Pași pe cale

inayat_khan_pasi_pe_cale-no-border

Despre sufism, Jean Chevalier spunea că a existat cu mult înainte de a fi desemnat prin numele său, denumirea de al soufi datînd din secolul al VIII-lea. De-a lungul secolelor, sufismul s-a conturat ca o tradiție, adică transmiterea unei înțelepciuni de oridine divină, dar este totodată perpetuare în timp și reînnoire neîncetată. Dintre fondatori și dintre reprezentanții vîrstei de aur a sufismului, amintim: Ibn Adham, Ibn Karrâm, Hallâj, Sohrawardî, Ibn Arabî, Rumi. Dar timp de secole sufismul i-a atras și continuă să o facă pe toți cei care doreau să primească revelația, să aprofundeze aspectul esoteric (bâtin). Printre aceștia se numără și Hazrat Inayat Khan (1882-1927), musulman indian, muzician și mare maestru sufi în Ordinul Chishti, în care a fost inițiat de maestrul său Sayyed Abu Hashim Madani. Nu a fost un autor prolific, dar una dintre cărțile sale a fost recent tradusă și în limba română: Pași pe cale, traducere din limba engleză de Walter Fotescu, București, Editura Herald, colecția „Înțelepciunea inimii”, 2018, 210 p.

Pentru Hazrat Inayat Khan „mistica este esența și baza oricărei cunoașteri, fie ca știință, artă, filosofie, religie sau literatură. Toate acestea sînt incluse în cadrele misticii.”  În viziunea sa, mistica este perspectivă asupra vieții, o perspectivă în care Dumnezeu nu este ceva abstract, ci este o realitate. Ce îi apropie pe un filosof, un înțelept, un mistic? Un filosof cunoaște natura și caracterul lucrurilor; un înțelept este cel care a fost discipolul vieții; un mistic este cel care comunică cu viața, cu împrejurările, cu lucrurile, cu ființele. Hazrat Inayat Khan nuațează, susținînd că filosofia se învață și că înțelegerea mai profundă a vieții face din cineva un filosof, în vreme ce mistica nu se predă și nu se învață. „Misticul își eliberează sinele cel adevărat, care din cauza iluziei se afla întemnițat în spatele minții și al corpului, ceea ce se numește un suflet pierdut, un suflet inconștient de adevărul mistic că mintea și corpul sînt doar vehicule prin care se experimentează viața. Și în felul acesta el își începe călătoria spre nemurire”, afirmă Hazrat Inayat Khan.

Un capitol important al cărții este cel despre  inițiere, subiect deseori abordat, dar înțeles diferit. Autorul amintește cele douăsprezece inițieri admise în lumea misticilor, discută despre cît este învățătură și cît este trăire într-o inițiere, despre relația între maestru și discipol: „nimeni nu poate transmite altuia cunoașterea spirituală, căci aceasta se află în inima fiecăruia. Ce poate face maestrul este să aprindă lumina ascunsă în inima discipolului. Dacă acolo nu există nici o lumină, vina nu este a maestrului.” Este amintită o frumoasă zicere a lui Hafiz: „Oricît de mare ar fi un maestru, el este neputincios în fața celui cu inima închisă.” Este nevoie de încredere deplină între maestru și discipol, de un pas înainte al amîndurora, de contemplație și de un mod de viață pe măsura unui sufit. Inițierea nu-i o activitate mondenă, ea cere curaj, perseverență, disciplină, contemplație și dorința de a progresa spiritual. Dorința de inițiere vine din interior, este un îndemn lăuntric pe care un adevărat maestru îl va pune în operă. Citeste mai departe »

Noaptea contemplației purificatoare

sf-ioan-al-crucii-noaptea-intunecata-no-border

Juan de Yepes y Alvarez (1542-1591), sf. Ioan al Crucii, este unul dintre cei mai cunoscuți teologi spanioli, prezent în toate marile dicționare și enciclopedii teologice și filosofice. Născut într-o familie săracă, orfan de tată din primele sale luni, Juan a fost încredințat de mamă unui centru de copii la Medina del Campo, unde timpuriu și-a arătat înclinațiile spre artizanat. Tînărul Juan a dovedit nu numai înclinație spre artizanat, ci și o extraordinară sensibilitate religioasă și artistică, remarcate de un binefăcător înstărit care a hotărît să-l trimită la studii la iezuiții din Medina del Campo, unde va primi o serioasă instrucție clasică, înainte de a intra în ordinul carmelitan, în 1563, după obiceiul vremii, luîndu-și numele de Juan de Santo Matia. A studiat apoi la Universitatea din Salamanca, în 1567 fiind hirotonisit preot. După ce o întîlnește pe Theresa de Avila, Juan de Santo Matia începe o asiduă muncă de reformare a ordinului carmelitan, în anul 1568 fondînd prima mănăstire a Ordinului Carmelitanilor Desculți, la Duruelo, în ținutul Avila, apoi la Alcala, ceea ce a stîrnit furia celor care nu-i acceptau reformele, adversari care l-au încarcerat la sfîrșitul anului 1577. Nouă luni mai tîrziu evadează și devine rector al colegiului din Baeza, apoi vicar provincial al Andaluziei, pentru ca în 1588 să fondeze o nouă mănăstire la Avila. În anul 1591, Doria, un provincial ostil reformelor sale, îl revocă, redevenind simplu călugăr la Penuela, unde avea să moară la sfîrșitul lui 1591. Doi ani mai tîrziu, rămășițele sale părintești sînt mutate la Segovia. În 1675 este beatificat, canonizat în 1726, proclamat Doctor al Bisericii în 1926. Prima ediție a scrierilor lui Ioan al Crucii a apărut în 1618, în Alcada  de Henares, fiind reeditată un an mai tîrziu la Barcelona. Dintre scrierile sale cele mai cunoscute amintim: La subida del Monte Carmel, Cantico espiritual și En una noche oscura. Aceasta din urmă de puțin timp cunoaște și versiunea în limba română: Noaptea întunecată, ediție îngrijită de Ordinul Carmelitanilor Desculți din România, traducere de Ricarda Maria Terschak, introducere de Eulogio Pacho, București, Editura Herald, colecția „Spiritualitate creștină” și Editura Carmelitană, 2018, 228 p.

Opera sa umanistă și mistică, itinerariul său mistic, stilul literar exemplar, proclamarea sa ca Doctor al Bisericii, îl consacră pe Ioan al Crucii ca referință majoră a misticii și spiritualității creștine. În cadrul operei literare a misticului spaniol de mai mare apreciere s-a bucurat opera poetică (Flacără de dragoste, Cînt spiritual, Într-o noapte întunecată) decît cea în proză, primei atribuindu-i-se o funcție hermeneutică. Toți comentatorii operei lui Ioan al Crucii fac o apropiere între Urcarea Muntelui Carmel și Noaptea întunecată, amîndouă debutînd cu cîte un poem urmat de un amplu comentariu asupra itinerariului mistic, asupra purtării „sufletului pe drumul spiritual, ca să ajungă la uniunea perfectă de iubire cu Dumnezeu”. Ioan al Crucii nu a scris o carte cu titlul Noaptea întunecată, dar primul vers al poemului este „În noaptea întunecată”; simbolul nopții este cheia modului de gîndire și este legat de experiența mistică a lui Ioan al Crucii în noaptea întunecată a simțurilor și noaptea întunecată a spiritului. Sînt stările de intensă, de dramatică trăire ale celui care vrea să se elibereze de propria natură senzuală pentru a se cufunda în natura spirituală. Poemul și comentariile au fost rostite „de către un suflet care a atins starea de desăvîrșire, adică unirea întru dragoste cu Dumnezeu. El a trecut prin dura osteneală și prin toate celelalte suferințe și cazne, pe care le aduce cu sine calea îngustă care duce la viața veșnică”. Citeste mai departe »

Dialoguri despre acasă și departe, globalizare și identitate

holban-gavriluta-globalizare

De cîteva decenii, în multe dezbateri revin termeni precum mondializare, spiritualitate, globalizare, identitate, naționalism, patriotism, universalism, ecumenism, uniformitate, cosmopolitism, individuație. De cele mai multe ori acești termeni sînt contrapuși, de cele mai multe ori accentuat, ceea ce generează ample dispute, care în loc să lămurească lucrurile, le complică și mai mult. Sigur, par ireconciliabile mondializarea cu naționalismul, globalizarea cu identitatea. O recentă apariție editorială are în titlu chiar ultimii doi termeni menționați: Nicu Gavriluță – Ioan Holban, Globalizare și identitate românească. Dialoguri culturale, Iași, Editura Junimea, colecția „Dialog XXI”, 2018, 230 p. Ce-și propun cei doi în cartea lor de dialoguri? Își propun o arheologie spirituală care să (re)descopere un fond cultural străvechi, o regăsire a unui fond cultural comun religios, doresc redescoperirea unui filon spiritual care poate conferi suflet lumii globale. Dialogurile celor doi intelectuali sînt despre fundamentele culturale europene, despre mitologia indo-europeană, despre filosofia greacă, cultura romană sau despre creștinism. La origine au fost cincisprezece dialoguri televizate, acum transcrise și pentru cei care nu le-au putut urmări. „Noi credem, afirmă cei doi autori, cu tărie că adevărata integrare europeană nu o putem face la modul profund, autentic și convingător doar în baza  unor acorduri politice, diplomatice, legislative și administrative. Ele sînt necesare dar nu suficiente. Adevărata integrare europeană o reușim doar atunci cînd ne regăsim rădăcinile culturale comune, în primul rînd pe cele religioase, creștine și chiar precreștine. Este vorba de celebrul fond spiritual (stră)vechi despre care a scris pagini minunate Mircea Eliade.”

Fără încrîncenare, cu argumente, cu dorința de a se asculta unul pe celălalt, cei doi intelectuali ieșeni poartă dialoguri despre mitologiile și nostalgiile regăsirii de sine, despre fricile românilor, despre ură, despre simbolistica arborilor sacri (bradul, mesteacănul, stejarul, plupul și salcîmul), despre simbolistica animalelor sacre (lupul și ursul, cerbul, calul, cîinele, mielul și țapul), despre centru și provincie, despre balcanism. Omul balcanic și balcanismul sînt noțiuni prost percepute, cu trimiteri la un Fanar care nu era vreo culme a civilizației, noțiuni pe marginea cărora Ioan Holban și Nicu Gavriluță discută fără patimă, animați exclusiv de dorința de a lămuri și de a îndeparta pe cît este cu putință prejudecățile. „Așa cum spune George Călinescu, e adevărat că balcanismul se leagă de ideea de lene, de poveste, de Șeherezada. Balcanicii sînt niște tipi care-s pus pe povestit, tot timpul să stea la taifas, la narghilea și la un șerbet cu un pahar de apă rece, eventual, o cafea, într-o lume fanariotă din asta atemporală, cu oameni pierduți în poveste și care nu-s pragmatici și care visează tot timpul”, scrie criticul literar, mai aplecat către literatura care descrie acest tip de homobalcanicus, trăitor într-o lume fanariotă, leneșă, lăsînd lucrurile să treacă…Vorbind despre spiritul profund al balcanismului, Nicu Gavriluță completează: „Însă, ceea ce cred eu că este profund în balcanism este reprezentat de spiritul filosofic și de cel religios. Or grecii au excelat în privința aceasta. Ne aflăm în plin paradox: grecii care au pus bazele culturii europene sînt un popor balcanic care s-a ocupat de navigație și de comerț. Totuși, în momentul de față, homo balcanicus profund este cel religios. Aici, în Balcani, s-a cultivat un mariaj extraordinar între tradițiile străvechi și creștinism. A rezultat acel «creștinism cosmic», frecvent invocat de Mircea Eliade cu referire precisă la spațiul balcanic și românesc.” Citeste mai departe »

Căutarea principiului, comuniune, metafizică

simplitatea-principiului_1_fullsize

Paul Gilbert, iezuit, doctor în filosofie, este profesor de metafizică la Universitatea Gregoriană din Roma. Mai este lumea de astăzi interesată de metafizică? La prima vedere s-ar putea spune că o lume mai înclinată către superficial, către subiecte mai curînd frivole, nu mai are timp și apetență pentru metafizică. Dar e doar o supoziție, și încă una fundamental greșită de vreme ce mai apar cărți de metafizică, unele fiind traduse și în alte limbi. Paul Gilbert este autorul cîtorva cărți, dintre care amintim: La Simplicité du principe, Lessius, 1996; La Patience de l’etre. Metaphysique, Lessius, 1996; Sapere e sperare. Percorso di metafisica, Vita e Pensiero, 2003; Violence et compassion. Essai sur l’authenticité d’etre, Cerf, 2009. Debutul său editorial a constat în comentarii la Monologion și Proslogion, ale lui Anselm. Pentru cărțile sale a obținut premiul „Cardinal Mercier” al Universității din Louvain și premiul „Polydore De Paepe” al Academiei Regale din Belgia. A coordonat împreună cu Alin Tat volumul Gustul speranței. Studii filosofice și teologice, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2009. Una dintre cărțile filosofului si teologului Paul Gilbert a apărut în traducere în  limba română: Simplitatea principiului, Târgu-Lăpuș, Editura Galaxia Gutenberg, traducere din limba franceză de Marius Motogna și Manuela Kaufmann, colecția „Aletheia”, 2017, 292 p.

Întrebat ce este omul, Paul Gilbert ne reamintește Psalmul 8 („Ce este omul că-Ți amintești de el? Micșoratu-l-ai pe dînsul cu puțin față de îngeri, cu mărire și cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dînsul peste lucrul mîinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui.”)  Sigur, e o viziune optimistă a omului sigur pe sine, a omului plasat aproape de vîrful creației, dar mai există o viziune asupra omului, aceea care vede și fragilitatea ființei, fragilitate atît fizică cît și morală. Omul este un animal care se pretinde rațional, dar Paul Gilbert spune că această convingere este falsă, pentru că propriu omului este doar să fie nemulțumit și să spere, raționalitatea sa este sentimentul de inadecvare care stimulează căutarile noastre intelectuale; sentimentul de a nu ști cu adevărat ce se întîmplă în realitate în lume și în noi înșine ne lasă gustul insatisfacției și deșteaptă în același timp în noi dorința de a ști mai bine, pentru a cunoaște zile mai bune. Omul este acest animal care se știe la distanță de orice și care întreabă. Științele experimentează în maniera lor acest elan către necunoscut, către transcendență, despre care noi luăm cunoștință în altă manieră decît științifică, în artă în religie, pretutindeni unde afectivitatea noastră este pusă în discuție. Ce căutăm în interogațiile noastre? Nu căutăm niciodată răspunsuri definitive, închise. Reflecția filosofică, reîntoarcerea asupra ființei întrebătoare, nu urmărește să stingă interogația noastră, să închidă voința de a poseda adevărul, ci dimpotrivă să pună în evidență sursa întreprinderii umane care este, după spusa lui Socrate, de a nu ști. Mai poate pretinde omul că ar putea cunoaște totul despre tot ? Efortul gîndirii care reflectează este dificil și problematic. Cultura contemporană o știe bine și face adeseori alegerea de a se replia asupra cunoștințelor imediate, încearcă să uite de ființa întrebătoare care sîntem. Dar manifestă o absență de coerență: laudă cîteva staruri ale gîndirii, „maeștri gînditori”, dar uneori ignoră rigoarea și claritatea  unei reflecții duse cu răbdare și disciplină, iar de cele mai multe ori această incoerență vine din necesitatea de a merge cît mai repede, de a prinde idei utilizabile imediat mai curînd decît gînduri care ar angaja într-un viitor imperceptibil astăzi. Lăudarea „maeștrilor gîndirii” este însoțită de o simplificare a gîndirii lor chiar în medii unde asta nu ar trebui să se întîmple. Sîntem capabili de a interoga cu adevărat, de a urmări cercetări radicale? Poate fi metafizica un răspuns pentru toate acestea? „Problematica metafizică este azi marcată de reflecția asupra existenței și asupra diverselor sale nivele de profunzime. Ea ar părea astfel să se distanțeze de ontologia antică și de epistemologia modernă. De fapt, de vreme ce întrebarea metafizică se referă la principiul prim și cel mai universal, cum ar putea ea lăsa la o parte existentul care o ridică? (…) În tradiția filosofică modernă, metafizica a cunoscut dezvoltări sensibil marcate de critica cunaoșterii. Problema metafizicii moderne este mai puțin ființarea ca ființare cît ființarea ca fiind certă”, scrie Paul Gilbert. Citeste mai departe »

Căutarea unității primordiale

pistis-sophia-no-border

Gnosticismul este un sistem de gîndire filosofică și religioasă care face din cunoașterea lumii divine și a obiectelor cerești singurul mijloc al mîntuirii. Rezervată inițiaților, gnoza (din grecescul gnosis – cunoaștere) le arată acestora secretul originii lor cerești și mijloacele prin care să revină la leagănul lor primordial. Încă de la începuturi, creștinismul a respins gnosticismul, apostolul Paul arătînd că totdeauna cunoașterea semețește, în vreme ce credința zidește, cerîndu-i lui Timotei să păzească comoara ce i s-a încredințat și să se țină departe de vorbele deșarte și lumești și de împotrivirile științei mincinoase, denumiri sub care istoricii religiilor identifică trimiterile la gnosticism. Literatura gnostică originală în limba greacă s-a pierdut aproape în totalitate, dar ideile gnostice s-au păstrat în scrierile Părinților Bisericii care, respingînd ideile gnostice, ofereau extracte sau descrieri ale scrierilor gnostice. Scrisă la începutul secolului al III-lea, cartea lui Hipolit din Roma, Respingerea tuturor ereziilor, este o sursă importantă pentru studierea ereziilor, a curentelor gnostice aflate la acea vreme în plin avînt. Hipolit face ample trimiteri la școlile lui Saturnius în Antiohia, Basilide la Alexandria sau Valentin mai întîi la Roma, apoi în întreg Imperiul roman. Sub critica nemiloasă a lui Hipolit s-au aflat și iluștrii filosofi greci Tales, Empedocle, Heraclit, Socrate sau Platon pe ale căror concepții s-au fundamentat multe mișcări gnostice, acestora reproșîndu-le intenția de a concilia filosofia păgînă cu revelația creștină. Aceleași critici vor fi reluate de Clement Alexandrinul, Tertuluin, Origen sau de Sf. Augustin. Aminteam că scrierile în greacă s-au pierdut, în schimb s-au păstrat în coptă, multe provenind din situl de la Nag Hammadi. Una dintre scrierile gnostice copte celebre, al cărei manuscris se alfă la British Museum, este PistisSophia, ale cărei prime două carți au apărut și în limba română: Pistis Sophia, traducere și îngrijire ediție de Alexandru Anghel, București, Editura Herald, colecția „Manuscris”, ediția a II-a, 2018, 288 p. Scrierile gnostice reprezintă genuri variate: unele sînt evanghelii apocrife, atribuite unor revelații ale lui Isus transmise către un discipol (Evanghelia lui Toma, Pistis Sophia), altele sînt apocalipse destinate trecerii pragurilor lumii nevăzute (Apocalipsa lui Adam) sau tratate doctrinare (Tratatul tripartit).

Pistis Sophia aparține gnozei siro-egiptene ale cărei manuscrise copte se bazează pe scrieri grecești pierdute. De-a lungul vremii numeroși cercetători s-au aplecat cu acribie asupra manuscrisului copt, încercînd să-l plaseze cu exactitate în timp, să determine dacă aparține unei anumite școli gnostice; dintre acești cercetători amintim pe C.G. Woide, M.G. Schwartze, K.R. Kostlin, A. Harnack, C. Schmidt, W. Bousset. Subiectul mitului din Pistis Sophia, nume care aliază Credința și Înțelepciunea, constă mai curînd în „nebunia Înțelepciunii” care suscită o compasiune tragică, decît într-un protest așa cum se întîmplă în gnoza iraniană. Procesul cosmogonic nu este cauzat de un atac venit din tenebre exterioare, este vorba de o coborîre care revine la un element al lumii eterne. În Pistis Sophia Haosul nu există de la începuturi, el a apărut dintr-o „umbră” care-și are originea într-o „lucrare” care a avut loc la începuturi. Această lucrare primă este acțiunea Sophiei nemuritoare care face să emane din ea însăși o „imagine” a „Lumini”. În Pistis Sophia, Cristos este înfățișat ca Mîntuitor și Prim Mister, el este printre ucenicii săi, bărbați și femei, învățîndu-i despre gnoză timp de unsprezece ani după Înviere. „Cînd puterea de lumină s-a coborît asupra lui Iisus, l-a înconjurat încet în întregime. Atunci Iisus s-a înălțat sau s-a ridicat către înalt, strălucind foarte tare într-o lumină ce nu poate fi măsurată. Și ucenicii s-au uitat după el și niciunul dintre ei nu a vorbit pînă cînd el nu a ajuns la cer; ci ei toți au rămas într-o mare tăcere”, scrie Pistis Sophia despre Înălțare. Citeste mai departe »

Antroposofia – o hipersferă născîndă

buduca-eseuri-de-antroposofie

Întotdeauna alături de cunoașterea rațională a crescut și filonul cunoașterii spirituale, unul ale cărui rezultate nu erau vizibile decît inițiaților, un curent privit totdeauna cu superioritate, ca unul frivol neaducător de spor în cunoaștere, ca fiind o rătăcire, o inutilitate. Este bine cunoscuta reacție a celor care nu pot depăși cadrul unui raționalism reductiv. Alții au văzut în cunoașterea spirituală, în esoterism, cheia de boltă a întregii cunoașteri, de aici un alt șir de rezerve față de o formă de gîndire care funcționează pe polisemie, pe pluralitatea nivelurilor de realitate, și care este prin natura ei transdisciplinară, favorizînd o hermeneutică în sensul descifrării neîncetate a lucrurilor și a raporturilor dintre ele. Natura umană nu a nesocotit vreodată cunoașterea intuitivă a unui altceva, subtil, nevăzut, insesizabil și multiform, care este Divinul. Dar această cunoaștere a înaintat prin serii de antinomii și complementarități: ciclic și linear, imaginal și material, mit și istorie, infinit și finitudine, natură și cultură, contemplație și acțiune. Secolul al XX-lea a fost unul de o extremă bogăție în privința lucrărilor consacrate spiritualității, efect al unei vitalități și al unui entuziasm puțin cunoscute anterior, semne ale căutării unor soluții, al oferirii unor chei de înțelegere și interpretare. Specialiștii în istoria mentalităților se întreabă dacă secolul al XX-lea a fost unul care a trasat pietrele de hotar ale celei de a doua Renașteri, care ar fi o credință spirituală. Astăzi interesul pentru căutările spirituale răspund unor așteptări, unor neliniști. Pentru salvarea Sodomei ar fi fost nevoie de zece oameniu drepți; un filosof francez, Jean Biès, a scris în 1999 o carte despre inițiații secolului al XX-lea, oricîte eliminări a făcut, tot a trebuit să aleagă mai mulți! Dacă s-ar fi oprit la cifra zece, demersul său nu ar fi putut cuprinde diversitatea vocilor. Printre cei care au dat contur curentelor inițiatice în veacul trecut, Jean Biès amintește pe : Raymond Abellio, Nicolai Berdiaev, Martin Buber, Dalai-Lama, René Guénon, Carl Gustav Jung, Frithjof Schuon, Rudolf Steiner. De numele lui Rudolf Steiner se leagă indisolubil antroposofia, disciplină care i-a prilejuit lui Ioan Buduca o amplă reflecție: Eseuri de antroposofie, Iași, Editura Junimea, 2018, colecția „Efigii”, 418 p.

Descendent spiritual al inițiaților antici, al teosofiei, moștenitor al curentului Naturphilosophie, admirator necondiționat al lui Goethe, Rudolf Steiner a conciliat știința modernă cu elemente împrumutate din diverse tradiții în încercarea sa de afirmare a  individului și de ameliorare a societății. După ce a limitat învățătura sa la un cerc esoteric, el a comunicat-o public, iar vehiculul a fost antroposofia, despre care Ioan Buduca scrie că „este cel mai mic fiu al Sophiei, dar este cel dintîi căruia i-a fost dată cunoașterea celor ce s-au petrecut în primul eon al ciclului nostru cosmogonic (pe cînd nici Sophia nu era născută încă), ceea ce nici chaldeenilor nu le fusese dat. Marduk putea vorbi doar despre cel de-al doilea eon al ciclului nostru cosmologic, acela în care a fost născut el însuși ca fiu al Sophiei.” Antroposofia tratează în mod teoretic cunoașterea universului, îmbogățirea stărilor conștiinței și a doctrinei evoluției ; ea oferă metode destinate să elibereze gîndirea, sentimentele, voința de influențe exterioare. Scopul ultim al antroposofiei este de a deștepta facultățile care stau în amorțeală în fiecare om, și care fac posibilă întîlnirea lumilor suprasensibile a căror existență este negată de materialiști; antroposofia caută să pătrundă tainele acestor forțe latente, iar pentru a reuși în această încercare „dezocultează ocultul și caută punctul în care spiritul care este în om se unește cu Spiritul care este în univers. Preocupat de dramele lumii, Steiner avansează ideea că adevărata cauză a războiului este confuzia ideilor politice, economice și culturale, și propune o reformă socială, evident fără succes, evoluția materialistă a societății urmînd cu totul altă direcție. Viziunea sa asupra istoriei se împletește cu considerații esoterice care vizează o amplă mișcare evolutivă în care se regăsesc idei din budism, din Darwin sau Haeckel, destul de greu de conciliat, într-o încercare de a desena centrul de gravitație al evoluției spirituale cosmice, un Punct Omega despre care va scrie Teilhard de Chardin. Rudolf Steiner insistă pe implicarea reciprocă a omului și a cosmosului, vorbind despre ritmuri cosmice și despre ritmuri individuale. „Omul este, acum, treaz în gîndirea sa. Este semiadormit în simțirea sa. Și doarme profund în voința sa. N-a fost întotdeauna așa. Era, la începuturile prezenței sale în corpuri fizice, profund adormit în gîndirea sa, semiadormit în simțire și treaz în voința sa, căci acolo, în domeniul spiritual al voinței sale, aveau acces, încă aveau acces entități spirituale superioare omului. Acest acces este ceea ce numim a fi la sînul zeilor”, scrie Ioan Buduca, surprinzînd evoluția gîndirii, simțirii și voinței omului. Citeste mai departe »

Cîntarea Cîntărilor (II)

cintarea 2

În general, Tereza de Avila preferă să dea poemului valoarea de simbol nupțial între Dumnezeu și om; mai curînd decît să reia versiunea tradițională a Bisericii, mireasă a lui Isus, ea pune accent pe simbolismul interpersonal: Dumnezeu și sufletul, acceptînd deschiderea simbolului către alte zări, afirmă Thomas Alvarez, unul dintre cei mai avizați comentatori actuali ai scrierilor Terezei de Avila.

Într-o carte apărută recent, Le Cantique des Cantiques. Rituel initiatique, Michel Lapidus propune o traducere a originalului ebraic, însoțită de o traducere literală, urmate de o rescriere în cheie inițiatică în care autorul face apel mai curînd la entități decît la personaje. Michel Lapidus crede într-un sens ascuns al poemului biblic, în care vede un text ritual de natură inițiatică, în opinia autorului schimbul de expresii simbolice corespunzînd formei unui ritual. Michel Lepidus retranscrie poemul pentru două personaje, masculin și feminin, în dorința de a ne face să vedem în Cîntarea Cîntărilor un ritual inițiatic al creării cuplului regal: „Totul începe prin crearea entității regale care nu se poate naște urmînd o voință profană, ci mai curînd printr-o iubire de natura unui suflu creator, depășind orice aspect uman.” Michel Lapidus acordă elementului feminin misiunea purificatoare, înlăturarea tuturor elementelor perturbatoare, transmutația alchimică, în vreme ce masculinul este cel care imprimă nota inițiatică, părăsirea căii supunerii și participarea la frumusețea creatoare. Poemul se reconstruiește într-un joc al entităților, fiecare avînd cunoașterea care îi corespunde, în măsură să asigure coerența funcției regale în cuplu. Pentru entitatea feminină este vorba de iubire în forma ei cea mai elevată, în timp ce pentru entitatea masculină, această iubire estte cea care inițiază în toate formele Creației. Pentru a asuma caracterul regal și sacru, iubirea trebuia să fie o cale care duce către locul plenitudinii. Dar cadrul inițiatic se împlinește doar prin probele, prin încercările care confirmă bunele intenții și realitatea dorinței de a fi inițiat; este sufletul îndrăgostit care cere ajutor: „Fete din Ierusalim, vă jur: De-ntîlniți pe dragul meu, ce să-i spuneți oare lui? Că-s bolnavă de iubire. Ce are iubitul tău mai mult ca alții, o tu, cea mai frumoasă dintre femei? Cu cît iubitul tău e mai ales ca alți iubiți, ca să ne rogi așa cu jurămînt?” Odată trecute probele, urmează recunoașterea și încoronarea, adevăratul ritual alchimic al căsătoriei, iar acest ritual îi îngăduie lui Michel Lapidus să sugereze că în Cîntatrea Cîntărilor putem percepe o nouă spiritualitate, în care divinitatea nu mai avea acest caracter de intransigență și de fixitate absolută.

Și totuși Cîntarea Cîntărilor nu-i un imn adresat iubirii, puterii iubitoare a femeii și a bărbatului? Unul dintre marii gînditori greci contemporani, Christos Yannaras, susține că ne este sete de viață și că viața este posibilă numai în relație cu un Altul: „Ne este sete de viață. Și nu ne este sete de ea prin gînduri sau concepte. Nici chiar prin voința noastră. Ne este sete de ea cu corpul nostru și cu sufletul nostru. (…) Cînd se naște erosul, se naște viața. Uimiți, simțim sărăcia existenței transfigurîndu-se în bogăția neașteptată a vieții.” Filosoful grec vorbește despre reciprocitate, despre transfigurarea existenței, despre surîsul și privirea celuilalt; în ochii pe care-i iubesc, ating pentru prima oară ceea ce este privirea umană, scrie Yannaras. Reciprocitatea este semnificată de privire, prima tresărire este totdeauna în prima încrucișare a privirilor, de aceea erosul se naște din lumină: „Privire, surîs, voce, gest, mișcare: frontieră a corporalului și a incorporalului, loc al semnificanților reciprocității.” Privirea și surîsul sînt inseparabile, răspîndesc aceeași lumină, sînt o reflectare a unicității, o matrice a dorinței. Citeste mai departe »

Cîntarea Cîntărilor (I)

cintarea 1

Cîntarea Cîntărilor este un foarte frumos poem de dragoste, o alegorie a poveștii de dragoste dintre Dumnezeu și poporul lui Israel, dintre Dumnezeu și sufletul omenesc, a tainei cununiei între Isus și Biserică, această din urmă interpretare aparținînd lui Origen. Înainte de orice comentariu, Cîntarea Cîntărilor se înfățișează ca un tulburător poem, poate unul dintre foarte puținele texte biblice tradus deopotrivă în corpusul biblic, cît și separat. În limba română sînt mai multe traduceri; alături de cele cuprinse în corpusul biblic (Biblia de la 1688, Bibliile traduse de Gala Galaction și Vasile Radu, Nicolae Cornilescu, Bartolomeu Anania, de Alois Bulai, Eduard Patrașcu și Anton Budău) sînt și traducerile făcute de Ioan Alexandru și Petru Creția. “În gravul, austerul peisaj al cărților canonice din Vechiul Testament, străbătut îndeobște de figuri venerabile, pioase, răsare privirilor uimite ale neavizaților, ca o întrebare mereu deschisă, superba, rara floare a Cîntării Cîntărilor (Șir hașirim). Grațioasa poveste de iubire dintre regele Solomon și Sulamita, oacheșa păstoriță, este una dintre cele mai vechi pastorale din istoria literaturii universale, păstrînd în străvechea ei structură toată prospețimea și spontaneitatea mișcării unor suflete care se cheamă, se găsesc, se pierd si se regăsesc, după înaltele legi nescrise ale dragostei”, scria Zoe Dumitrescu-Bușulenga în studiul introductiv la Cântarea Cântărilor, tradusă de Ioan Alexandru.

Cîntarea Cîntarilor face parte din cea de-a treia secțiune a canonului biblic evreiesc, din hagiografe, alături de Psalmi, Proverbe, Rut, Plîngerile, Ecclesiastul, Estera, Daniel, Ezra, Neemia, Cronicile; Talmudul consemnează controversele în legătură cu canonicitatea unora dintre aceste cărți, cum ar fi Cîntarea Cîntărilor sau Estera. Cîntarea Cîntărilor este unul dintre cele Cinci Suluri (Hameș Meghilot) care se citesc în sinagogă în anumite zile, în săptămîna de Pesah, iar în comunitățile sefarde în fiecare vineri, după lăsarea serii. “După cum demonstrează chiar titlul cărții, aceasta a reprezentat întotdeauna, în tradiția evreiască, o cîntare prin excelență. Talmudul redă amănunțit îndelungatele dezbateri care au precedat introducerea sa în canonul biblic. Învățații Talmudului s-au confruntat aici cu o problemă: conținutul cărții părea fundamental profan, iar numele lui Dumnezeu nu era pomenit niciodată. S-a optat în final pentru acceptarea ei, în urma lecturii lui Rabi Akiva care a interpretat-o drept o alegorie a iubirii spirituale dintre Dumnezeu și poporul lui Israel. Această alegorie a dragostei dintre Israel și Logodnicul divin este una din principalele teme ale Cabalei”, scriu autorii Enciclopediei Iudaismului.

Tradiția este nesigură în ceea ce privește fixarea canonului scripturar, afirmă Andre Cohen în lucrarea sa, Talmudul. Din primele mărturii privitoare la canonicitatea unor scrieri, “la început au fost respinse Proverbele, Cîntarea Cîntărilor și Ecclesiastul, pentru că ele conțineau parabole și nu aparțineau Scrierilor. Ele au rămas astfel excluse pînă ce au venit oamenii marii sinagogi, care le-au explicat (într-un sens spiritual)”. Timp de cinci secole locul unor cărți în colecția sfîntă a fost subiect de discuții, de controverse. Rabi Iehuda susținea că scrierea Cîntarea Cîntărilor întinează mîinile, R. Iose că Ecclesiastul nu întinează mîinile, iar pentru Cîntarea Cîntărilor chestiunea este controversată; R. Simeon b. Azai evoca tradiția celor 72 de strămoși care l-au pus pe Eleazar b. Azaria în fruntea academiei, amintind că Ecclesiatul și Cîntarea Cîntărilor întinează mîinile, pentru ca R. Akiva să tranșeze cu fermitate: “Ce oroare! Nimeni din Israel n-a susținut vreodată că trebuie exclusă Cîntarea Cîntărilor, căci întreaga lume n-a fost demnă de ziua în care această Carte a fost dată lui Israel. Toată Biblia este sfîntă, dar Cîntarea Cîntărilor este arhisfîntă.” Citeste mai departe »

Gnoza, o problemă filosofică

despre-gnoza-si-gnosticism-2018-no-border

Mișcare spirituală afirmată în secolele II-III, redescoperită în plină modernitate, gnosticismul continuă să suscite deopotrivă admirație și nedumeriri. Gnosticul este cel care cunoaște, cel căruia îi este dată o experiență a absolutului ca experiență primă și ultimă. Clement Alexandrinul spunea că „Gnoza este, ca să spun așa, o desăvîrșire a omului ca om, care, prin știința lucrurilor dumnezeiești, duce la desăvîrșire și purtarea și viața și cuvîntul omului, în unire și de acord cu sine însuși și cu Cuvîntul cel Dumnezeiesc.” Dacă Clement Alexandrinul sau Evagrie Ponticul aminteau și discutau despre gnoză într-un climat liniștit, nu același lucru este valabil și astăzi cînd simpla pronunțare a cuvîntului „gnoză” provoacă indignare și condamnare în unele medii creștine. Tot Clement prefigura că „pentru aceea sînt acoperite de pilde tainele cele sfinte ale profeților; sînt păstrate pentru cei aleși și pentru cei pe care credința lor i-a rînduit spre gnoză.” Același învățat al lumii antice spunea că pentru a ajunge la semințele gnozei este nevoie de perseverență, de căutare, de cercetare vreme îndelungată, de multă osteneală. Perspectiva asupra gnozei se deschide în momentul în care misterul nu mai este a priori ceva de necunoscut, ci conform sensului etimologic, ceva inexprimabil. Gnoza este mai curînd mută, nu mistică. Spre deosebire de experiența mistică și care adeseori se impune celui care o primește sub semnul purei pasivități, experiența gnostică implică o muncă, un exercițiu, adică un praxis. Comentatorii moderni au arătat de multe ori că experiența gnosticului consonează puternic și strîns cu efortul și disciplina cerute de metoda fenomenologică a reducerii. Unul din filosofii considerați clasici în domeniul studierii gnozei este Henri-Charles Puech, autor al celebrei cărți En quete de la gnose, Gallimard, 1978. Cartea a fost tradusă în limba română și a apărut la editura Herald, recent fiind reeditată; rîndurile ce urmează sînt prilejuite de reeditarea volumului Despre gnoză și gnosticism, traducere din limba franceză Cornelia Dumitru, colecția „Manuscris”, 2018, 464 p.

La un colocviu internațional desfășurat în toamna anului 1997, la Sorbona, despre fenomenologie, gnoză și metafizică, participanții aminteau în intervențiile lor două lucrări clasice despre gnoză: Gnosis und Spatantiker Geist, de Hans Jonas, și En quete de la gnose, de Henri-Charles Puech. În cele două tratate ale sale (Gnosticul și Tratatul practic) Evagrie Ponticul, discipol al lui Grigorie de Nazianz, arată cum practica exercitată ca o metodă reglată este condiția preparatoare necesară accesului la gnoză ca experiență metafizică a absolutului. Tratatul practic este mai curînd un tratat de terapeutică, de „psih-analiză” în sens literal, pentru că analizează mișcările sufletului și corpului, pulsiunile, pasiunile și gîndurile care agită ființa umană. Gnosticul prefigurează trecerea de la psihologia fenomenologică la psihologia transcendentală, o propedeutică, o metodă prin care cel care a urmat exercițiul ascetic devine capabil de contemplarea spirituală, primește cunoașterea, gnoza. În opinia lui Henri-Charles Puech gnosticismul este una dintre cele mai complicate probleme cu care se confruntă istoricul religiilor, fiind un punct de convergență în care se întîlnesc istoria Bisericii, situația iudaismului la apariția creștinismului, misteriile eleniste, religiile orientale. Împletirea acestor curente a creat numeroase dificultăți de interpretare, „multe lucruri ne scapă încă, chiar dacă ar fi numai de interpretarea documentelor care ne-au rămas. Există sisteme gnostice cărora sîntem incapabili să le dăm măcar o simplă analiză și există o infinitate de sisteme, adesea în interiorul unei aceleiași școli”, afirmă filosoful francez. El recomandă cercetătorilor acestui curent de profundă spiritualitate evitarea încercărilor de a trata global gnosticismul, pentru că această manieră de abordare ar spori obscuritatea din jurul gnosticismului. Citeste mai departe »

A trasa cu rigla și compasul

elements-de-traces-avec-regle-et-compas

Pitagora nu a lăsat nimic scris, dar printre altele i se atribuie o frază celebră despre geometrie: „Nimeni să nu intre aici dacă nu este geometru”. Geometria, o știință nobilă înscrisă printre cele șapte arte liberale, făcînd parte din quadrivium, știința numerelor, alături de aritmetică, muzică și astronomie. Sfîntul Augustin, apoi Martianus Capella, cel care a înscris numele celor șapte arte liberale (gramatica, retorica, logica, aritmetica, geometria, muzica, astronomia) în cartea sa Nunta lui Mercur cu Filologia, considerau că cele șapte arte liberale conțin aproape toate cunoștințele pe care le poate dobîndi un om. Ele sînt amintite și descrise și în manuscrisele Regius și Cooke, geometria fiind cea care ne învață toate dimensiunile și măsurile. Pe frontispiciul Constituțiilor lui Anderson se găsește teorema lui Pitagora, iar primul paragraf afirmă că „Adam, primul nostru părinte, creat după chipul lui Dumnezeu, Marele Arhitect al Universului, trebuie să fi avut scris în sufletul său meșteșugul artelor liberale, în special al geometriei.”

Solange Sudarskis este o autoare cunoscută în lumea francofonă pentru cărțile sale despre simbolismul și vocabularul masonic: Pour éclairer le chemin. Une approche philosophique de la franc-maçonnerie; Vocabulaire de l’apprenti franc-maçon; Vocabulaire du compagnon franc-maçon; Vocabulaire du maître franc-maçon; Que signifie Tailler sa pierre?, toate apărute la Editions de La Hutte. Acestora li s-a alăturat și un eseu despre geometrie: Eléments de tracés avec règle et compas. Pour une concordance maçonnique, publicat la aceeași editură franceză, La Hutte, în anul 2015.

Compasul trasează un cerc, unde fiecare punct de pe marginea sa este la distanță egală de centru, delimitează lumea („Acel care-a ‘nvîrtit compasul, frate,/ pe-a lumii margini, și din sine-a scos…”) scrie Dante în Paradisul. Compasul este un simbol al creării lumii; „utilizarea compasului implică o rotație, deci o mișcare, iată pentru ce el este perceput ca activitatea dinamică a gîndirii și a spiritului. El materializează deopotrivă aceste virtuți fondate pe măsura pe care o dau prudența, dreptatea, temperanța și înțelepciunea”, afirmă Solange Sudarskis. Autoarea consacră pagini scrise cu talent și dăruire ritualului masonic, căutării unității (omnia ab uno, omnia ad unum), refacerii unității, amintind miturile lui Osiris, Dionisos și Hiram. Este primul pas al unor frumoase descrieri al rolului simbolic al cifrelor în ritualurile masonice: „Fiecare din cele trei grade ale masoneriei simbolice este marcat de un număr distinctiv care, indicînd vîrsta proprie gradului în riturile continentale, se reflectă aproape peste tot în diferitele elemente care constituie acel grad. Acest număr trebuie înțeles într-o manieră conformă științei tradiționale a numerelor, adică trebuie interpretat într-un sens analogic, simbolic și anagogic”, subliniază Solange Sudarskis. Sînt în paginile cărții incursiuni asupra semnificațiilor cifrelor 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 9, 11, dar și asupra pașilor pe care-i execută ucenicii, calfele și maeștrii, totul într-o armonioasă îmbinare între figurile geometrice și ritualurile masonice.

This blog uses a customized version of Intense Wordpress Theme.