baronul-holbach-eseu-despre-prejudecatiPaul Henri Thiry, baron d’Holbach (1723-1789) este un filosof francez de origine germană. A făcut studii la Universitatea din Leiden, după care se mută în Franța, trăind cea mai mare parte a timpului la Paris unde intră în contact cu cei mai importanți reprezentanți ai Iluminismului francez, îndeosebi cu Rousseau, d’Alembert, Helvetius, Buffon și Diderot. Deținător al unei impresionante biblioteci, dar și al unei valoroase colecții de stampe și gravuri, d’Holbach a tradus și răspîndit opere știintifice, antireligioase sau materialiste intrînd deseori în conflict cu autoritățile spirituale și temporale. A colaborat la Enciclopedia Franceză redactînd articole despre chimie, metalurgie și mineralogie. Și-a folosit cunoștințele științifice pentru a apăra cu ardoare materialismul care a fost sursa tuturor scrierilor sale. Amintim cîteva dintre acestea: Le Christianisme dévoilé; Le Bon Sens ou les idées naturelles opposées aux idées surrnaturelles; La Morale universelle ou les devoirs de l’homme fondés sur la nature; Le Système de la nature, tradusă în limba română, Sistemul naturii, în 1957. Cu această lucrare d’Holbach atinge apogeul unei concepții riguros materialiste și atee a naturii, societății și omului. Concepția sa tindea să emancipeze omul de superstiția religioasă și de impostura a cărei victimă era, pentru a-i aduce fericirea și a-i reda libertatea. Omul trebuie să fie determinat în acțiunea sa de libertatea de voință, rolul filosofului fiind acela de a arăta omului adevăratele resorturi ale acțiunilor sale și de a distruge miturile și superstițiile. Mitul lui Dumnezeu este cel mai complex și cel mai tenace, explicarea acestui mit ocupînd întreaga parte a doua a Sistemului naturii. Mulți iluminiștii au considerat pozițiile lui d’Holbach ca fiind extreme, printre aceștia numărîndu-se inclusiv Voltaire, cunoscut pentru anticlericalismul său, singurul prieten fidel și apărător al concepțiilor sale fiind Diderot, cel care a  semnat „discursul preliminar” la cartea Essai sur les préjugés, ou De l’influence des opinions sur les moeurs et sur le bonheur des hommes, carte pe care d’Holbach a semnat-o cu pseudonimul Dumarsais. Recent cartea iluministului francez a apărut și în versiune românească: Eseu despre prejudecăți sau Despre influența opiniilor asupra moravurilor și fericirii oamenilor, traducere din limba franceză de Gabriel Avram, prefață de Jacques Patry, postfață de Adrian Niță; București, Editura Herald, colecția „Cogito”, 2018, 304 p.

Termenul de prejudecată nu a desemnat totdeauna ceea ce Iluminismul a respins cu vehemență. El aparținea vocabularului juridic și era folosit pentru a desemna ceea ce era judecat dinainte sau un ansamblu de judecăți folosite în cazuri asemănătoare. Era folosit în secolul al XVII-lea mai cu seamă în disputele religioase și se referea la primele elemente de judecată anterioare unui examen aprofundat. Astfel cărții Préjugés légitimes contre les calvinistes de Pierre Nicole îi răspundea Pierre Jurieu în Préjugés légitimes contre le papisme. Și în secolul al XVIII-lea se perpetuează această tradiție religioasă a „prejudecăților legitime” exprimate față de jansenism, de anticlericalismul filosofilor sau față de politica religioasă a Revoluției Franceze. În înțelegerea termenului de prejudecată predomină sensul negativ, așa cum l-a definit raționalismul cartezian, ca judecată falsă prin supunerea în fața unei idei preconcepute, prin refuzul de a merge la fondul lucrurilor, altfel spus o judecată făcută fără un examen suficient. Puțin timp după apariția articolului despre prejudecată scris de cavalerul Jaucourt pentru Enciclopedia Franceză, a apărut Eseu despre prejudecăți, semnat Dumarsais, dar scris de baronul d’Holbach, deși mai sînt controverse în privința adevăratului autor. Dar d’Holbach nu era la prima carte publicată sub pseudonim, alegînd această modalitate datorită curajului și vehemenței cu care afirma convingerile într-o epocă în care încă nu se cîștigase deplin totala libertate a opiniilor. D’Holbach își începe pledoaria cu o critică acerbă a puterilor temporală și spirituală care lucrează împreună „pentru a perverti rațiunea omenească, pentru a alunga lumina și pentru a-l face pe omul simplu să respingă adevărul.(…) Este deci cît se poate de vădit faptul că ignoranța reprezintă sursa comună a erorilor neamului omenesc; prejudecățile sînt adevăratele cauze ale nenorocirilor care-i învăluie pe oameni din toate părțile.” El îndeamnă oamenii să renunțe la iluziile propovăduite de religie și să ridice vălul așezat pe ochii lor de tirania religioasă și politică, să accepte caracterul distinct al adevărului și să nu se lase înrobiți de prejudecățile care îi îndepărtează pe oameni de idealuri, de inovații, de renovarea vieții sociale.

Dar ignoranța popoarelor este benefică clasei dominante întrucît adevărul poate genera în mentalul colectiv germenii progresului, iar acesta poate duce la răsturnarea rînduielilor statornicite. „Prejudecățile amorțesc sufletul; teama este primul pas spre sclavie; oamenii se complac în mizerie doar pentru că le lipsește curajul sau pentru că lipsa lor de experiență îi face să se teamă de nenorocirile himerice pe care și le imaginează a fi mai mari decît relele adevărate pe care le îndură pe pămînt. Neamul omenesc s-a supus fantomelor superstiției doar pentru că părinții săi ignoranți și supuși minunilor predicate de apostolii imposturii i-au transmis temerile și prejudecățile lor”, afirmă filosoful francez. El condamnă clasele conducătoare care au considerat totdeauna că adevărul este primejdios pentru popor și avansează proiectul concilierii intereselor adevărului cu cele ale suveranilor și popoarelor. Trebuie înlăturată teama că adevărul va produce distrugeri, pentru că adevărul răspîndit în rîndul oamenilor va aduce bunăstare, respectarea moravurilor și cultivarea virtuților.

Poate filosofia călăuzi oamenii în procesul de eliberare de prejudecăți și de dobîndire a adevărului? Da, în măsura în care nu prostituează înțelepciunea, în măsura în care filosofia înseamnă căutarea adevărului și sinceritate față de ceilalți, nu să pună în evidență orgoliul sau amărăciunile filosofului, să nu fie o declamație inutilă împotriva neamului omenesc. „Filosoful trebuie să poarte o ură neîmpăcată superstițiilor care, de atîtea ori, au înecat fața pămîntului în sînge; să fie dușmanul ireconciliabil al despotismului care, vreme de secole, și-a înălțat tronul în mijlocul națiunilor deznădăjduite”, scrie cu patos d’Holbach. Nu este vorba despre un filosof care privește și înțelege lumea pentru sine, despre cel împăcat cu el însuși, dimpotrivă este adus în prim-plan înțeleptul care  caută să îndepărteze iluziile, care îl apropie pe om de cunoașterea adevărului, care manifestă „un interes cît se poate de tandru pentru semenii săi”, pentru că „adevăratul filosof este prietenul oamenilor, al bunăstării lor și al adevăratelor plăceri. (…) Adevăratul filosof este apostolul rațiunii și al adevărului, pe care le caută cu bună-credință.” D’Holbach schițează tipul filosofului care combate prejudecățile dobîndite și le substituie adevăruri; adevăratele sarcini ale filosofului sînt lupta împotriva superstițiilor și prejudecăților, combaterea temerilor. D’Holbach rezumă ceea ce este util pentru umanitate prin aceste cuvinte: adevăr, înțelepciune, rațiune, virtute, natură.

Cartea baronului d’Holbach, semnată Dumarsais, nu putea să fie privită cu îngăduință de principi sau de clerici. Împăratul Frederic al II-lea a atacat tezele susținute în Eseu despre prejudecăți, ceea ce a stîrnit reacția vehementă a lui Denis Diderot, exprimată în Scrisoare referitoare la critica Eseului despre prejudecăți, descoperită și publicată un secol și jumătate după apariția cărții. Diderot susține că d’Holbach a pledat în cartea sa pentru adevăr, a combătut prejudecățile și superstițiile, impostura și eroarea. Tonul critic, vehement al lui d’Holbach izvorăște din necesitatea de a denunța minciunile Statului și Bisericii vremurilor sale, din încrederea sa în om și în ideea de progres, în speranța într-o viața mai bună. Secolul al XVIII-lea a adus și un nou înțeles conceptului de filosof; filosoful întrupa un nou ideal uman, omul luminat care se folosea de propria rațiune și știa să acționeze în consecință. Primul manifest al acestei evoluții semantice a fost eseul anonim Le Philosophe, apărut în 1743, atribuit succesiv lui Voltaire, Diderot, La Mettrie și Dumarsais. Acest nou înțeles a determinat și o anume radicalizare a discursului politic, Eseul lui d’Holbach fiind un strălucit exemplu.