guenon-lumea-modernaRené Guénon (1886-1951) a fost unul dintre primii gînditori moderni care a atras atenția asupra parcursului deviat al lumii de la înțelepciunea primordială. Pentru gînditorul francez nu era deviere, decadență, criză sau cădere care să nu poată fi rezumată în aceste cuvinte: pierderea transcendenței. În anul 1927 cînd lui René Guénon îi apărea cartea Criza lumii moderne el încă mai credea că diagnosticul pus lumii moderne va grăbi întoarcerea occidentalilor la Tradiție, la respectarea principiilor eterne și universale care inspirau autentica metafizică. Guénon nu înceta să afirme, contra curentului dominant al vremurilor, că substratul viu al unei culturi este în mod necesar de ordin metafizic, iar ceea ce ține de domeniul intelectual transmis și cultivat de Tradiție nu ar trebui confundat cu raționalismul – filosofic și științific – pe bazele căruia s-a construit „lumea modernă”, funciarmente materialistă și profană. „A spune deci că lumea modernă se află în criză înseamnă cel mai adesea a afirma că ea a ajuns într-un punct critic, sau, cu alte cuvinte, că e iminentă o transformare, mai mult sau mai puțin profundă, că e de așteptat să se producă, în mod cert și nu peste mult timp, o schimbare de orientare, de voie sau cu forța, mai mult ori mai puțin brusc, cu sau fără catastrofe”, scria René Guénon. El considera că după cîteva secole de criză deznodămîntul nu putea întîrzia; criza atinsese mai multe domenii, ele fuseseră analizate cu temeinicie de Nietzsche, de Husserl sau de Heidegger, dar opiniile și criticile acestora nu au reținut atenția lui Guénon. Cîteva dintre ideile sale despre raporturile între Orient și Occident, și despre erorile lumii moderne le regăsim în volumul Lumea modernă (culegere de articole), traducere din limba franceză de Daniel Hoblea, București, Editura Herald, colecția „Philosophia perennis”, 2018, 224 p. René Guénon nu a scris o carte cu titlul menționat mai sus, este vorba de o culegere de articole publicate de-a lungul a 40 de ani, între 1910 și 1950, în reviste precum: „Les Cahiers du Mois”, „Etudes Traditionnelles”, „La Gnose”, „Voile d’Isis”.

Preocupat de raporturile între Orient și Occident, René Guénon acuză Occidentul că nu înțelege nimic din spiritualitatea orientală, că Occidentul nu are decît o superioritate materială; el găsește benefică o influență orientală asupra Occidentului, pentru că ar genera o schimbare de mentalitate, care ar deturna în sens pozitiv atenția de la cele materiale către cele ale spiritului, ar contribui la constituirea unei elite capabile să restaureze intelectualitatea în Occident: „o schimbare radicală a tuturor tendințelor constitutive ale spiritului modern, o renunțare completă la toate prejudecățile ce au falsificat mentalitatea occidentală timp de secole sînt necesare în acest sens, fiind condiții prealabile pentru restaurarea adevăratei intelectualități.” Nu era în discuție copierea unor modele străine Occidentului, ci revenirea la principii adevărate, la fundamente tradiționale; atunci acordul dintre cele două lumi va fi posibil, întemeindu-se pe elemente comparabile sau echivalente.

Guénon vede o proeminentă opoziție între spiritul occidental și cel oriental în ceea ce privește spiritul tradițional și cel antitradițional, altfel spus între contemplație și acțiune. Sigur cele două componente nu sînt într-un antagonism iremediabil, fiecare avînd rațiunea de a fi și dreptul de a fi acceptate, discuția fiind despre ponderea lor în viața individului și în viața socială. Orizontul de cunoaștere al occidentalilor moderni se limitează la cunoașterea rațională și discursivă, o cunoaștere reflectată. „Atîta vreme cît occidentalii se vor încăpățîna să disprețuiască ori să nege intuiția intelectuală, ei nu vor putea recupera tradiția în adevăratul sens al cuvîntului și nici nu se vor putea înțelege cu reprezentanții autentici ai civilizațiilor orientale, unde totul atîrna de această intuiție imuabilă și infailibilă în sine, unic punct de plecare al oricărei dezvoltări conforme cu normele tradiției”, scrie René Guénon în Criza lumii moderne.

În studiile și cărțile sale René Guénon a deplîns folosirea în exces a cuvîntului „tradiție”, ajungîndu-se la regretabile confuzii, la deformări, făcîndu-l sinonim cu „obicei”. Nici contrapunerea obsesivă a tradiției spiritului modern nu este mai lămuritoare. Una din foarte bunele cunoscătoare și comentatoare a operei guenoniene, Françoise Bonardel, atrage atenția că esoteristul francez nu recunoaște nimic modernității, nu cîntărește nici un moment bunele și relele, nu vede nimic altceva decît o ineluctabilă decadență. El nu vede decît un singur remediu, o Tradiție renăscută care să șteargă de pe fața lumii această „anomalie” care este modernitatea. Françoise Bonardel subliniază îngustimea punctului de vedere al lui Guénon. Omul „modern” nu a ales epoca în care i-a fost dat să se nască și să trăiască, el este produs al unei evoluții fiziologice și culturale; universitarul francez are rezerve temeinice în a vedea Orientul indian ca purtătorul cel mai autentic al tradiției. Mulți s-au întrebat și o putem face și noi dacă actualul interes pentru tradițiile orientale nu ține mai curînd de modă și de curiozitate, decît de dorința regăsirii Tradiției. Uneori deschiderea necondiționată către Altul antrenează mai multă confuzie decît cunoaștere. Modernitatea va trebui să se deschidă către o dimensiune „tradițională” știind de la bun-început că aceasta nu coincide cu o reîntoarcere pur și simplu la Tradiție, a cărei legătură cu inițierea și esoterismul nu va mai fi niciodată ceea ce era în culturile tradiționale. Nu va fi o simplă reîntoarcere la ceea ce a fost, nici o restaurare conservatoare, ci o inovație în care omul zilelor noastre se va situa într-un timp mai plin în care se vor întîlni trecutul, prezentul, viitorul.