseamnă a priva omul de frumoasa aptitudine de a trăi clipa, prezentul. Dacă omul pierde sensul răbdării el nu mai știe să trăiască timpul celuilalt, căci trăirea fiecăruia se modulează într-un chip particular, după temporalitatea fiecăruia. Doar veghetorii vor percepe aurora pentru că știu că nu sunt singuri

Unul dintre cele mai cunoscute  personaje ale mitologiei antichității elene este Ulise, a cărui viață nelipsită de peripeții și încercări a fost subiectul epopeii Odiseea, a lui Homer; încă din antichitate, Ulise a fost considerat de unele școli filosofice ca fiind modelul înțelepciunii și al virtuții: „Toate rătăcirile lui Ulise, dacă vrem să privim de aproape, nu sunt decât o vastă alegorie. Ulise este ca un instrument al tuturor virtuților pe care și l-a făurit Homer și de care se servește pentru a preda înțelepciunea: căci el detestă viciile care rod omenirea”, scria Heraclit din Efes. Peripețiile lui Ulise sunt grăitoare pentru concepția grecilor din vechime despre virtute; în rătăcirile sale pe mare, după ce este pradă furtunilor și valurilor mării timp de nouă zile, Ulise ajunge pe insula lui Calipso, cea care ascunde, nimfa care îi oferă găzduire, care l-a iubit și păstrat la ea timp de zece ani, după alte izvoare șapte ani sau chiar un an, intensitatea

trăirii estompând cadrele strict temporale. Acolo Ulise întâlnește desfătarea, cade pradă asaltului lumii senzațiilor, plăcerii, dorințelor, pasiunii, deși în străfundul sufletului păstra dorința de a reveni în Itaca, acolo unde Penelopa țesea și destrăma așteptându-și iubitul soț, rătăcitor pe mare. Dar atracția pe care o exercita nimfa era prea puternică pentru ca Ulise să se desprindă de Calipso prin propria voință. Zeus l-a trimis pe Hermes, poruncindu-i lui Calipso să-l elibereze pe Ulise, să-l lase să plece, să-i dea lemn pentru a-și face o plută: „Ulise a avut multă greutate să se desprindă de nimfa cârlionțată pe lângă care existența avea oarecare dulceață”, notează Felix Buffiere.  Complexitatea unei relații, a unei întâlniri, a unei conviețuiri poate fi un subiect de carte doar dacă aduce în discuție ambele personaje, dincolo de diferența de notorietate dintre personaje. Fără a coborî prea mult în timp, secolul al XX-lea oferă asupra subiectului amintit câteva exemple demne de interes. Unul dintre acestea, conviețuirea dintre Vera…

Mai mult...

Turba Philosophorum pare a fi „un manuscris preluat dintr-un vechi codex, mai complet decît orice ediție publicată pînă acum”, este „un vechi tratat alchimic, tradus din latină, cuprinzînd principalele interpretări ale codexului mai scurt, paralele cu alchimiștii greci și explicații ale termenilor obscuri”, o „scriere a lui Arisleus”, născut din Pytagoras „maestru al înțelepților și conducător al Profeților”

Filosofi prin foc, așa își spuneau vechii alchimiști, care defineau alchimia ca fiind arta de a filosofa prin foc, cultivînd astfel o nouă alianță, cea dintre înțelepciune și foc. Și nu este vorba despre focul care arde sub athanor, ci despre focul asociat cu inflamabilitatea spiritului, este vorba despre focul-principiu, teoretizat de primii filosofi greci alături de celelalte elemente prime, apă, aer și pămînt. Heraclit din Efes a fost filosoful grec, aristocrat și extravagant, care a considerat focul ca principiul material prim și unic al universului, un univers, în viziunea sa, într-o perpetuă devenire, într-un mobilism universal, în care nu ne scăldăm niciodată de două ori în aceeași apă a unui rîu. Despre foc Heraclit scrie în tratatul său Despre natură, focul care explică devenirea tuturor lucrurilor, focul despre care este vorba într-o frumoasă anecdotă plină de tîlc, relatată de Aristotel: se povestește că pe Heraclit veneau mulți străini să-l cunoască; într-una din zile s-a apropiat de casa lui un

grup de străini care, văzîndu-l încălzindu-se lîngă cămin, s-au sfiit să intre în casă; observîndu-le stinghereala, Heraclit le-a spus pe un ton prietenos: „intrați, se află zei și aici”. Heidegger apropie această întîmplare de un aforism al lui Heraclit, „Firea sa îi este omului daimon”, care vrea să spună că omul locuiește, în măsura în care este om, în apropierea zeului, vizitatorii lui Hearclit vrînd să trăiască un eveniment al gîndirii alături de el, de aceea locul comun, căminul, vatra de foc, la o primă vedere îi decepționează, ei așteptîndu-se să-l vadă în altă lumină. Dar dacă această întîmplare s-a păstrat și povestit pîna astăzi, e pentru tîlcul său, anume că în preajma cuptorului „se află zei”. Întîmplarea povestită de Aristotel și reluată în timpurile noastre de Heidegger este despre sălașul omului, despre gîndirea care gîndește adevărul Ființei ca element originar al omului. Gîndirea se exprimă sub diverse înfățișări, atît la nivelul ideilor, cît și al formelor discursului. Una dintre…

Mai mult...

În finalul cărții sînt cîteva pagini în care se amintește prezența oglinzii în ritualurile masonice ale Ritului Scoțian Antic și Acceptat și în Ritul Scoțian Rectificat, în ambele, în opinia autorului, cu trimitere la celebrul dicton „Cunoaște-te pe tine însuți!”

Oglinda este cunoscută de cîteva mii de ani, cele mai vechi atestări fiind în Vechiul Egipt și în China antică. Oglinda este obiect de studiu pentru fizică și filosofie, este prezentă în artă și literatură. La origine, speculum/oglindă desemna observarea cerului și mișcarea astrelor cu ajutorul unei oglinzi; același cuvînt, speculum, avea să dea naștere și termenului speculație. Cuvîntul sidus/stea a dus la cuvîntul a considera, care etimologic înseamnă a privi stelele. „Aceste două cuvinte abstracte, care astăzi desemnează niște operațiuni intelectuale elevate, își au rădăcina în studiul astrelor reflectate de oglinzi. De aici provine faptul că oglinda, ca suprafață care reflectă, stă la baza unui simbolism extrem de bogat în ordinea cunoașterii”, scriu autorii celebrului Dicționar de simboluri. Prezentă în locuințe dar și în spații publice, oglinda este un element al reprezentării sociale, al relației cu sine și cu altul. Despre oglindă este și recenta carte a lui Thomas Grison: Le Symbolisme du miroir. Entre illusion et Connaissance, Paris,

Maison de Vie Editeur, collection „Les Symboles Maçonniques”, 2019, 130 p. Thomas Grison este autor al mai multor lucrări apărute în aceeași colecție, cărți de asemenea prezentate pe acest site: Tarot et Franc-Maçonnerie, Le Symbolisme de l’épée, L’Iconographie du Rite Ecossais Rectifié, Le Symbolisme de l’abeille. La sfîrșitul anului trecut acest site a găzduit interviul pe care l-am realizat cu publicistul francez („Fără munca de interiorizare, legenda lui Hiram nu ar fi decît o farsă grotescă”). Thomas Grison face o scurtă introducere privind concepțiile anticilor despre oglindă, invocînd teoriile lui Platon, din Republica și Alcibiade, Eneadele lui Plotin, Apuleius cu ale sale Apologii, sau Epistolele către Corinteni ale apostolului Pavel. În Renaștere evoluția tehnicii apropie oglinda de cea pe care o știm astăzi. De la primele teoretizări asupra simbolismului oglinzii s-a reliefat bipolaritatea acesteia: instrument al adevărului, dar și creatoare de iluzii și perspective false. S-a scris mult despre oglindă, fiind subiect de basme, povestiri sau lucrări teoretice. Speculum maius…

Mai mult...

Erich Fromm a ilustrat prin traseul său intelectual evoluția unei întregi generații încercate de freudism, de marxism, de avansul tehnologic, de noul umanism. A căutat să depășească teoria freudiană strict individuală a pulsiunilor, să regăsească locul individului în societate, să contribuie la renașterea umanismului și a speranței într-o lume dominată de avîntul tehnologic, pledînd pentru o gîndire tradițională și un sistem care asigură libertatea individuală.

În deceniul al treilea al secolului trecut s-a afirmat în jurul Institutului pentru cercetări sociale de la Frankfurt și a revistei sale „Zeitschrift fur Sozialforschung”, ceea ce avea să se numească mai tîrziu „Școala de la Frankfurt”. Nucleul restrîns de colaboratori era format din Max Horkheimer, Herbert Marcuse, Theodor Adorno, Henryk Grossmann, Kurt Mandelbaum, Franz Neumann, Friedrich Pollock, Bruno Bettelheim, Erich Fromm. Acestora le erau apropiați ideologic, devenind colaboratori ai revistei Institutului, intelectuali precum Walter Benjamin, Raymond Aron, Otto Fenichel, Bernard Groethuesen, Maurice Halbwachs, Alexandre Koyré, Margaret Mead. Născut odată cu secolul al XX-lea, la Frankfurt, Erich Fromm a studiat la Heidelberg și Munchen, la 22 de ani obținînd titlul de doctor în filosofie, pîna la emigrarea în S.U.A. fiind colaborator al Institutului. A fost preocupat de definirea unei noi „științe a omului” care să mențină personalitatea în echilibru în haosul cultural, în violența, în singurătatea agresivă a lumii contemporane. La originea criticii sale aduse lumii actuale au stat lucrările

lui Marx și ale lui Freud, istoricii filosofiei apreciind că Fromm nu a fost nici marxist nici freudian, recuperînd de la Marx și Freud elementele critice și eliberatoare într-o perspectivă existențialistă, idealistă și ușor mistică. Menționez acestea pentru că în prefața la volumul Erich Fromm, Texte alese, aparut la Editura Politică, în colecția „Idei contemporane”, în 1983, se sugera că psihanalistul de origine germană ar fi fost un înaintaș al umanismului activ, specific... erei socialiste; de aceea au fost alese fragmente din volume cu titluri „adecvate”: Societate alienată și societate sănătoasă; Omul pentru el însuși; Speranță și revoluție; Anatomia distructivității umane; A avea sau a fi. După 1990 a început traducerea în limba română a scrierilor lui Erich Fromm: Frica de libertate (Editura Teora), A avea sau a fi?; Budismul Zen și psihanaliza; Anatomia distructivității umane; Arta de a iubi; Fuga de libertate; Omul pentru sine: o cercetare asupra psihologiei moralei; Sufletul omului: între geniul binelui și al răului; Arta…

Mai mult...