Pașii ucenicului

mdv-editeur-pascal-dumesnil-le-guide-maconnique-de-l-apprenti

În tăcerea lor, decorînd propria coloană, ucenicii degajă o expresie care este deopotrivă una a concentrării, a preocupării, a întrebărilor fără răspuns, a neînțelegerii. Secund Supraveghetor din trecut, Pascal Dumesnil propune un ghid care nu are ca scop să-l înlocuiască pe Secundul Supraveghetor, care pentru ucenic rămîne singurul transmițător al cunoașterii masonice, ci să amintească învățătura completă care trebuie să însoțească pașii ucenicului. Este ceea ce și-a propus Pascal Dumesnil în recenta sa carte Le guide maçonnique de l’apprenti. Guide pratique et manuel d’instruction, Editions Maison de Vie, Paris, 2017, 224 p.

Nu de puține ori, înaintea ultimului vot, profanul este adus în lojă sub bandou și pus să răspundă unor întrebări, unele privind mobilul care l-a condus la poarta templului. Nu toți profanii vin către masonerie din aceleași motive; unii vin pentru a lărgi cercul cunoscuților, alții pentru a compensa o lipsă, un eșec sau pur și simplu pentru o schimbare în viața socială, or pentru asta sînt cluburi și asociații. Masoneria trebuie să trezească interesul pentru cercetare, pentru avansarea pe calea construcției personale. Metoda nu este simplă, ea este o succesiune de rupturi, de certitudini care devin îndoieli, care generează noi certitudini. Proiectul masonic este unul al ameliorării umanității prin ameliorarea sinelui, metoda fiind cea a urmării căii ritualurilor și simbolurilor, calea inițiatică fiind una a căutarii sensului, care-și găsește împlinirea în dorința de a progresa și de a înțelege. „Inițierea nu este o cale pentru a obține mîntuirea sufletului, ca în religii, nici o cale de reflecție filosofică. Inițierea masonică nu are vocația de a ne face să scăpăm de angoasa morții, ci de a trăi viața înainte de a muri. Aceasta nu este o asigurare nici asupra vieții, nici asupra morții. Inițierea masonică urmărește redeșteptarea masonului pentru ca el să devină el însuși și să acționeze pentru a găsi ceea ce caută cu adevărat, în respectul jurămintelor prestate”, afirmă Pascal Dumesnil. Citeste mai departe »

Studii despre Jung

toni-wolff---studii-despre-psihologia-lui-cg-jung---c1

După cîteva decenii în care opera lui C.G. Jung a fost cunoscută în România doar în cercuri restrînse, limitate la specialiști sau pasionați de psihanaliză, în ultimii ani, datorită preocupării constante a două edituri bucureștene, Nemira și Trei, a fost editată aproape în întregime opera psihiatrului elvețian, inclusiv de acum celebra Carte Roșie, dar în același timp au apărut nemeroase studii despre opera lui C.G. Jung și cărți aparținînd școlii jungiene avînd ca autori discipoli sau colaboratori ai săi, ca și autori care se revendică din moștenirea jungiană. C.G. Jung și-a rînduit publicarea operei psihanalitice, optînd pentru publicarea separată a Cărții Roșii și a volumului Analiza viselor. Cartea Roșie a apărut mult timp după moartea autorului, și probabil este printre singurele cărți editate în condiții identice în toate limbile în care în care a fost tradusă, reproducînd textul tradus și varianta scrisă de C.G. Jung. Au apărut cărți scrise de Etienne Perrot, Marie-Louise von Franz, Edward Edinger, Lavinia Bârlogeanu,  Robert Moss. Autorii amintiți ilustrează, unii cu două sau trei titluri traduse în limba română, colectia „Philemon”, coordonată de Lavinia Bârlogeanu, care apare la Editura Nemira. Una dintre recentele apariții poartă semnătura lui Toni (Antonia Anna) Wolff: Studii despre psihologia lui C.G. Jung, traducere din limba germană de Liliana Dumitriu, supervizare si revizuire traducere de Anca Bodogae, studiu introductiv de Lavinia Bârlogeanu, București, Editura Nemira, 2017, 360 p.

Toni Wolff, la început pacientă, a devenit repede cea mai apropiată colaboratoare și confidentă a lui Jung; să amintim că în anii cînd psihiatrul elvețian lucra la Cartea Roșie, Toni Wolff era singura persoană care cunoștea frămîntările lui Jung și care citea textul scris de acesta. L-a impresionat pe Jung prin sensibilitatea și profunzimea ei intelectuală, psihiatrul lăsîndu-se inspirat de cea numită „misterioasa călugăriță”, ea fiind cea care l-a ajutat pe Jung să-și redobîndească echilibrul și sănătatea într-o perioadă în care lumea sa interioară era profund tulburată. Toni Wolff l-a însoțit în cea mai importantă perioadă a vieții lui, dedicată „imaginilor interioare”, despre care Jung spunea: „Întreaga mea viață a constat din reevaluarea a ceea ce se eliberase din inconștient atunci și care mă inundase precum un pîrîu misterios, amenințînd să mă distrugă.” Deși membrii familiei lui Jung ajunseseră aproape să o urască pe Toni pentru timpul pe care îl petrecea cu Jung și pentru apropierea de acesta, au recunoscut totuși rolul său binefăcător în viața și opera lui Jung. Emma Jung, soția psihiatrului, o disprețuia pe Toni nu pentru relația sexuală a acesteia cu Jung, ci pentru asemănarea minții lor! Deși lipsa de aderență a lui Toni Wolff la alchimie a lăsat loc unei noi colaboratoare, Marie-Louise von Franz, „Toni și-a păstrat locul ei spiritual nealterat în viața și în opera lui Jung, iar al doilea turn de la Bollingen, care o reprezintă pe ea, stă mărturie în piatră a acestei realități”, scrie Lavinia Bârlogeanu în studiul introductiv. Poate dintr-o „datorie” față de familie, Sonu Shamdasani, editorul Cărții Roșii, nu a amintit nimic despre prezența lui Toni în cartea lui Jung, deși fără ea tot materialul brut l-ar fi înghițit pe Jung, pentru că împreună au sondat inconștientul și au dat contur procesului vizionar al autorului. De altfel, în prefața scrisă în 1958 la cartea lui Toni Wolff, C.G. Jung avea să afirme fără echivoc: „autoarea acestor studii a fost alături de mine și de munca mea timp de patruzeci de ani, ca prietenă și colaboratoare…A participat la toate fazele de dezvoltare a psihologiei analitice și îi revine meritul de a fi introdus termenul de «Psihologie Complexă»…Datorită unei excepționale inteligențe naturale, însoțite de o sensibilitate psihologică într-adevăr genială, autoarea a recunoscut deja de timpuriu vastitatea ieșită din comun a problemei psihoterapeutice și i s-a dedicat cu o deosebită sîrguință”. Citeste mai departe »

Despre erezii

respingerea_tuturor_ereziilor_persp-no-border

Cele mai multe dicționare definesc erezia ca fiind o doctrină sau o credință religioasă care ia naștere în sînul unei religii dogmatice, opunîndu-se tradiției, și care este condamnată de religia respectivă. Mai totdeauna termenul haeresis este folosit în legătură cu creștinismul, deși termenul este anterior creștinismului; după unele surse el ar data din secolul al III-lea î. C. și s-ar referi la atitudini față de cetate, monarh, zei. Cu toate acestea este consacrat cu precădere în lumea religioasă, în lumea creștină a primelor veacuri, o lume preocupată de unitate, erezia avînd o conotație peiorativă. În Întîa epistolă către corinteni,  apostolul Pavel spune: „…fiindcă voi vă adunați nu numai spre mai bine, ci spre mai rău. Căci mai întîi aud că atunci cînd vă adunați în biserică, între voi sînt dezbinări, și în parte cred. Căci între voi trebuie să fie și eresuri, ca să se învedereze între voi cei încercați.” Epistola către galateni a apostolului Pavel aduce o lungă listă de fapte contrare Legii: adulter, desfrînare, destrăbălare, închinare la idoli,, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mînii, gîlcevi, dezbinări, eresuri, chefuri. Evident termenul de erezie s-a impus cu preponderență în lumea religioasă, în lumea creștină ereziile fiind concepții particulare despre Sfînta Treime, despre îndumnezeirea lui Isus, despre firea Sa omenească; o mare varietate aparține ereziilor hristologice, negarea firii umane autentice în persoana lui Isus. Dintre cele mai cunoscute erezii dicționarele amintesc arianismul (învățătura susținută de Arie, care separă firea Tatălui de cea a Fiului, o tentativă de introducere a elenismului în teologie), nestorianismul ( susținuta de patriarhul Nestorie, care atribuie lui Isus două persoane, una divină și una umană), monofizismul (erezie susținută de Eutihie, învățînd că Isus nu are decît o singură fire), apolinarismul ( susținută de Apolinarie, care afirma că Isus este radical deosebit de noi), marcionismul ( Marcion, susținea existența a doi dumnezei, unul al Vechiului Testament, celălalt al Noului Testament), maniheismul (un sistem gnostic dual, binele și răul, propagat de filosoful persan Manes-Mani). Unul dintre primii autori care au combătut ereziile a fost Hipolit din Roma în cartea Respingerea tuturor ereziilor, recent apărută în limba română (București, Editura Herald, traducere din limba engleză de Octavian Cocoș, colecția „Manuscris”, 2017, 400 p.).

Manuscrisul cărții lui Hipolit din Roma a fost descoperit în 1842, de Minoides Mynas, într-o mănăstire de pe Muntele Athos; a fost editată la Clarendon Press în 1851, sub îngrijirea editorului Emmanuel Miller, care a atribuit lucrarea lui pseudo-Origen. De altfel, în Encyclopedie Philosophique Universelle. Les Oeuvres philosophiques, Presses Universitaires de France, 1992, cartea Refutation de toutes les heresies (Refutatio omnium haeresium) apare în dreptul lui pseudo-Origen, cu precizarea că în general scrierea este atribuită lui Hipolit, deși și această ipoteză a întîlnit obiecții. Stilul cărții nu este al lui Origen, care nu a fost nici episcop, nici nu a locuit la Roma timp îndelungat. Sigur se poate specula asupra locului în care a fost descoperit manuscrisul, dar autorul a fost prezent la Roma timp de două decenii. Cartea lui Hipolit nu este despre ereziile amintite, decît în mică măsură, excepție făcînd gnosticismul, el fiind într-o acerbă dispută cu doctrinele filosofilor lumii antice, cu practica misterelor și cu „rătăcirile” astrologilor. Termenul de erezie căpătase o conotație peiorativă fiind vorba de mobiluri religioase contrare unității și majorității, de adeziune la un grup de persoane avînd un program, altul decît cel al „convingerii doctrinale” și al „școlii de gîndire”, persoane amatoare de inutile dispute, dornice să se îndepărteze de adevărata credință. Citeste mai departe »

Tarot și masonerie

no78-grison-tarot-et-franc-masonnerie

La prima vedere apropierea celor doi termeni pare hazardată; am căutat referințe despre tarot în dicționarele despre masonerie, al lui Daniel Ligou și al lui Eric Saunier, dar acolo termenul nu este menționat. Sigur, termenul tarot nu putea lipsi din Dictionnaire critique de l’esoterisme, sous la direction de Jean Servier, Presses Universitaires de France, 1998. Aici termenul de tarot beneficiază de o prezentare clară, datorată ilustrului esoterolog al zilelor noastre, Antoine Faivre. Tarotul a apărut în jurul anului 1375, cărțile de joc servind de la începutul secolului al XV-lea drept receptacol de simboluri în raport cu zeii și planetele. Tarotul, precizează Antoine Faivre, este o formă de joc de cărți, creată în Italia de nord, în anii 1440, la Milano, către 1450 la Bolognia; tarotul lui Mantegna a fost creat la Ferrara, către 1765. Folosirea sa cu scopuri divinatorii sau/și esoterice nu este atestată înainte de sfîrșitul secolului al XVIII-lea, a apărut în Franța, ceea ce ocultiștii moderni nu au văzut cu ochi buni, ei preferînd să plaseze începuturile tarotului în Egiptul antic, poate chiar în vremea lui Hermes Trismegistos…Cele 22 de cărți/atuuri se pare că sînt de origine europeană, medievală și umanistă, sînt imagini care reprezintă un erou, un principiu, o virtute. Petrarca prezintă o astfel de alegorie în poemul său Triomfi, din 1357. Un moment important în folosirea și lectura esoterică a tarotului îl reprezintă anul 1781 cînd apare volumul al VIII-lea din Le Monde primitif al lui Antoine Court de Gebelin, care prezintă sensul cărților de tarot, care în opinia sa își aveau originea în Egiptul lui Thot. Este subiectul unei recente carți semnate de Thomas Grison, Tarot et franc-maconnerie, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Les Symboles Maconniques” 2017, 126 p. Thomas Grison mai este autor a două lucrări: Le tarot de Marseille, l’esoterisme chretien a l’oeuvre și Le tombeau des ducs de Bretagne et son symbolisme.

Tarotul, deși numit taroc, beneficiază de o prezentare generoasă în celebrul Dicționar de simboluri, al lui Jean Chevalier și Alain Gheerbrant; evident, denumirea taroc este folosită în traducerea în limba română, dar dincolo de această inadvertență, articolul este bine documentat și pe deplin lămuritor pentru cei dornici să afle mai mult despre învățătura esoterică transmisă de această lume de simboluri ascunsă în cărți de joc. Sînt prezentate culorile și numerele, arcanele minore și arcanele majore, drumurile inițiatice, ternarele, legăturile cu zodiacul, faza mistică, arhetipurile. Tarotul de la Marsilia se compune din 78 de lame, 56 de arcane minore și 22 de arcane majore; aceste lame, al căror număr are un simbolism anume, sînt viu colorate, ele sînt o chintesență a hermetismului, apar ca niște grade înalte. Pentru Thomas Grison jocul lamelor creează ritmuri hieratice și luminoase, arcanele tarotului creînd în templul masonic calde sonorități, celeste armonii. Thomas Grison vede în prima carte, Magicianul, pe marele inițiator, cel care cunoaște și explică întregul parcurs inițiatic. Tarotul ne invită, susține autorul, la un parcurs care nu e lipsit de legătură cu cel din templul masonic, anume călătoria de la Occident, domeniu al tenebrelor și profanului, către Orient, tărîm al Luminii și al sacrului. Citeste mai departe »

Voltaire despre Newton

Elementele-filosofiei-lui-Newton-no-border

Pseudonim al numelui de François-Marie Arouet, Voltaire a fost una dintre personalitățile remarcabile, o figură strălucitoare a secolului al XVIII-lea, reprezentant de marcă al Iluminismului. Educat de părinții iezuiți de la colegiul parizian Louis-le-Grand, Voltaire s-a format în spiritul culturii clasice, cu un gust al competiției și al succesului, în opoziție cu ideile janseniste din mediul său familial. De tînăr a frecventat mediile libertine, cercuri intelectuale pariziene ale liberilor gînditori, întîlniri care au jucat un rol important în formarea sa intelectuală; publicarea unei satire împotriva Regenței, aplecarea sa către desacralizare și nonconformism, i-au adus un an de închisoare în temuta și celebra Bastilie. Va alege literatura pentru a-și face cunoscute ideile filosofice, piesa Oedipe, prima dintr-o lungă serie, aducîndu-i un răsunător succes. O experiență decisivă în formarea sa intelectuală a reprezentat-o șederea în Anglia (1726-1729), timp în care contactul cu raționalismul englez, cu știința newtoniană, cu empirismul lui Locke i-au risipit rătăcirile metafizice ale lui Descartes și Malebranche, întărindu-i convingerile deiste. Lettres philosophiques și Lettres anglaises dau seamă despre experiența sa engleză, adică despre toleranța religioasă, libertatea politică, noua știință, deism. Cartea Lettres anglaises a fost condamnată și arsă, iar Voltaire amenințat cu închisoarea. Retras în Lorena, Voltaire se consacră studiului și scrisului: Traite de metaphysique, Le Mondain și Elements de la philosophie de Newton. Această din urmă carte a apărut recent și în traducere în limba română: Elementele filosofiei lui Newton, București, Editura Herald, colecția „Cogito”, traducere, prefață și note de Adrian Niță, 2017, 240 p. Această apariție prelungește preocuparea editurii Herald pentru traducerea operelor marilor gînditori, în cazul de față, încă o carte de Voltaire, după Tratat despre toleranță, despre Newton, din care editura bucureșteană publicase în, 2015, Filosofia naturală.

Apariția lucrării Principiile matematice ale filosofiei naturale, a lui Newton, din 1687, este considerată un moment de cotitură, o schimbare de paradigmă în raport cu vechea știință aristotelico-scolastică: „cosmosul grecilor este complet distrus, căci ne dă o lume ordonată, stratificată, ierarhizată. Lumea de sus era considerată perfectă, eternă, imuabilă, căci era lumea cerurilor și a stelelor, adică a unui loc inaccesibil pentru oameni. Spre deosebire, lumea de jos, pămînteană, este supusă schimbării, coruptibilă și în permanentă mișcare. Odată cu secolul al XVII-lea, această lume veche, înțeleasă drept cosmos, devine univers, adică ceva infinit, nestratificat, aflat mai degrabă în dezordine decît în ordine, fiind unificată prin legile care o caracterizează”, afirmă Adrian Niță, în prefața cărții. Sub influența lui Maupertuis, Voltaire aderă începînd cu 1732 la noile teorii ale fizicii atracției, teorie care întîmpina o puternică rezistență pe continentul european. Elementele filosofiei lui Newton a fost scrisă cu intenția de a face cunoscute publicului francez lucrările lui Newton pe care majoritatea membrilor Academiei de Științe, de obediență carteziană, le respingea, nu le lua în serios. Voltaire dedică această carte doamnei Du Chatelet, cea care a tradus și comentat lucrarile lui Newton, cea care a înțeles mai bine decît mulți contemporani subtilitățile teoriilor newtoniene. Voltaire intenționa să facă o expunere a principiilor metafizice, a reprezentărilor spațiului, timpului, materiei, a divinului, implicate în demersurile demonstrative proprii fizicii savantului englez și care contraziceau fundamentele marilor edificii sistematice, cum erau cele ale lui Descartes, Malebranche și Leibniz. Pentru Voltaire opera lui Newton , prin eficacitatea experimentală și prin propozițiile metafizice întrupa ceea ce aștepta de la filosofie: o abordare rațională și empirică a universului, o confirmare științifică a prezenței unei ordini în lume, deci a unui ceasonicar, ceea ce descalifica orice atracție către ateism. Citeste mai departe »

N. Steinhardt și generația ’27

steinhardt-eliade-cioran-ionescu-noica

Deceniul al treilea al veacului trecut a fost marcat în cultura română de o efervescență care pe mulți istorici i-a făcut să vorbească despre o generație care apare la mari intervale de timp. Cei mai mulți dintre istoricii culturii române sînt unanimi în a vorbi despre o generație remarcabilă din care au făcut parte Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Eugen Ionescu, Petru Comarnescu, Dan Botta sau Ion I. Cantacuzino. Rareori în acest grup este inclus și N. Steinhardt, de altfel unul dintre cunoscătorii și comentatorii avizați ale scrierilor celor mai mulți din cei amintiți mai sus; e drept N. Steinhardt nu participa la manifestările Asociației de arte, litere și filosofie „Criterion”, ai cărei membri ulterior aveau să fie parodiați de tînărul publicist în cartea sa În genul … tinerilor. Dar paradoxul relației lui N. Steinhardt cu confrații ale căror scrieri au fost parodiate constă în faptul că peste ani au devenit buni prieteni. Sînt bine știute abnegatia și profesionalismul cu care Editura Polirom și Mănăstirea Rohia editează scrierile lui N. Steinhardt; de curînd a apărut o nouă carte: N. Steinhardt despre Eliade, Cioran, Ionescu și Noica; ediție îngrijită, prefață și note de Florian Roatiș, Editura Polirom, Iași, colecția „Eseuri & confesiuni”, 2017, 282 p. Ediția întocmită de Florian Roatiș reia texte publicate în cartea semnată de N. Steinhardt sub pseudonimul Antisthius, în care îi parodiază pe cei patru, dar și multe alte texte în care pozțiile teoretice ale lui N. Steinhardt sînt mult nuanțate, motiv pentru care Florian Roatiș își intitulează prefața „De la parodie la admirație”, scriind că „prin multele sale afinități, ca și prin puținele sale polemici, Steinhardt rămîne omul generației interbelice. O generație pe care inițial a ironizat-o, parodiind-o cu voluptate, ca să sfîrșească prin a se integra în ea, în felul său specific.”

Prima întîlnire a lui N. Steinhardt cu Mircea Eliade se petrece pe puntea vaporului care-l aducea pe indianist, pe viitorul celebru istoric al religiilor, de pe țărmurile Indiei la malul mării, la Constanța: „Dar vasul se apropie de țărm și în curînd vom fi sub semnul timpului împărțit calendaristic. Vom fi obligați să coborîm. Din tragicul mahagonic al hermitagiului nostru plutitor în locurile anchilozate de muncă. Din visul introvertit în activitatea unde fiecare e presupus să acționeze extravert”, și ironia lui Steinhardt continuă plină de vervă mușcătoare parodiind revenirea cărturarului din lumea filosofiei indiene pe un tărîm irelevant, cu oameni lipsiți de aderența la marile idealuri, la tainice înțelesuri cosmice: „Mă uit în sus, ridic mîinile dionisiac și teocratizat. Priviți! exclamă tot grupul. A plecat om și s-a întors zeu! E un înțelept, un hindus!” La cîteva luni distanță, cartea Oceanografie al lui Eliade nu era una ridicolă, ci de-a dreptul proastă, din pricina confuziilor, repetițiilor, incompetenței și insolenței autorului, scria N. Steinhardt. După mai bine de patru decenii. N. Steinhardt revine asupra scrierilor lui Mircea Eliade și scrie deopotrivă asupra operei literare, asupra fantasticului, asupra literaturii ca semnificant, dar și asupra eminentelor studii de istoria religiilor: „Putem deci spune că Mircea Eliade a trăit și a lucrat o bună parte a vieții în străinătate, dar ne este interzis a gîndi că s-a înstrăinat cumva. Literatura l-a păstrat vioi și tare în cadrul limbii românești. (…) Erudiția îl înfățișează pe savantul mondial, necontenita producție literară îl păstrează în caldă lumină pe artistul român. Îl putem de aceea considera pe Mircea Eliade ca aflat în situație de impecabilă neînstrăinare.” Eliade intuise mari teritorii nedefrișate care se arătau istoricului religiilor și scriitorului preocupat de fantastic, încît N. Steinhardt poate spune că Elaide a devenit „psihopomp de suflete moarte și trumfal vii.” Cînd cei doi s-au întîlnit la Paris, în 1978, ca între adevărate două mari spirite, dispăruse orice urmă de reticență. Citeste mai departe »

Thais

Martin_van_Maele_-_Thais_02

Anatole France, pseudonimul literar al lui Jacques François-Anatole Thibault (Paris, 16 aprilie 1844 – Saint-Cyr-sur-Loire, 12 octombrie 1924) este un cunoscut eseist, poet, povestitor și romancier francez, membru al Academiei Franceze, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, în anul 1921, „ca o recunoaștere a strălucitelor lui realizări literare, caracterizate prin noblețea stilului, o adîncă simpatie față de oameni, grație și un autentic temperament galic”. Fiu al unui librar parizian, a fost crescut în cultul cărților și al muzelor, devenind pentru un timp bibliotecar al Senatului Franței. Unii critici literari afirmă că Anatole France a fost modelul lui Marcel Proust în creionarea personajului Bergotte, din ciclul romanesc În căutarea timpului pierdut.

Dintre romanele lui Anatole France, amintim: Crima lui Sylvestre Bonnard, Dorințele lui Jean Servien, Albina, Balthazar, Thais, Cutia de sidef, Insula pinguinilor, Viața în floare, Zeilor le e sete, considerată capodopera sa, un roman despre teroare, despre fanatismul sîngeros al lui Robespierrre și susținătorilor săi. Este autor și al unui volum de versuri (Poeme aurite), dar și a mai multor piese de teatru, dintre care cea mai cunoscută este Nunta din Corint. Critica literară a fost reunită în patru volume intitulate Viața literară. A refuzat idolii Romei, mai tîrziu pe ai Sorbonei, a respins fanatismul; ironic, surîzător, Anatole France a fost de o crudă luciditate și a arătat totdeauna o rafinată bunăvoință, ceea ce ar putea părea un pleonasm, dar nu este decît marca singularității sale.

În primăvara lui 1845, Gustave Flaubert vede în palatul Balbi, din Genova, tabloul lui Pieter Bruegel cel Bătrîn, Ispitirea sfîntului Anton: „În partea de jos, la stînga, sfîntul Anton între trei femei, întorcînd capul spre a se feri de mîngîierile lor; sînt goale, albe, surîd și dau să-l învăluie cu brațele lor. (…) În ceea ce mă privește, n-am mai văzut nici un alt tablou în afară de acesta, și nu-mi amintesc decît de el…”  Flaubert a fost obsedat de tablou, de subiect, scrie o primă versiune a Ispitirii sfîntului Anton, pe care prietenii îi sugerează să o arunce în foc și să o  uite  pentru totdeauna. Pentru romancierul francez era opera întregii vieți, așa încît publică o nouă versiune în 1874, primită cu entuziasm de Taine, Renan, apoi de Paul Valéry sau Gabriele d’Annunzio, cu rezerve de Barbey d’Aurevilly. Ispitirea lui Anton se compune din lucruri trăite, auzite, citite, Flaubert prezentînd într-o manieră realistă viziunile lui Anton. Delirul, himera, halucinația sînt prezentate ca stări psihice ale izolării, a confruntării cu necunoscutul. Flaubert și-a iubit cartea despre Anton („În sfîntul Anton am fost eu însumi sfîntul Anton”). Citeste mai departe »

Alchimia Luminii

sea-neith-alchimie-universele

Pierre Séa și Laure de Neith, cărora li s-a alaturat Jean Haab, alcătuiesc un trio cunoscut în lumea francofonă pentru pasiunea comună pentru alchimie. Sînt autorii cărților Symphonie alchimique, Quintessence, cărora de curînd li s-a adăugat Alchimie de la Lumière unie vers Sel, Editions de la Hutte, Jean Solis éditeur, 2017. E o lucrare în care fiecare imagine mai explicit sau mai voalat alchimică este precedată de cîteva rînduri care sintetizează proceduri, experiențe sau termeni  care surprind esența alchimiei. Fiecare din cei trei autori amintiți semnează cîte o scurtă prefață. Jean Haab pornește de la învățătura alchimică profesată în anii ’70 ai secolului trecut de F.A.R.C. (Frères Aînés de la Rose Croix), de la cunoștințele alchimice primite de la André Savoret și de la Jean Bourciez; gnoza celor din F.A.R.C. suferea de grave omisiuni, printre acestea neacordarea unei suficiente atenții distincției între latura spirituală și latura operativă a alchimiei. Dinspre partea operativă, cei din F.A.R.C. prezentau avantajul că fraternitatea lucra cu cinabru (sulfura de mercur), nu cu focul vulgar.

Pierre Séa își amintește ucenicia alchimică, dar sînt mulți cei care pot susține cu tărie că au atins măiestria?, sub îndrumarea lui Roger Caro, cel care i-a dezvăluit tainele uceniciei alchimice cu ajutorul cinabrului: „Această cale este o cale de analogie și o practică de școală. Dacă ea este bine condusă, cu artă, ea ne face să trăim prin cele cinci simțuri, și mai ales în inima noastră, toate fazele, culorile și subtilitățile Marii Opere.” Prima muncă a unui alchimist este cea de a căuta Spiritul universal, Spiritul care creează și animă, Prima materia. Pierre Séa descrie succint etapele lucrării alchimice, subliniind că nu este nevoie să cădem în capcana sau fantasma de a verifica dacă Piatra obținută transformă plumbul în aur; validitatea lucrării alchimice se încearcă prin însuflețirea unei plante muribunde cu ajutorul unei fărîme din Piatra alchimică. „După ce a colaborat cu apa, focul, luna și soarele, alchimistul este gata pentru a călători cu Lumina. Alchimia Luminii este calea de ajuns de secretă sau discretă, despre care foarte puțini autori au vorbit deschis pînă în secolul al 20-lea,” scrie Pierre Séa, îndemnîndu-i pe cei care se apropie de practica alchimică mai întîi să studieze, apoi să înțeleagă, și să înceapă studiul cu vechile scrieri rozicruciene.

Laure de Neith scrie despre intrarea în Lumină, despre necesitatea de a deveni una cu Natura, de simți profund vibrațiile care ne amină, de a le armoniza progresiv, de a le acorda cu sufletul nostru. Laure de Neith îndeamnă la căutare, la lecturi, la experimente, la asumarea posibilelor eșecuri și rătăciri în labirint, pentru că fiecare ființă umană pornită într-o căutare inițiatică totdeauna reînnoită va ajunge să înțeleagă originea lumii și misterele sale.

René Guénon la Regnabit

guenon-regnabit-no-border

Prezent în dicționare de filosofie, de esoterism sau de masonerie, René Guénon rămîne înainte de orice un purtător de cuvînt al Tradiției. Unii comentatori au încercat să-i cuprindă scrierile într-o metafizică dogmatică și închisă în ea însăși, cînd apelul lui René Guénon era la deșteptarea spirituală  și la reînnoirea tradițională a Occidentului. Nu întîmplător un număr dublu din iulie-decembrie 2002, al publicației „Connaissance des Religions”, s-a numit René Guénon. L’Eveilleur (1886-1951). Da, René Guénon a fost cel care a redeșteptat în Occident interesul pentru spiritualitate, pentru respingerea domniei cantității, pentru căutarea sensului etern, pentru conversia privirii, pentru transformarea interioară. A denunțat constant și cu vigoare pierderea altitudinii metafizice, pierderea Cunoașterii simbolice, pierderea principiilor și criteriilor Artei sacre, pierderea simplicității. Pînă acum aproape trei decenii, în România numele lui René Guénon era știut de un număr restrîns de cunoscători; întreținuse o vastă corespondență cu trei gînditori români: Vasile Lovinescu, Marc-Mihai Avramescu și Mihai Vâlsan; scrierile sale erau doar în cîteva biblioteci, nu fuseseră traduse în limba română, nu se scria despre opera sa. După 1990 au început să fie traduse cele mai importante scrieri ale gînditorului francez: Simboluri ale științei sacre; Domnia cantității și semnele vremurilor; Criza lumii moderne, la Editura Humanitas; Ezoterismul lui Dante; Simbolismulcrucii la Editura Aion. Cele mai multe scrieri ale lui René Guénon au aparut la Editura Herald; amintim dintre acestea: Ezoterismul creștin; Scurtă privire asupra inițierii; Inițiere și realizare spirituală; Autoritate spirituală și putere temporală; Stările multiple ale ființei; Francmasonerie și companionaj. Recent a apărut volumul René Guénon, Scrieri pentru Regnabit, București, Editura Herald, colecția „Philosophia perennis”, traducere din limba franceză de Daniel Hoblea, 2017, 208 p. Este un volum care reunește toate articolele scrise de René Guénon pentru revista Regnabit, între anii 1925 și 1927, în ultimii ani înainte de plecarea sa în Egipt. Regnabit. Revue Universelle du Sacre-Coeur a fost fondată de părintele Félix Anizan, în semn de devoțiune pentru Inima Sfîntă, și s-a remarcat prin publicarea unor texte profunde, de ordin doctrinal și simbolic.

Volumul adună 19 texte, cele mai multe dintre ele revăzute și publicate de René Guénon în Simbolismul crucii și în Scurtă privire asupra inițierii, altele au fost reluate în culegerea postumă Simboluri ale științei sacre. Textele guénoniene publicate inițial în Regnabit au fost editate în 1999 de Pier Luigi Zoccatelli, la editura Arche, din Milano. Editia în limba română respectă versiunea originală și ordinea cronologică permițind astfel cititorului să urmărească preocupările autorului într-o perioadă deosebit de importantă în care, prin intermediul lui Louis Charbonneau-Lassay, Guénon își exercită talentul și își afirmă cunoștințele în medii catolice preocupate de simbolismul sacru. Poate deloc întîmplător primul articol al lui Guénon este despre inima sacră și sfîntul Graal, vas luat ca simbol al inimii, vas care a alimentat imaginarul medieval, mai cu seamă cel legat de istoria cavalerilor Mesei Rotunde. Simbolismul inimii este una din temele predilecte ale lui Guénon, mai multe texte ale sale despre inimă fiind reunite în capitolul „Simbolismul inimii”, din culegerea postumă Simboluri ale științei sacre. Scriind despre inima cu raze și inima în flăcări, amintește despre simbolismul conform căruia inima este asimilată soarelui și creierul lunii, întrucît „gîndirea rațională și discursivă, al cărei organ sau instrument este creierul, nu e decît un reflex al adevăratei inteligențe, așa cum lumina lunii nu e decît un reflex al luminii soarelui.” Guénon duce gîndul mai departe susținînd ca Ființa supremă l-a înzestrat pe om cu o inimă, un punct de sprijin imuabil, un centru de mișcare, dar l-a înzestrat și cu un creier, supus unui ordin de mișcare secundară: „Creierul, instrument al gîndirii închise în lume și transformator spre folosul omului și al lumii al acestei Gîndiri latente, o face astfel realizabilă prin intermediul său. Însă doar inima, printr-o inspirare și o expirare secrete, îi permite omului, rămînînd unită cu Dumnezeul său, să fie Gîndire vie.” Citeste mai departe »

Misticii Islamului

Misticii_islamului_persp-no-border

De-a lungul a multe secole conceptul și cîmpul de manifestare a misticii nu au putut fi separate de ansamblul teologiei. În lumea creștină începînd cu Bernard de Clairvaux se afirmă o literatură mistică, care se înscrie în prelungirea moștenirii patristice, ca o reacție la scolastică, aceasta îndepărtîndu-se tot mai mult de fundamentele contemplative. Începînd cu veacul al XIV-lea, mistica îsi afirmă autonomia, mai cu seamă prin apariția tratatului lui Gerson, Theologie mystique. Dacă la început a fost un simplu adjectiv, cuvîntul mistic desemnează fie domeniul faptelor mistice (mistica), fie pe cei care trec prin experiențe mistice (misticii). În celebrul Vocabulaire technique et critique de la philosophique, al lui Andre Lalande, se afirmă că propriu stărilor mistice sînt ștergerea simbolurilor sensibile și a noțiunilor gîndirii abstracte și discursive, dar și contactul direct al spiritului cu realitatea posedată; dacă prima trăsătură nu este totdeauna evidentă, cea de a doua este proprie tuturor stărilor mistice. În funcție de natura realității posedate, se disting o mistică de imanență și o mistică de transcendență; prima este specifică misticilor hinduși, cea de-a doua misticilor evrei, creștini, musulmani.

Sufismul este deseori identificat cu mistica musulmană, toate dicționarele teologice afirmînd că sufismul este linia care traversează întreg Islamul, de la origini pînă în zilele noastre, și reprezintă căutarea lui Dumnezeu la diverse nivele, de la simpla devoțiune interioară pînă la înaltele stări mistice. În România, filosofia și mistica islamice sînt în general puțin cunoscute, în afara cercului restrîns al specialiștilor; în ultimii ani, Editura Herald a căutat să ofere cititorilor interesați cîteva repere care să dea contur unui spațiu cultural divers și fascinant: Henry Corbin, Istoria filosofiei islamice; Titus Burckhardt, Doctrinele esoterice; Jean Chevalier, Sufismul. Doctrină, ordine, maeștri; Obîrșia Luminii. Islamul șiit în texte alese; Ali Bin Abi Talib, Calea vorbirii alese; Poeme persane. Baba Taher, Saadi, Omar Khayyam, Rumi, Șabestari, Hafez; Ibn al-Arabi, Iluminări. De curînd acestor titluri li s-a mai adăugat unul demn de interes: Reynold Nicholson, Misticii Islamului, București, Editura Herald, colecția „Înțelepciunea inimii”, traducere din limba engleză de Iustina Cojocaru, 2017, 192 p. Citeste mai departe »

Pagina 3 din 28123456789...20...Ultima »

This blog uses a customized version of Intense Wordpress Theme.