Originalitatea masoneriei ține, afirmă Jacques Fontaine, de maniera în care sînt articulate spiritualitatea și acțiunea.

De mai bine de două decenii Jacques Fontaine este un nume binecunoscut printre cititorii interesați de literatura masonică. A publicat la edituri cunoscute, precum Detrad aVs, Dervy, L'Harmattan, Grancher, La Hutte, PG de Roux, 20 de cărți dintre care amintim: L'Eveil - De l'initiation au Maître, L'Essor - Du Maître secret au Grand élu de la voute sacrée, L'Essence - Au coeur du rite maconnique, Herge chez les inities, Les 9 poisons de la pensée maçonnique,  Analyse strategique de la franc-maçonnerie, Hiram et Freud - Un essai de psychanalyse appliquée à la franc-maconnerie, Precis de spiritualité maçonnique. Cu puțin timp în urmă, lui Jacques Fontaine i-a apărut o nouă carte: Méditations autour du tableau de loge, Editions de la Hutte, 2017, 224 p. Despre masonerie se scrie mult, cu mai mult sau mai puțin temei, or gîndul lui Jacques Fontaine este că ordinului masonic îi este suficientă evidențierea gnozei singulare. Iar pentru aceasta sînt necesare cîteva cercetări în care să fie evidențiate influențele care se împletesc armonios în ritualurile masonice. De fapt aici se despart drumurile, semidocții, de care masoneria nu duce

lipsă, ba chiar abundă...ca orice societate elitistă!, se mărginesc la lecturi puține și total neconcludente; acolo vor afla că masoneria a apărut odată cu lumea, iar ritualurile sînt o creație ex nihilo...Cei care cu cartea în mînă vor încerca pe un ton liniștit să-i convigă că în ritualuri sînt numeroase și bine alese influențe biblice, mitologice, etnologice, alchimice vor fi copleșiți de vocile țipătoare ale celorlalți. Jacques Fontaine este adeptul unei linii de mijloc care să recunoască influențele și împletirea lor, dar și elementele sui generis, cele dau, aduc contribuția lor la frumosul edificiu al ritualurilor masonice. Pentru a ilustra învățătura gradului de ucenic, Jacques Fontaine se inspiră din tabloul lojii ucenicilor realizat de Vuillaume la anul 1830, invitîndu-și cititorii să-l urmeze către înălțimile metafizice ale francmasoneriei de stil francez. În desenul lui Vuillaume vede căutarea tatonantă și…

Apocalipsa este o celebrare a cărții și a scriiturii, iar autorul ei ilustrează ceea ce mai tîrziu Augustin avea să afirme în acest aforism: “Noul este ascuns în Vechi și Vechiul este dezvăluit în Noul.” Jean Solis vede în textul lui Ioan o metodă, un ansamblu de rituri, o gnoză, o alchimie interioară.

Apocalipsa lui Ioan este o carte de teologie profundă și de intensă trăire profetică pe care mulți cititori moderni o găsesc derutantă; nimic din Noul Testament nu-i pregătește pentru o asemenea lectură. Apocalipsa este o scriere inspirată de Dumnezeu pentru a dezvălui sensul trecutului și al viitorului, în lumina evenimentelor contemporane și prin imagini stranii care exprimă lupta împotriva puterilor răului înaintea victoriei definitive a binelui. Apocalipsa lui Ioan este singura scriere din Biblie cu un asemenea titlu, iar autorul “era un profet iudeo-creștin” (Richard Bauckham), aparținător cercului profeților Bisericii din Asia; înțelegerea textului este dificilă fără plasarea în contextul profeției creștine primitive, dar și fără a ține seamă de apocalipsele din textele iudaice Daniel, Ezdra, Baruh. În timp  numeroși teologi au încercat să surprindă bogăția sensurilor textului testamentar; de curînd, Jean Solis, neobosit căutător al sensului ascuns, și-a pus semnătura pe o carte care reproduce textul Apocalipsei, oferind interpretări, propunînd legături cu alte texte biblice: L’Aigle de Patmos. Messages initiatiques de l’Apocalypse de Jean; Editions de La Hutte, 2016, 296 p. Înaintea oricăror altor considerații este necesară o precizare terminologică: de cele

mai multe ori apocalipsa înseamnă catastrofă, sfîrșitul lumii, dar sensul prim este revelație, într-o primă traducere din greacă însemnînd “ridicarea vălului”. Ce propune Jean Solis făță de multitudinea studiilor despre Apocalipsa lui Ioan? El ne invită să o citim, să o trăim ca pe “o liturghie inițiatică și sacramentală”. Sigur, teologii ar putea avea rezerve asupra viziunii sale; nu-i chiar lesne de admis că Apocalipsa poate fi privită și ca “un ansamblu de rituri de trecere, de decantări, de purificări făcînd apel la mistica primilor creștini, în mod deosebit la gnoza alexandrină care radia peste întreaga lume cultivată.” Jean Solis ne îndeamnă să luăm seamă la alegoriile materiale și senzoriale, să le privim ca pe realități trăite în laborator, un laborator al alchimiei interne; el scrie despre un creștinism elenizat, și care era mai puțin moralizator și…

Francis Delacourt și Dominique Goulay reușesc într-un demers dinamic și inventiv, susținut iconografic, să ofere chei de lectură, de înțelegere a unor detalii și conexiuni care scapă primei priviri, știindu-se că imaginarul medieval populat de oameni, animale, monștri este unul al metamorfozelor, al ambivalenței, al polisemiei.

Evul Mediu a încetat să mai fie perceput ca un ev întunecat, a încetat să mai fie păgubos contrapus luminoasei Renașteri, a început să fie privit în profunzimea concepțiilor sale teologice, filosofice și artistice; trecuseră secole în care sensul profund al operelor sale fusese uitat, ocultat, rămînînd la suprafață doar legendele. Una dintre primele cărți care a redat Evului Mediu universul mental, credințele, concepția asupra lumii este deja clasică și este datorată lui Emile Mâle: L’Art religieux du XIII siecle en France. Etude sur l’iconographie du Moyen Âge et sur ses sources d’inspiration, apărută în 1898, lucrare premiată de Academia Franceză. Emile Mâle arăta în cartea sa că Evul Mediu a conceput arta ca pe o adevărată învățătură, ca pe o scriitură sacră al cărei alfabet era știut de toți artiștii care nu-și permiteau fantezii individuale, Evul Mediu avînd pasiunea ordinii, organizînd arta așa cum o făcea cu dogma, cunoașterea și societatea: “Arta secolului al XIII-lea are un caracter cu adevărat ecumenic: era la fel de universală ca și învățătura creștină. Ne-am convins că la Burgos, la Toledo, la Siena, la Orvieto, la Bamberg, la Fribourg, la

Cantorbery, marile subiecte unde se simte bine arta Evului Mediu sînt concepute ca la Paris sau la Reims. Dar am dobîndit certitudinea că, nicăieri, gîndirea creștină nu a fost exprimată cu atîta amploare și bogăție ca în Franța. Nu există în întreaga Europă un ansamblu de opere dogmatice comparabil cu cel pe care îl prezintă catedrala din Chartres. În Franța doctrina Evului Mediu a găsit forma sa perfectă. Franța secolului al XIII-lea a fost conștiința creștinătății. Cînd cunoști Chartres, Amiens, Paris, Reims, Laon, Bourges, Le Mans, Sens, Auxerre, Troyes, Tours, Rouen, Lyon, Poitiers, Clermont mai sînt puține lucruri de învățat din catedrale străine.” Secolul al XIII-lea a fost unul al marilor enciclopedii: Toma d’Aquino cuprindea în opera sa de referință, Summa theologiae, întreaga doctrină creștină, Jacques de Voragine reunea într-un corpus, Legendaaurea, legendele…

Viviane Starck prezintă cîteva elemente alchimice care marchează ritualurile primelor trei grade: ucenic (cabinetul de reflecţie, călătoriile şi probele), companion (cele cinci călătorii, steaua înflăcărată, Shiboleth), maestru (legenda lui Hiram, moartea şi învierea, de la opera la negru la opera la roşu).

Orice discuţie despre alchimie începe cu o coborîre către străvechile sale origini, care par a fi cele ale artei făurarilor chinezi de acum mai bine de trei milenii î. Hr; orice încercare de apropiere de alchimie cu mijloacele ştiinţei sau raţiunii moderne va adînci neînţelegerea, va trimite alchimia într-o zonă a obscurului, a falsităţii, poate chiar a şarlataniei. Cine vrea să afle adevărul despre alchimie va trebui să coboare într-un univers istoric îndepărtat, o va încadra în contextul epocilor succesive şi în locuri diverse, va accepta că la începuturile civilizaţiei cunoaşterea îmbrăca o formă religioasă şi mistică, deopotrivă. Pasionată de simbolismul alchimic, Viviane Starck ne propune un itinerar al descoperirii unui patrimoniu esoteric de o nebănuită bogăţie: L’allegorie alchimique dans la loge symbolique du R.E.A.A., Valence d’Albigeois, Editions de La Hutte, 184 p. Înţelegerea alchimiei este cu neputinţă în afara cunoaşterii scrierilor cîtorva înaintaşi; Viviane Starck îi aminteşte pe Zosim din Panopolis, autor productiv al literaturii alexandrine hermetiste, Maria Evreica, unul din fondatorii alchimiei, Avicenna, medic, filosof care s-a preocupat de alchimie, Hermes Trismegistos, personaj mitic, presupus autor al celebrei Tabula

Smaragdina/Tabla de smarald, Roger Bacon, unul din marile spirite ale secolului al XIII-lea, Arnauld de Villanova, filosof şi alchimist, autor al celebrului tratat Rosarium philosophorum, Ramon Llull, filosof preocupat de armonizarea culturilor arabă, ebraică şi creştină, Nicolas Flamel, alchimist celebru, Basile Valentin, cunoscut pentru cartea Cele 12 chei ale filosofiei, sau Paracelsus, alchimist, filosof şi medic ale cărui intuiţii în medicină sînt valorificate şi astăzi. Doar evocarea acestor nume descurajează pe oricine vrea să caricaturizeze alchimia; să amintim că una dintre cele mai strălucite minţi ale secolului al XX-lea, Carl Gustav Jung, afirma că secretul filosofiei alchimice, şi cheia sa ignorată veacuri de-a rîndul, constă în existenţa funcţiei transcendente, în metamorfoza personalităţii. Scopul prim al alchimistului era obţinerea Pietrei filosofale printr-o succesiune de transmutaţii alchimice; „alchimia este astfel arta transformărilor evolutive; aceste transmutaţii sînt de ordin spiritual: este vorba…

Textele reunite în această nouă apariţie sînt mărturia dorinţei de a aduce clarificări terminologice şi conceptuale asupra unor teme (spiritualitate, sacru, laicitate) care suscită controverse. Pentru autori, spiritualitatea nu trebuie să rămînă cîmp de cercetare sau de experienţe interioare, ci sursa vie a valorilor etice, fundamentul unui umanism profund, trăit şi nu doar proclamat, cu atît mai mult cu cît lumea noastră este în căutarea sensului, a reperelor

Dacă primele trei numere din „Mémoires de l’Académie maçonnique” au fost consacrate francmasoneriei şi noţiunii de structură şi subiectelor filosofiei masonice, recent apărutul număr IV (Spiritualité, Cadix, Editions de la Hutte, novembre 2015, 136 p.) este despre spiritualitate, o temă generoasă, dificilă şi vastă, mai ales dacă prin spiritualitate se înţelege şi învăţătura şi doctrina religioasă. De aici punctele de vedere venind dinspre masonerie sînt departe de a fi unitare; încă se mai discută despre înţelesurile noţiunii de Marele Arhitect al Universului, unii mergînd pînă la eliminarea invocării sale şi pînă la excluderea Cărţii Legii Sacre de pe altarul jurămintelor. Deşi părinţii fondatori ai masoneriei şi ai Ritului Scoţian Antic şi Acceptat au fost tranşanţi în privinţa credinţei în Dumnezeu şi în depunerea jurămîntului pe Biblie, acceptarea în loji a adepţilor altor confesiuni şi proasta înţelegere a termenului de toleranţă au generat confuzia în care se va afla masoneria şi la apropiata aniversare a 300 de ani de la crearea primei mari loji, Marea Lojă a Londrei. În articolul despre Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, Gérard Darnaud susţine că spiritul poate fi înţeles ca Principiu Superior

extrinsec omului sau ca Principiu intrinsec omului, Ritul căutînd să conjuge cele două demersuri aparent opuse, pe axa verticală şi pe plan orizontal, dar să privilegieze transmiterea unei tradiţii a Cunoaşterii, înrădăcinată în Tradiţia primă. Masoneria a apărut la sfîrşitul Renaşterii şi s-a afirmat în plin clasicism, în inima creştinismului occidental, după care secolul „Luminilor” a încercat promovarea individualismului şi renunţarea la referinţele religioase, de cele mai multe ori cu pierderea substanţei iniţiatice. Conventul de la Lausanne (1875) avea să statueze credinţa într-un Principiu Creator numit Marele Arhitect al Universului; Ritul Scoţian Antic şi Acceptat se distingea prin: invocarea şi glorificarea Marelui Arhitect al Universului; prezenţa Bibliei pe altarul jurămintelor; demersul iniţiatic lent şi progresiv. S-au înfruntat la Lausanne o versiune spiritualistă, una radical teistă şi una intermediară, cea a Principiului Creator. Dincolo de…

Fără a se prezenta ca un tratat de simbolism sau o încercare istorică asupra evoluției ritualurilor, cartea lui Jean Solis este un prețios instrument de studiu pentru cei interesați de învățătura ritualurilor impregnate de înțelepciunea biblică.

E o interminabilă discuție asupra surselor religioase ale ritualurilor masonice. Cei mai puțin deprinși cu cartea, din păcate prea mulți, care-și ascund neștiința afișînd însemne acolo unde nu trebuie, se cantonează în ahicunoscuta dogmă că masoneria nu este o religie și că se adresează bărbaților aparținînd tuturor confesiunilor. Parțial adevărat. De ce parțial? Pentru că ritualurile sînt impregnate de referințe biblice, pentru că părinții fondatori erau clerici, pentru că mult citatele, puțin cititele!, Regius și Cooke fac trimiteri la Evanghelii, Jean Solis afirmă dincolo de orice echivoc: "Mi se pare totdeauna uimitor că trebuie să repet această evidență istorică și non discutabilă: francmasoneria este fiica creștinismului". Sînt primele rînduri ale recentei sale cărți Les références bibliques dans la franc-maçonnerie, Editions de la Hutte, Cadix, 2015, 368 p. Jean Solis insistă asupra cîtorva aspecte istorice care ar lămuri starea reală a lucrurilor: masoneria modernă este opera unor britanici creștini, care aparțineau diverselor ramuri protestante; la începutul veacului al XVIII-lea "universul" masonic cuprindea doar creștini, acceptarea evreilor făcîndu-se în secolul al XIX-lea, iar a musulmanilor în secolul al XX-lea; toleranța religioasă era mai mult un gen de latitudinarism destinat să concilieze

mai curînd disputele privind mișcările reformatoare în sînul creștinismului. De aceea este necesar să se distingă net între istorie și legendă; dacă Anderson l-a considerat pe Adam primul mason, să înțelegem că este o metaforă. Cînd lumea masonică și-a deschis orizontul, fraternitatea a primit în rîndurile sale diverse componente religioase și culturale într-un spirit de deschidere și de iubire, un spirit cristic în profunzimea sa. În acest context ateismul practicat de unele obediențe este de neînțeles și contrar spiritului tutelar al instituției, dar cum spunea Bruno Etienne fiecare este liber să se înșele de bună voie. Tot dintr-o defectuoasă înțelegere a toleranței, și-a facut loc noțiunea de solstițiu, cînd atît vara cît și iarna masonii se reunesc pentru sărbătorile sf. Ioan. O discutie mai amplă este despre relativismul cultural care nu…

Cabala cuprinde două studii: Maaseh Bereshith, care studiază primul capitol al Facerii şi este consacrată cosmologiei şi corespunde micilor mistere, cum le numeau grecii, urmărind reaşezarea omului în starea primordială, şi Maaseh Merkavah, care studiază primul capitol din Ezechiel şi este consacrată teologiei şi corespunde marilor mistere din tradiţia greacă, adică identificării omului cu întregul Univers, în tradiţia ebraică.

André Benzimra este un nume cunoscut cititorilor acestui site. Aici am mai scris despre cărţi ale sale cum ar fi Exploration du temple maçonnique à la lumière de la kabbale, Dervy, 2007, sau Hermétisme et alchimie dans la kabbale. Prolongements maçonniques, Archè, 2009; André Benzimra este autor de studii şi cărţi consacrate esoterismului, Cabalei şi masoneriei. De curînd a mai semnat o carte subscrisă aceloraşi domenii: Petits et grand Mystères dans la Kabbale. L’Oeuvre du Commencement. L’Oeuvre du Char, Editions de la Hutte, coll. „Feux sacrés”, 2013, 348 p. Cabala cuprinde două studii: Maaseh Bereshith, care studiază primul capitol al Facerii şi este consacrată cosmologiei şi corespunde micilor mistere, cum le numeau grecii, urmărind reaşezarea omului în starea primordială, şi Maaseh Merkavah, care studiază primul capitol din Ezechiel şi este consacrată teologiei şi corespunde marilor mistere din tradiţia greacă, adică identificării omului cu întregul Univers, în tradiţia ebraică. Bereschith (La început) este primul cuvînt al Bibliei, ceea cea

stîrnit unele nedumeriri: de ce lumea a fost creată prin litera b şi nu prin a; sigur, se poate răspunde că Thora începe cu b şi nu lumea, dar pentru gînditorii ebraici lumea şi Cartea sacră nu sînt realităţi diferite întrucît „în sfera divină unde lucrurile sînt unificate, nu sînt două lucruri distincte, lumea şi Biblia, ci unul singur.” Rînd pe rînd Andre Benzimra supune analizei versetele primelor două capitole din Facerea. Omul trebuie să îndrepte păcatul căderii în ispită lucrînd fără încetare la reconcilierea opuşilor, la reconcilierea bărbatului şi a femeii, a cerului şi a pămîntului. Maaseh Merkavah are ca obiectiv să conducă iniţiatul la gradul de Adam Qadmon, Omul Primordial, pentru a încheia cu procesul de identificare cu divinitatea. (mai mult…)

Ca şi primul număr al revistei, şi acesta arată că spiritualitatea masonică poate fi privită din perspectivă interpretativă, filosofică, dincolo de reducţionismul căzut în banalitate, şi nu doar din afară...ci, de multe ori, de prea multe ori, chiar dinăuntru ...

Studiul lui Jacques Zurbach, despre filosofia acţiunii în francmasonerie, porneşte de la cîteva reflecţii asupra acţiunii, despre întrebările iniţiatului asupra posibilităţilor sale, despre acţiune şi contemplare. Al doilea număr al publicaţiei Mémoires de l’Académie maçonnique, publicat de editura La Hutte în octombrie 2013, poartă titlul Regards sur la philosophie maçonnique 1. Studiile reunite în acest volum, la origine conferinţe rostite în reuniunile Academiei masonice, sînt despre filosofia masonică, formulare care îi va nedumeri pe cei dispuşi să vadă în masonerie un nesfîrşit şir de conspiraţii, pe cei care nu înţeleg că există o spiritualitate masonică. În editorialul revistei, Michael Segall, preşedinte al Academiei masonice şi director al revistei, reaminteşte că filosofia abordează chestiunile fundamentale ale lumii şi spiritului într-o manieră sistematică, critică şi raţională. Studiul lui Jacques Zurbach, despre filosofia acţiunii în francmasonerie, porneşte de la cîteva reflecţii asupra acţiunii, despre întrebările iniţiatului asupra posibilităţilor sale, despre  acţiune şi contemplare.

Sînt amintite teorii ale acţiunii, ale acţiunii creatoare, cele care văd în om un demiurg al lumii politice şi sociale, dar şi al propriei fiinţe. Dar ce înseamnă filosofie masonică? Definiţiile date de Aristotel sau de Descartes au vreo legătură cu ritualurile masonice? Filosoful poate fi văzut ca un om care încearcă să înţeleagă misterul acestei lumi; printre misterele lumii se regăseşte şi condiţia umană, iar masoneria tocmai despre aceasta vorbeşte, întreg exerciţiul ei fiind ameliorarea condiţiei umane. Calea iniţiatică este metoda care ne aşază pe calea Cunoaşterii care ne lasă să descoperim comorile filosofiei. (mai mult…)

Studiul lui Jean-Bernard Lévy este consacrat morfologiei, formelor şi structurilor riturilor şi ritualurilor iniţiatice;

La începutul anumui 2009 un grup de intelectuali francezi preocupaţi de spiritualitatea masonică a constituit la Paris Academia masonică, o instituţie care şi-a propus să fie un grup de reflecţie asupra filosofiei Ritului Scoţian Antic şi Acceptat şi a masoneriei în general. Dintre membrii Academiei amintim pe Michael Segall, Jean-Bernard Lévy, Alain Bernheim, Philippe Langlet, Pierre Boutin, Jean-Luc Maxence, Jean Solis, Louis Trébuchet. Academia masonică se reuneşte în cadrul unor sesiuni în care se susţin conferinţe urmate de discuţii; conferinţele susţinute în anul 2009 au fost reunite în volumul Mémoires de l’Académie Maçonnique, numéro 1, avril 2013, Franc-maçonnerie et structure, publicat de editura La Hutte. Studiul lui Jean-Bernard Lévy este consacrat morfologiei, formelor şi structurilor riturilor şi ritualurilor iniţiatice; pornind de la teoriile structuraliste ale lui Ferdinand de Saussure, Gilbert Durand, Claude Lévi-Strauss, Jacques Derrida, Umberto Eco, Tzvetan Todorov, de la lecturile asupra miturilor şi poveştirilor aparţinînd lui Vladimir Propp, Arnold Van Gennep sau Pierre Brunel, Jean-Bernard Lévy propune o analiză asupra ritualului în lumina acestor cercetări, în încercarea de a propune cercetătorilor un instrument de lucru şi de reflecţie pentru studierea teoretică a

masoneriei folosind surse venind dinspre ştiinţele umane, sociologie, etnologie, antropologie, artă. În mod curios, nu s-a făcut o analiză sistematică a riturilor şi ritualurilor masonice în epoca structuralismului triumfant. Astăzi structuralismul este mort, dar un studiu întemeiat pe forme şi morfologii este de actualitate. Pînă acum, masoneria nu a făcut obiectul de studiu al vreunei disciplinei umaniste; unii istorici s-au ocupat de rădăcinile ordinului, iar unii psihanalişti au văzut în practica masonică o căutare introspectivă, iar în ceremonii şedinţe de psihanaliză colectivă! Nu putem să nu amintim că înşişi masonii se ocupă doar de istoria masoneriei, de evoluţia ei. Excepţiile notabile în spaţiul francez sînt Philippe Langlet şi Bruno Etienne, în vreme ce Antoine Faivre sau Jean-Pierre Brach sînt atraşi mai mult de esoterism şi mai puţin de masonerie. Cel care a pus în lumină cele trei…

Christian Montésinos (n. 5 mai 1947, la Ornans (Doubs), în Franţa) a făcut studii de farmacie, apoi s-a specializat la Centrul naţional de protecţie civilă în protecţie nucleară, bacteriologică şi chimică.

A lucrat alături de profesorul Jean Martin la laboratorul de chimie minerală de la Nancy, a făcut cercetări de chimie minerală şi de toxicologie. A fondat un ONG specializat în asistenţa medicală în spitalele din zonele de conflict. În 1996 a fondat un laborator de analiză a materialelor ( analize fizice prin difracţia razelor X, infra roşu, microscopie electronică). În ultimii ani, Christian Montésinos s-a consacrat scrisului, cercetărilor istorice în domeniul simbolismului şi religiilor; este ghid pentru vizitatorii locurilor sacre şi conferenţiar pentru cercuri de filosofi, istorici, oameni preocupaţi de istoria antică, simbolismul esoteric, arta şi simbolismul religios. Christian Montésinos a publicat studii în revista „Cahiers Villard de Honnecourt” şi este autorul mai multor volume: François des cités, Prix de la découverte, Editions Le Soutien par le livre, 1990; Dictionnaire raisonné de l’alchimie et des alchimistes, Editions de la Hutte, 2010; Eléments de mythologie sacrée aux XII et XIII siècles en France, Editions de la Hutte, 2011; Les Symboles étranges des cathédrales et basiliques de France, Editions de la Hutte, 2012. Alchimia propune o viziune simbolică a cunoaşterii Bogdan Mihai MANDACHE: -

Sînteţi autorul unui amplu dicţionar despre alchimie şi alchimişti. Alchimia este o disciplină al cărei obiect este studiul materiei şi al transformărilor ei. De ce este alchimia considerată o ştiinţă misterioasă, curioasă? Christian MONTESINOS: - Un mare număr din trăsăturile sale contribuie la această aură esoterică. Dacă este un domeniu misterios pentru profani, acesta este cel al alchimiei. Piatra filosofală i-a făcut pe mulţi să viseze, fie ei călugări, prinţi, bogaţi sau săraci, ignoranţi sau savanţi. Sînt foarte numeroşi cei care au crezut că deţin marele secret ascuns în biblioteci pe care le credeau secrete...Dacă există o ştiinţă misterioasă, aceasta este alchimia. Această ştiinţă va atrage numeroşi oameni, fie ei oameni ai bisericii, medici, jurişti, filosofi, bogaţi sau săraci, celebri sau necunoscuţi, această atracţie fiind unul din primele mistere ale alchimiei. Chiar şi în zilele noastre, numărul discipolilor…