jean_solis_l_aigle_de_patmosApocalipsa lui Ioan este o carte de teologie profundă și de intensă trăire profetică pe care mulți cititori moderni o găsesc derutantă; nimic din Noul Testament nu-i pregătește pentru o asemenea lectură. Apocalipsa este o scriere inspirată de Dumnezeu pentru a dezvălui sensul trecutului și al viitorului, în lumina evenimentelor contemporane și prin imagini stranii care exprimă lupta împotriva puterilor răului înaintea victoriei definitive a binelui. Apocalipsa lui Ioan este singura scriere din Biblie cu un asemenea titlu, iar autorul “era un profet iudeo-creștin” (Richard Bauckham), aparținător cercului profeților Bisericii din Asia; înțelegerea textului este dificilă fără plasarea în contextul profeției creștine primitive, dar și fără a ține seamă de apocalipsele din textele iudaice Daniel, Ezdra, Baruh. În timp  numeroși teologi au încercat să surprindă bogăția sensurilor textului testamentar; de curînd, Jean Solis, neobosit căutător al sensului ascuns, și-a pus semnătura pe o carte care reproduce textul Apocalipsei, oferind interpretări, propunînd legături cu alte texte biblice: L’Aigle de Patmos. Messages initiatiques de l’Apocalypse de Jean; Editions de La Hutte, 2016, 296 p.

Înaintea oricăror altor considerații este necesară o precizare terminologică: de cele mai multe ori apocalipsa înseamnă catastrofă, sfîrșitul lumii, dar sensul prim este revelație, într-o primă traducere din greacă însemnînd “ridicarea vălului”. Ce propune Jean Solis făță de multitudinea studiilor despre Apocalipsa lui Ioan? El ne invită să o citim, să o trăim ca pe “o liturghie inițiatică și sacramentală”. Sigur, teologii ar putea avea rezerve asupra viziunii sale; nu-i chiar lesne de admis că Apocalipsa poate fi privită și ca “un ansamblu de rituri de trecere, de decantări, de purificări făcînd apel la mistica primilor creștini, în mod deosebit la gnoza alexandrină care radia peste întreaga lume cultivată.” Jean Solis ne îndeamnă să luăm seamă la alegoriile materiale și senzoriale, să le privim ca pe realități trăite în laborator, un laborator al alchimiei interne; el scrie despre un creștinism elenizat, și care era mai puțin moralizator și mai mult inițiatic, magic și filosofic; era un creștinism al patricienilor convertiți si al erudiților care discutau despre un gnosticism creștin în care se întîlneau influențe venite dinspre cultele orientale, mistica egipteană si platonism. Anunțul versetului (1.3) este solemn: “Fericit este cel ce citește și cel ce ascultă cuvintele proorociei și păstrează cele scrise în aceasta! Căci vremea este aproape.” Ioan era unul dintre cei aleși, unul dintre cei propuși pentru a iniția. Experiența numinoasă a lui Ioan este descrisă începînd cu versetul 10: “Am fost în duh în zi de duminică și am auzit în urma mea, glas mare de trîmbiță, Care zicea: Ceea ce vezi scrie în carte și trimite celor șapte Biserici: la Efes și la Smirna, și la Pergam, și la Tiatira, și la Sardes, și la Filadepfia, și la Laodiceea. Și m-am întors să văd al cui este glasul care vorbea cu mine și, întorcîndu-mă, am văzut șapte șfeșnice de aur.” Cifra revine: șapte Biserici, șapte direcții simbolizate de cruce (sus, jos, dreapta, stînga, în față, în spate, întretăierea), șapte stele, șapte peceți, șapte tunete, șapte trîmbițe. Îndemnul lui Ioan de a asculta revine: “Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: Biruitorului îi voi da din mana cea ascunsă și-i voi da lui o pietricică albă și pe pietricică scris un nume nou, pe care nimeni nu-l știe decît primitorul”, text care în opinia lui Jean Solis întruchipează geniul esoteric absolut: “Ar trebui o carte întreagă pentru a decripta acest verset, și aceasta ar fi o aventură pasionantă.” Mana cea ascunsă este sinonim cu viața eternă, este “o hrană metonimică (corp și spirit)”.

Unul dintre personajele feminine care apare înApocalipsa este Izabela (“Dar am împotriva ta faptul că lași pe femeia Izabela, care se zice pe sine proorociță, de învață și amăgește pe robii Mei, ca să facă desfrînări și să mănînce cele jertfite idolilor”); acest personaj este o dovadă a sincretismului, Izabela nefiind o persoană anume plasată într-un timp exact, este un personaj feminin recurent care personifică erezia în mai multe pasaje biblice, cum ar fi acesta din III Regi: “Căci nu i-a fost de ajuns să cadă numai în pacatele lui Ieroboam, fiul lui Nabat; ci dacă și-a luat de femeie pe izabela, fiica lui Etbaal, regele Sidonului, a început să slujească lui Baal și să i se închine. Și a ridicat pentru Baal un jertfelnic în templul lui Baal, pe care îl zidise în Samaria. (…) Asemenea și pentru Izabela a grăit Domnul: Cîinii vor mînca pe Izabela pe zidul Izreelului .” Izabel devine astfel “simbol al pornocrației”, al denaturării cultului israelit prin aducerea cultelor păgîne ale lui Ishtar și Baal, iar pedeapsa Domnului se regăsește în Apocalipsă: “Iată, pe ea o arunc bolnavă la pat și pe cei care se desfrînează cu ea, în mare strîmtoare dacă nu se vor pocăi de faptele lor. Și pe fiii ei cu maorte îi voi ucide și vor cunoaște toate Bisericile că Eu sînt Cel care cercetez rărunchii și inimile și voi da vouă, fiecăruia, după faptele voastre.” Viața fizică, corporală, poate masca moartea spirituală; îngerul fiecărei cetăți este sufletul său, egregorul, dar la Sardes acest egregor a murit: “Priveghează și întărește ce a mai rămas și era să moară. Căci n-am găsit faptele tale depline înaintea Dumnezeului Meu.” Cei ce vor rezista ispitei diavolului nu vor fi vătămați de moartea a doua.

În toate epistolele trimise Bisericilor, Domnul le arată greșelile; celor din Laodiceea, conduși de una nume Amin, nici rece, nici fierbinte, ci “căldicel”: “Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogățești, și veșminte albe ca să te îmbraci și să nu se dea pe fața rușinea goliciunii tale.” Aurul spiritual trece prin focul secret, creuzetul alchimiei; permisivitatea este moartea frumuseții, recunoașterea erorii duce la îndreptare. Este începutul catharsis-ului, a liturghiei inițiatice: “După acestea, m-am uitat și iată o ușă era deschisă în cer și glasul cel dintîi – glasul ca de trîmbiță, pe care l-am auzit vorbind cu mine – mi-a zis: Suie-te aici și îți voi arăta cele ce trebuie să fie dupa acestea. Îndată am fost în duh; și iată un tron era în cer și pe tron ședea Cineva.” Dacă acest al patrulea capitol este dominat de o viziune teofanică, următorul este crisocentric, este despre cartea cu șapte peceți, “o carte scrisă înăuntru și pe dos, pecetluită cu șapte peceți”. Expresia “înăuntru și pe dos” a facut obiectul a numeroase comentarii și interpretări, varianta acceptată fiind aceea că Ioan se referă la Vechiul Testament în ebraică și greacă, cele șapte peceți fiind garanția caracterului confidențial, secret al cărții. Deschiderea primelor patru peceți înseamnă și apariția a patru cai în culori diferite (alb, roșu, negre, galben-vînăt) simbolizînd puterea economică și politică. Cei patru îngeri din cele patru colțuri ale Pămîntului vor veghea deschiderea celei de a șasea peceți, pregătind astfel deschiderea ultimei peceți, cînd cei șapte îngeri trîmbițează aducînd grindină și foc, mare prefăcută în sînge, ape care s-au făcut ca pelinul, pierderea unei treimi din lumina soarelui, a lunii și a stelelor, cotropirea recoltelor de lăcuste, uciderea unei treimi din oameni de armata care cotropea cu foc, cu fum, cu pucioasă; al șaptelea înger avea să vestească revenirea oamenilor la Împărația lui Dumnezeu.

Apocalipsa lui Ioan pornește de la o criză, dar nu este o carte despre catastrofe, dincolo de imagistica exuberantă, este o viziune teocentrică despre împărăția lui Dumnezeu. Apocalipsa purifică și reînnoiește imaginarul creștin, propune o manieră diferită de a percepe lumea; ea rezistă ideologiei dominate nu  numai prin referința la trancendent, ci și prin referința la un viitor alternativ, Noul Ierusalim. Apocalipsa este o celebrare a cărții și a scriiturii, iar autorul ei ilustrează ceea ce mai tîrziu Augustin avea să afirme  în acest aforism: “Noul este ascuns în Vechi și Vechiul este dezvăluit în Noul.” Jean Solis vede în textul lui Ioan o metodă, un ansamblu de rituri, o gnoză, o alchimie interioară.