O carte despre corp așa cum l-a văzut, așa cum l-a simtit autoarea, o carte despre care spune că a crescut asemenea unui arbore din care a avut grijă să taie unele ramuri tocmai pentru a-l face să rodească. Totdeauna simbolismul s-a bazat pe raportul de analogie și corespondență între elementul subtil și imaginea grafică.

Dat constitutiv și evident al existenței umane, corpul nu a fost subiect de meditație pentru filosofi în aceeași măsură în care au fost sufletul și pasiunile sale. De aceea de multe ori corpul a fost tratat ca un corp/cușcă (Platon), un corp/mașină (La Mettrie), un corp/materie (Descartes); în ultima vreme corpul a devenit un obiect al științelor omului și societății, privirea deplasîndu-se de la obiectivitatea corpului biologic la subiectivitatea corpului erotic, de la esențialismul ontologic la evoluția culturală și socială a tehnicilor corpului. Fiecare dintre noi se naște, trăiește, moare, se înscrie în lume și este recunoscut de celălalt în și prin corpul său; el este vectorul dorințelor noastre și al bucuriilor noastre, a tot ce determină să ne înscriem în lume într-o manieră particulară și unică. Una dintre problemele majore în fața cărora se află filosofii care se preocupă de corp este statutul său extrem de ambiguu care nu poate fi redus nici la un simplu lucru, nici la

cel al unei conștiințe gînditoare; i s-a consacrat un adevărat cult, dar în același timp este „sclavul” idealurilor noastre de frumusețe; în fond, corpul nu pare acceptabil și demn de interes decît dacă devine un „obiect de stăpînit”. Dincolo de diverse limitări impuse de percepția contemporană asupra corpului, el are un loc și un rol central cînd reflectăm la specificitatea condiției umane, la fragilitatea noastră, la limitele noastre, la bolile noastre. În secolul trecut fenomenologia a operat o adevărată revoluție privitoare la reflecția asupra corpului, iar aceasta a generat un interes crescînd pentru studierea corpului, în discuție intervenind filosofi, sociologi, antropologi, psihanaliști, medici, biologi, teologi, esoteriști. Dintre abordările esoterice, una dintre cele mai notabile încercări de a surprinde microcosmosul uman îi aparține scriitoarei Annick de Souzenelle: Simbolismul corpului uman, traducere din limba franceză de Margareta Gyurcsik, București, Editura Herald, ediția a II-a cu o postfață a autoarei la ediția românească, colecția „Arhetip”, 2019, 440 p. Enigmaticul text Tabula Smaragdina ,…

Mai mult...

Una din foarte bunele cunoscătoare și comentatoare a operei guenoniene, Françoise Bonardel, atrage atenția că esoteristul francez nu recunoaște nimic modernității, nu cîntărește nici un moment bunele și relele, nu vede nimic altceva decît o ineluctabilă decadență.

René Guénon (1886-1951) a fost unul dintre primii gînditori moderni care a atras atenția asupra parcursului deviat al lumii de la înțelepciunea primordială. Pentru gînditorul francez nu era deviere, decadență, criză sau cădere care să nu poată fi rezumată în aceste cuvinte: pierderea transcendenței. În anul 1927 cînd lui René Guénon îi apărea cartea Criza lumii moderne el încă mai credea că diagnosticul pus lumii moderne va grăbi întoarcerea occidentalilor la Tradiție, la respectarea principiilor eterne și universale care inspirau autentica metafizică. Guénon nu înceta să afirme, contra curentului dominant al vremurilor, că substratul viu al unei culturi este în mod necesar de ordin metafizic, iar ceea ce ține de domeniul intelectual transmis și cultivat de Tradiție nu ar trebui confundat cu raționalismul – filosofic și științific – pe bazele căruia s-a construit „lumea modernă”, funciarmente materialistă și profană. „A spune deci că lumea modernă se află în criză înseamnă cel mai adesea a afirma că ea a ajuns într-un

punct critic, sau, cu alte cuvinte, că e iminentă o transformare, mai mult sau mai puțin profundă, că e de așteptat să se producă, în mod cert și nu peste mult timp, o schimbare de orientare, de voie sau cu forța, mai mult ori mai puțin brusc, cu sau fără catastrofe”, scria René Guénon. El considera că după cîteva secole de criză deznodămîntul nu putea întîrzia; criza atinsese mai multe domenii, ele fuseseră analizate cu temeinicie de Nietzsche, de Husserl sau de Heidegger, dar opiniile și criticile acestora nu au reținut atenția lui Guénon. Cîteva dintre ideile sale despre raporturile între Orient și Occident, și despre erorile lumii moderne le regăsim în volumul Lumea modernă (culegere de articole), traducere din limba franceză de Daniel Hoblea, București, Editura Herald, colecția „Philosophia perennis”, 2018, 224 p. René Guénon nu a scris o carte cu titlul menționat mai sus, este vorba de o culegere de articole publicate de-a lungul a 40 de ani,…

Mai mult...

O privire asupra ansamblului iudaismului ar fi incompletă fără cunoașterea preocupărilor de magie ale vechilor evrei, iar cartea lui Joshua Trachtenberg oferă elementele esențiale pentru înțelegerea magiei și superstițiilor care au persistat în imaginarul iudaic popular timp de secole.

Magia este o practică ancestrală și urmele sale pot fi găsite oriunde ar căuta istoricul religiilor; magia există, subzistă, se transformă în sînul unei culturi; magia oferă un vast cîmp speculativ pornind de simple analogii și asemănări. Perceperea asemănărilor între obiecte este o trăsătură fundamentală a gîndirii umane. Magia folosește nepotrivit acest principiu universal pentru că nu distinge între asemănare și identitate ; o analogie oricît de ușoară era suficientă pentru a stabili o asemănare necesară. Sînt magice riturile și practicile care își propun să acționeze împotriva forțelor ostile, naturale sau umane. Magia s-a răspîndit pe continentul african, în Egiptul faraonic, în Islam, în Mesopotamia, în Roma antică, dar și în Occidentul medieval și modern. Primele cercetări de etnologie (E.B. Tylor, J.G. Frazer) au evidențiat caracterul „homeopatic” sau „analogic” al magiei. Un principiu de similitudine (asemănătorul cheamă asemănătorul), un principiu de alăturare (lucrurile odată aflate în contact continuă să acționeze unul asupra celuilalt), un principiu de contrarietate (operează asupra unui

lucru prin contrariul său). Sociologia abordează magia cu referire la un grup și poate fi interpretată ca o componentă pierdută a unei „mentalități prelogice”, ca fapt propriu omului social, ca modalitate arhaică a existenței. Psihologia raportează modalitatea arhaică a magiei la dimensiunile inconștientului. Etnologia, sociologia și psihologia furnizează bazele unui studiu a trei variabile (culturală, socială, psihică) a lumii magiei. Orice acțiune întreprinsă de oameni pentru a încerca să-și impună voința împotriva forțelor naturii, ține de magie; majoritatea culturilor fac distincție între magia neagră și magia albă, prima fiind periculoasă, cea de a doua avînd drept scop să-l apere pe individ de forțele malefice. În Biblie nu se face o distincție clară între cele două tipuri de magie, Scriptura desemnează aproape întotdeauna magia neagră, iar termenul kișuf nici nu desemnează vastele puteri atribuite magiei în societatea babiloniană de unde s-a răspîndit în aria apropiată. Despre magie este și cartea lui Joshua Trachtenberg, Magie și superstiție la evrei: un studiu asupra…

Mai mult...

Diderot susține că d’Holbach a pledat în cartea sa pentru adevăr, a combătut prejudecățile și superstițiile, impostura și eroarea. Tonul critic, vehement al lui d’Holbach izvorăște din necesitatea de a denunța minciunile Statului și Bisericii vremurilor sale, din încrederea sa în om și în ideea de progres, în speranța într-o viața mai bună.

Paul Henri Thiry, baron d’Holbach (1723-1789) este un filosof francez de origine germană. A făcut studii la Universitatea din Leiden, după care se mută în Franța, trăind cea mai mare parte a timpului la Paris unde intră în contact cu cei mai importanți reprezentanți ai Iluminismului francez, îndeosebi cu Rousseau, d’Alembert, Helvetius, Buffon și Diderot. Deținător al unei impresionante biblioteci, dar și al unei valoroase colecții de stampe și gravuri, d’Holbach a tradus și răspîndit opere știintifice, antireligioase sau materialiste intrînd deseori în conflict cu autoritățile spirituale și temporale. A colaborat la Enciclopedia Franceză redactînd articole despre chimie, metalurgie și mineralogie. Și-a folosit cunoștințele științifice pentru a apăra cu ardoare materialismul care a fost sursa tuturor scrierilor sale. Amintim cîteva dintre acestea: Le Christianisme dévoilé; Le Bon Sens ou les idées naturelles opposées aux idées surrnaturelles; La Morale universelle ou les devoirs de l’homme fondés sur la nature; Le Système de la nature, tradusă în limba română, Sistemul naturii, în

1957. Cu această lucrare d’Holbach atinge apogeul unei concepții riguros materialiste și atee a naturii, societății și omului. Concepția sa tindea să emancipeze omul de superstiția religioasă și de impostura a cărei victimă era, pentru a-i aduce fericirea și a-i reda libertatea. Omul trebuie să fie determinat în acțiunea sa de libertatea de voință, rolul filosofului fiind acela de a arăta omului adevăratele resorturi ale acțiunilor sale și de a distruge miturile și superstițiile. Mitul lui Dumnezeu este cel mai complex și cel mai tenace, explicarea acestui mit ocupînd întreaga parte a doua a Sistemului naturii. Mulți iluminiștii au considerat pozițiile lui d’Holbach ca fiind extreme, printre aceștia numărîndu-se inclusiv Voltaire, cunoscut pentru anticlericalismul său, singurul prieten fidel și apărător al concepțiilor sale fiind Diderot, cel care a  semnat „discursul preliminar” la cartea Essai sur les préjugés, ou De l’influence des opinions sur les moeurs et sur le bonheur des hommes, carte pe care d’Holbach a semnat-o cu pseudonimul Dumarsais.…

Mai mult...

Mult timp respinse înainte de a fi cercetate și studiate, astăzi textele gnostice sînt privite și interpretate nuanțat; aceeași atitudine s-a manifestat față de textele apocrife, considerate inițial cărți la care aveau acces doar inițiații, apoi declarate non canonice, pentru ca începînd cu secolul al XVIII-lea să fie acceptate ca făcînd parte din corpusul scripturar

Esoterismul și științele oculte cunosc un reviriment uimitor odată cu apariția a numeroase școli și grupuri care se afirmă sub diverse denominațiuni. Aceste mișcări înfloritoare sînt susținute de o antropologie, o cosmologie și o teologie identice, de factură gnostică. Gnosticul este în sensul larg al termenului cel care cunoaște, pentru că a avut o revelație. Prin această cunoaștere el este salvat, el nu crede întrucît credința este inferioară cunoașterii. Aceste grupuri se revendică drept o resurgență contemporană a „gnozei eterne”. Primele cercetări asupra gnosticismului au fost întreprinse de Johann Lorenz Mosheim, J. Horn și Lewald care vedeau sursele gnosticismului în filosofia orientală, în dualismul zoroastrian; mai tîrziu s-a vorbit de sursa platonismului filonian. Ferdinand Christian Baur, în 1835, a fost primul care a făcut o sinteză asupra gnosticismului ca filosofie religioasă. Baur vedea în gnoză o gîndire religioasă născută în Alexandria într-un creuzet în care s-au întîlnit creștinismul, iudaismul și păgînismul. În vremurile de demult, granițele gnosticismului erau insesizabile; nu

era o religie specifică unui popor, nu s-a constituit în Biserică, nu a avut ierarhie. Unii se revendică din creștinism și au pretenția că interpretează corect ideile creștine, în vreme ce alții nu lasă să se vadă vreo influență creștină. Interpretările asupra gnozei și gnosticismului au suportat mutații semnificative după descoperirea bibliotecii copte de la Nag Hammadi, în 1945. Odată cu această descoperire a revenit întrebarea: care sînt originile gnosticismului? Problema esenței gnosticismului este legată de originea sa. Descoperirile de la Nag Hammadi au deschis o importantă cale de cercetare asupra iudaismului heterodox care a jucat un rol capital în formarea și expansiunea gnosticismului. H. Gratz vorbea la mijlocul secolului al XIX-lea de elemente gnostice în Talmud, pentru ca Gilles Quispel, la mijlocul secolului al XX-lea să dezvolte teza iudaismului heterodox ca sursă a gnosticismului. În opinia sa, îndepărtată de cea a adepților iranizării gnostice, tema cosmogonică a creației, tema antropologică a căderii sufletului și tema cristologică a unui anthropos…

Mai mult...

Istoria dogmei a lui Adolf von Harnack este o lucrare care își păstrează actualitatea, rămîne o lucrare de referință pentru cei preocupați de definirea conceptului de dogmă.

Adolf von Harnack (1851-1930) este considerat cel mai important teolog protestant german și istoric al religiilor de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea. După studii la Universitatea din orașul natal, Dorpat, astăzi în Estonia, apoi la Universitatea din Leipzig, Adolf von Harnack devine profesor extraordinarius la Leipzig, apoi profesor la universitățile din Giessen, Marburg și Berlin, unde a fost și director al Bibliotecii Regale. Adolf von Harnack a propus în lucrările sale separarea dogmei de ceea ce el numea esența creștinismului. Dintre cărțile sale amintim: Das Wesen des Christentums; Kleine Schriften zur Alten Kirche; Marcion. Das Evangelium vom fremden Gott. Aceste rînduri sînt despre una dintre cele mai importante cărți scrise de teologul german: Istoria dogmei. Introducere în doctrinele creștine fundamentale, traducere și îngrijire ediție: Walter Fotescu, București, Editura Herald, colecția „Arhetip”, ediția a 3-a, 2017, 448 p. Inițial Istoria dogmei/Grundriss des Dogmengeschichte, a apărut în șapte volume, între anii 1886 și 1890, și este considerată

un monument al istoriografiei creștine liberale. Este o lucrare impresionantă, care aducea o nouă perspectivă asupra dogmei creștine, după ce anterior Adolf von Harnack a aderat și apoi a respins teoriile altor școli teologice. El nu ezită să vorbească despre un declin al credinței creștine, transformarea creștinismului evanghelic sub influența filosofiei grecești și închistarea credinței într-o dogmă: „Pretenția Bisericii că dogmele expun pur și simplu revelația creștină, fiind deduse din Sfînta Scriptură, nu este confirmată de cercetările istorice. Dimpotrivă, devine clar că, în concepție și construcție, creștinismul dogmatic (dogmele) a fost lucrarea spiritului elenic pe teritoriul Evangheliei.”  Harnack subliniază de la început două aspecte în istoria creștinismului neîntîlnite în cadrul altor religii: puține încercări majore de reformă și predicarea adresată tuturor, greci, romani sau barbari, ceea ce a făcut din creștinism o religie universală. Primele secole ale creștinismului au adus și primele confruntări, atît în exterior, cît și în interior. Romanii care stăpîneau întinse teritorii în Asia au persecutat primele…

Mai mult...

Mult timp ideile escatologice ocupau un loc secundar în mistica acelor vremuri, pîna cînd misteriile orientale au dezvăluit adepților secretul nemuririi beatifice. Cartea lui Franz Cumont, alături de alte studii și lucrări ale sale, contribuie la mai buna cunoaștere a culturii caldeene redescoperită după secole de uitare.

Franz-Valéry-Marie Cumont (1868-1947) a fost un arheolog, istoric, epigrafist și filolog belgian; a studiat la Universitatea din Gand, apoi la Berlin, Viena și Paris. A coordonat expediții arheologice în Turcia și Siria, a studiat religiile antice, în special cultul lui Mithra. Un timp a fost profesor la Universitatea din Gand, a contribuit la înființarea Academia Belgica din Roma. Pentru studiile și cercetările sale a primit premiul Francqui, în 1936. A fost membru al Academiei Române. Dintre cărțile lui Franz Cumont, amintim: Les Mystères de Mithra; Les Religions orientales dans le paganisme romain, ambele traduse în limba română la Editura Herald; L’Egypte des Astrologues; Deux Autels de Phénicie. Recent a apărut o nouă carte al lui Franz Cumont, în versiune românească: Astrologie și religie la greci si romani, traducere din limba engleză de Walter Fotescu, București, Editura Herald, colecția „Cultură & Civilizație”, 2018, 160 p. Cartea conține șase prelegeri ținute sub auspiciile Comitetului American pentru Prelegeri de Istorie a Religiilor. Prelegerile

lui Franz Cumont reunite în acest volum, susținute acum mai bine de un secol, dădeau măsura noului interes al filologilor pentru texte antice care aduceau o nouă lumină asupra unui domeniu privit cu neîncredere, astrologia.  „Cercetările au stabilit cum, după ce a domnit fără rival în Babilonia, astrologia a dominat viața religioasă din Siria și Egipt, iar în timpul Imperiului - ca să menționăm doar Apusul - a transformat chiar și vechiul păgînism al Greciei și al Romei”, susține istoricul belgian. El pledează pentru cercetarea astrologiei nu doar pentru că este combinată cu teorii științifice, ci pentru ea însăși, pentru a înțelege cum astrologia și cultul oriental al aștrilor au transformat credințele lumii greco-latine. Franz Cumont nu acceptă coborîrea originii astronomiei în vremuri imemoriale, ci consideră ca dată de referință jumătatea secolului al VIII-lea î. C., anul 747, cînd babilonienii au adoptat „era Nabonassar”, cînd au apărut primele tabele cronologice, cînd preoții au stabilit durata perioadei lunare (29 de zile…

Mai mult...

Bertrand Russell încercînd o formalizare a tuturor domeniilor cunoașterii, găsește multe lacune în psihologie, disciplină care nu lucra cu date experimentale așa cum o făcea fizica; de ce ar fi făcut-o? Discuția este despre suflet și corp, despre nemurire, despre iad și rai.

Multă vreme indisociabile, știința și filosofia au optat pentru căi divergente la începutul secolului al XVII-lea. Atunci știința s-a lansat în cucerirea naturii pentru a pune stăpînire progresiv pe toate sectoarele realității, privînd puțin filosofia de obiectul său și chiar de legitimitatea sa. A rezultat o îndepărtare crescîndă, oamenii de știință avînd tendința să considere filosofia drept o întreprindere sterilă, în vreme ce filosofii găseau instrumentele stiințifice ca fiind utile, dar nereușind să satisfacă interesele superioare ale rațiunii. În secolul al XIX-lea, Hermann Helmholtz spunea că filosofia hegeliană era absolut golită de sens, ceea ce era revelator pentru prăpastia dintre cele două discipline. Perpetuarea unei asemenea stări nu ar fi benefică nici uneia dintre comunități, dimpotrivă ele se pot întîlni și pot dialoga. Filosofia rămîne un element fundamental și un orizont de netrecut. Apărute în Grecia antică, acum 2500 de ani, au locuit în bună înțelegere în aceeași cetate pînă la revoluția lui Galilei. Filosofia reflectează asupra metodelor și rezultatelor

cunoașterii științifice, asupra practicilor omenești, printre acestea numărîndu-se și religia. Chiar ateismul filosofic implică o reflecție asupra religiei, filosofia manifestînd cu religia o profundă afinitate. Distincția între filosofie și religie a fost făcută de Platon, la nivel de metodă, și de Descartes, la nivelul conținuturilor, nu apare așa de clară dacă ne referim la civilizațiile orientale acolo unde filosofia este mai curînd o formă abstractă a religiei. După îndelungi tatonări și delimitări s-au conturat o filosofie religioasă, în care autorii aderă explicit la o confesiune determinată, și filosofia religiei care a evoluat către o hermeneutică spirituală. Rîndurile de mai sus au conturat raporturile între filosofie și știință, între filosofie și religie, termenul median fiind filosofia. Se poate discuta despre raportul între filosofie, religie și știință. Dar putem gîndi și la modul în care un filosof privește raportul între știință și religie, cu alte cuvinte ceea ce ne propune Bertrand Russell: Religie și știință, traducere din limba engleză de Monica Medeleanu,…

Mai mult...

Cartea morților privește destinul postum al indivizilor și are rolul de a-i ajuta și de a-i proteja de numeroasele pericole legate de existența de dincolo.

În biblioteca templului din Edfu, cel mai bine conservat dintre templele egiptene, un basorelief reprezintă două personaje care înalță spre cer o paletă, de o parte și de cealaltă auzul și văzul, Cuvîntul și intuiția. În această reprezentare, cartea este cea glorificată, cartea este purtătoare a sacrului care conține în mod potential toate scrierile. O carte de înțelepciune, adevărată moștenitoare a înțelepților, este asemănătoare unei piramide: construiește un monument în inima celui care percepe mesajul său. Egiptenii, care au avut cărți sacre și cărți secrete, nu au avut preocuparea de a fixa revelațiile într-o carte dogmatică ce ar conține adevăruri absolute și definitive. Cartea este învățătură esoterică, transmitere a unei spiritualități, piatră a unui templu, legătură abstractă cu originile. Unii cercetători duc considerațiile despre esoterism și mai departe susținînd că trebuie să distingem între un esoterism de formă, legat de transmitere și destinatar, și un esoterism ca mod de gîndire. Acesta din urmă implică diverse nivele de înțelegere a unui

text, literal, aparent, exoteric, la care se adaugă unul sau mai multe mesaje ascunse, esoterice, comprehensibile numai inițiaților. În Egiptul vechi, problema se pune într-un sens ușor diferit căci conținutul și sensul textelor era diferit în funcție de apartenența destinatarului la sfera privată sau regală. Astfel, Textele piramidelor erau rezervate exclusiv regelui și, uneori, reginei; tot regelui îi erau destinate Cărțile lumii inferioare și Cărțile celeste; în schimb, simplii cetățeni dispuneau de un repertoriu propriu compus în principal din imnuri, texte rituale și Cartea morților, a cărei versiune românească a fost recent reeditată: Cartea egipteană a morților. Papirusul Ani, traducere, cuvînt introductiv, note și indice tematic: Maria Genescu, București, Editura Herald, colecția „Cultură&civilizație”, ediția a IV-a, 2018, 368 p. În vechiul Egipt, moartea nu era considerată ca un sfîrșit, ci ca o trecere într-un univers diferit de lumea de aici, permițînd defuncților să părăsească domeniul aparențelor și să intre în contact cu zeii, să pătrundă în sfera esenței. Pe plan…

Mai mult...

Cartea lui Felix Fabart, cu toate omisiunile și confuziile terminologice, este un tribut adus ocultiștilor care au încercat să redea viață vechilor inițieri pentru a accede la cunoștințele prime.

Doar simpla menționare a cuvîntului ocultism stîrnește reacții diferite, patimi și multă confuzie. Totdeauna a fost așa, dar atitudinea de vehementă împotrivire față de științele oculte s-a intensificat odată cu Iluminismul și noua doctrină a materialismului și raționalismului. În ceea ce privește terminologia, viu subiect de erori și neînțelegeri, situația ocultismului este asemănătoare cu a esoterismului. În cazul esoterismului, adjectivul esoteric a apărut cu foarte multe secole înaintea substantivului esoterism, aici perpetuîndu-se și eroarea de a-i atribui termenul de esoteric lui Aristotel, cînd el a fost creat de Lucian din Samosata. În cazul ocultismului, adjectivul ocult datează din secolul al XII-lea, iar termenul de ocultism a fost creat de Eliphas Levi, la mijlocul secolului al XIX-lea. Eliphas Levi credea că a găsit doctrinele secrete ale evreilor, caldeenilor și egiptenilor, cheia întoarcerii la unitatea științei și a religiei: știința timpurilor noi dincolo de fracturile istorice. Pentru că am amintit cei doi termeni, care pentru unii pot părea similari, să menționăm opinia

curentă a specialiștilor că în vreme ce ocultismul este un ansamblu de practici, esoterismul este un ansamblu teoretic susceptibil să facă posibile aceste practici. Acceptat sau blamat, înțeles în dreapta sa măsură sau atribuindu-i-se un înțeles mult prea extins, ocultismul este un fenomen apărut din antichitate și perpetuat în timp. O recentă apariție editorială este tocmai despre formele ocultismului de-a lungul vremii: Felix Fabart, Istoria filosofică și politică a ocultismului. Magie, vrăjitorie, spiritism și alchimie, traducere din limba franceză de Gabriel Avram, București, Editura Herald, colecția „Quinta essentia”, 2018, 256 p. Într-o istorie a esoterismului și a științelor oculte, Jean-Paul Corsetti scria că „ocultismul a fost cînd în armonie cu însăși cunoașterea filosofică și spirituală a timpului, cînd în opoziție și perceput ca subversiv, ca suma fantezistă și greu de înțeles a unor divagații cu iz de pucioasă, destinate să invoce puterile malefice. În orice caz, el a adoptat moduri de exprimare variabile care trebuie să fie înțelese în funcție…

Mai mult...