Cartea Antoniei Wolff este o incursiune în ceea ce ține de luminile și umbrele psihicului uman, avîndu-l drept călăuză pe C.G. Jung. Toni Wolff i-a fost alături în întîlnirea cu Philemon, l-a însoțit într-o realitate psihologică despre care alții au aflat cîteva decenii după, i-a dus gîndurile și intuițiile mai departe.

După cîteva decenii în care opera lui C.G. Jung a fost cunoscută în România doar în cercuri restrînse, limitate la specialiști sau pasionați de psihanaliză, în ultimii ani, datorită preocupării constante a două edituri bucureștene, Nemira și Trei, a fost editată aproape în întregime opera psihiatrului elvețian, inclusiv de acum celebra Carte Roșie, dar în același timp au apărut nemeroase studii despre opera lui C.G. Jung și cărți aparținînd școlii jungiene avînd ca autori discipoli sau colaboratori ai săi, ca și autori care se revendică din moștenirea jungiană. C.G. Jung și-a rînduit publicarea operei psihanalitice, optînd pentru publicarea separată a Cărții Roșii și a volumului Analiza viselor. Cartea Roșie a apărut mult timp după moartea autorului, și probabil este printre singurele cărți editate în condiții identice în toate limbile în care în care a fost tradusă, reproducînd textul tradus și varianta scrisă de C.G. Jung. Au apărut cărți scrise de Etienne Perrot, Marie-Louise von Franz, Edward Edinger, Lavinia Bârlogeanu,  Robert Moss. Autorii amintiți ilustrează, unii cu două sau trei titluri traduse în limba română, colectia „Philemon”, coordonată de Lavinia Bârlogeanu, care apare la Editura Nemira. Una dintre recentele apariții poartă semnătura

lui Toni (Antonia Anna) Wolff: Studii despre psihologia lui C.G. Jung, traducere din limba germană de Liliana Dumitriu, supervizare si revizuire traducere de Anca Bodogae, studiu introductiv de Lavinia Bârlogeanu, București, Editura Nemira, 2017, 360 p. Toni Wolff, la început pacientă, a devenit repede cea mai apropiată colaboratoare și confidentă a lui Jung; să amintim că în anii cînd psihiatrul elvețian lucra la Cartea Roșie, Toni Wolff era singura persoană care cunoștea frămîntările lui Jung și care citea textul scris de acesta. L-a impresionat pe Jung prin sensibilitatea și profunzimea ei intelectuală, psihiatrul lăsîndu-se inspirat de cea numită „misterioasa călugăriță”, ea fiind cea care l-a ajutat pe Jung să-și redobîndească echilibrul și sănătatea într-o perioadă în care lumea sa interioară era profund tulburată. Toni Wolff l-a însoțit în cea…

Hipolit consideră periculoase dogmele filosofilor naturaliști, morali și logicieni: „Nu trebuie să ne scape din vedere nicio plăsmuire a celor ce trec drept filosofi printre greci. Căci pînă și dogmele incoerente ale acestora par demne de crezare din pricina nebuniei excesive a ereticilor; aceștia, întrucît au păstrat tăcerea și și-au tăinuit misterele lor inefabile, au fost socotiți de mulți oameni ca fiind adoratori ai lui Dumnezeu.”

Cele mai multe dicționare definesc erezia ca fiind o doctrină sau o credință religioasă care ia naștere în sînul unei religii dogmatice, opunîndu-se tradiției, și care este condamnată de religia respectivă. Mai totdeauna termenul haeresis este folosit în legătură cu creștinismul, deși termenul este anterior creștinismului; după unele surse el ar data din secolul al III-lea î. C. și s-ar referi la atitudini față de cetate, monarh, zei. Cu toate acestea este consacrat cu precădere în lumea religioasă, în lumea creștină a primelor veacuri, o lume preocupată de unitate, erezia avînd o conotație peiorativă. În Întîa epistolă către corinteni,  apostolul Pavel spune: „...fiindcă voi vă adunați nu numai spre mai bine, ci spre mai rău. Căci mai întîi aud că atunci cînd vă adunați în biserică, între voi sînt dezbinări, și în parte cred. Căci între voi trebuie să fie și eresuri, ca să se învedereze între voi cei încercați.” Epistola către galateni a apostolului Pavel aduce o lungă listă de fapte contrare Legii: adulter, desfrînare, destrăbălare, închinare la idoli,, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mînii, gîlcevi, dezbinări, eresuri, chefuri. Evident termenul de erezie s-a

impus cu preponderență în lumea religioasă, în lumea creștină ereziile fiind concepții particulare despre Sfînta Treime, despre îndumnezeirea lui Isus, despre firea Sa omenească; o mare varietate aparține ereziilor hristologice, negarea firii umane autentice în persoana lui Isus. Dintre cele mai cunoscute erezii dicționarele amintesc arianismul (învățătura susținută de Arie, care separă firea Tatălui de cea a Fiului, o tentativă de introducere a elenismului în teologie), nestorianismul ( susținuta de patriarhul Nestorie, care atribuie lui Isus două persoane, una divină și una umană), monofizismul (erezie susținută de Eutihie, învățînd că Isus nu are decît o singură fire), apolinarismul ( susținută de Apolinarie, care afirma că Isus este radical deosebit de noi), marcionismul ( Marcion, susținea existența a doi dumnezei, unul al Vechiului Testament, celălalt al Noului Testament), maniheismul (un sistem gnostic dual, binele și răul, propagat…

Cartea lui Thomas Grison se înrădăcinează în convingerea că esoterismul, mistica creștină, filosofia veche, tarotul se întîlnesc în simbolismul și ritualul masonice.

La prima vedere apropierea celor doi termeni pare hazardată; am căutat referințe despre tarot în dicționarele despre masonerie, al lui Daniel Ligou și al lui Eric Saunier, dar acolo termenul nu este menționat. Sigur, termenul tarot nu putea lipsi din Dictionnaire critique de l'esoterisme, sous la direction de Jean Servier, Presses Universitaires de France, 1998. Aici termenul de tarot beneficiază de o prezentare clară, datorată ilustrului esoterolog al zilelor noastre, Antoine Faivre. Tarotul a apărut în jurul anului 1375, cărțile de joc servind de la începutul secolului al XV-lea drept receptacol de simboluri în raport cu zeii și planetele. Tarotul, precizează Antoine Faivre, este o formă de joc de cărți, creată în Italia de nord, în anii 1440, la Milano, către 1450 la Bolognia; tarotul lui Mantegna a fost creat la Ferrara, către 1765. Folosirea sa cu scopuri divinatorii sau/și esoterice nu este atestată înainte de sfîrșitul secolului al XVIII-lea, a apărut în Franța, ceea ce ocultiștii moderni nu au văzut cu ochi buni, ei preferînd să plaseze începuturile tarotului în

Egiptul antic, poate chiar în vremea lui Hermes Trismegistos...Cele 22 de cărți/atuuri se pare că sînt de origine europeană, medievală și umanistă, sînt imagini care reprezintă un erou, un principiu, o virtute. Petrarca prezintă o astfel de alegorie în poemul său Triomfi, din 1357. Un moment important în folosirea și lectura esoterică a tarotului îl reprezintă anul 1781 cînd apare volumul al VIII-lea din Le Monde primitif al lui Antoine Court de Gebelin, care prezintă sensul cărților de tarot, care în opinia sa își aveau originea în Egiptul lui Thot. Este subiectul unei recente carți semnate de Thomas Grison, Tarot et franc-maconnerie, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Les Symboles Maconniques” 2017, 126 p. Thomas Grison mai este autor a două lucrări: Le tarot de Marseille, l'esoterisme chretien a l'oeuvre și Le tombeau des ducs de Bretagne et son symbolisme. Tarotul, deși numit taroc, beneficiază de o prezentare generoasă…

În contextul ideologic în care cartezienii încă mai dețineau întîietatea științifică, cartea Elementele filosofiei lui Newton făcea cunoscute teoriile și tezele epistemologice și metafizice ale savantului englez, Voltaire încercînd să-și convingă conaționalii de pertinența lor.

Pseudonim al numelui de François-Marie Arouet, Voltaire a fost una dintre personalitățile remarcabile, o figură strălucitoare a secolului al XVIII-lea, reprezentant de marcă al Iluminismului. Educat de părinții iezuiți de la colegiul parizian Louis-le-Grand, Voltaire s-a format în spiritul culturii clasice, cu un gust al competiției și al succesului, în opoziție cu ideile janseniste din mediul său familial. De tînăr a frecventat mediile libertine, cercuri intelectuale pariziene ale liberilor gînditori, întîlniri care au jucat un rol important în formarea sa intelectuală; publicarea unei satire împotriva Regenței, aplecarea sa către desacralizare și nonconformism, i-au adus un an de închisoare în temuta și celebra Bastilie. Va alege literatura pentru a-și face cunoscute ideile filosofice, piesa Oedipe, prima dintr-o lungă serie, aducîndu-i un răsunător succes. O experiență decisivă în formarea sa intelectuală a reprezentat-o șederea în Anglia (1726-1729), timp în care contactul cu raționalismul englez, cu știința newtoniană, cu empirismul lui Locke i-au risipit rătăcirile metafizice ale lui Descartes și Malebranche, întărindu-i convingerile deiste. Lettres philosophiques și Lettres anglaises dau seamă despre experiența sa engleză, adică despre toleranța religioasă, libertatea

politică, noua știință, deism. Cartea Lettres anglaises a fost condamnată și arsă, iar Voltaire amenințat cu închisoarea. Retras în Lorena, Voltaire se consacră studiului și scrisului: Traite de metaphysique, Le Mondain și Elements de la philosophie de Newton. Această din urmă carte a apărut recent și în traducere în limba română: Elementele filosofiei lui Newton, București, Editura Herald, colecția „Cogito”, traducere, prefață și note de Adrian Niță, 2017, 240 p. Această apariție prelungește preocuparea editurii Herald pentru traducerea operelor marilor gînditori, în cazul de față, încă o carte de Voltaire, după Tratat despre toleranță, despre Newton, din care editura bucureșteană publicase în, 2015, Filosofia naturală. Apariția lucrării Principiile matematice ale filosofiei naturale, a lui Newton, din 1687, este considerată un moment de cotitură, o schimbare de paradigmă în raport cu vechea știință aristotelico-scolastică: „cosmosul grecilor este complet distrus, căci ne dă o lume…

Scriere de tinerețe, În genul ... tinerilor este o carte parodică, polemică, scrisă într-un spirit de frondă față de o nouă generație, care peste decenii va fi o bornă în istoria culturii române. Dar spiritul epocii era unul al dialogului viu, al polemicii, al argumentului, al ironiei, nicidecum al urii, resentimentului și respingerii. De aceea, peste ani N. Steinhardt a rămas apropiat sau prieten cu toți cei parodiați, bucurîndu-se de aprecierea lor; poate că și primele texte ale lui N. Steinhardt erau scrise în genul tinerilor

Deceniul al treilea al veacului trecut a fost marcat în cultura română de o efervescență care pe mulți istorici i-a făcut să vorbească despre o generație care apare la mari intervale de timp. Cei mai mulți dintre istoricii culturii române sînt unanimi în a vorbi despre o generație remarcabilă din care au făcut parte Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Eugen Ionescu, Petru Comarnescu, Dan Botta sau Ion I. Cantacuzino. Rareori în acest grup este inclus și N. Steinhardt, de altfel unul dintre cunoscătorii și comentatorii avizați ale scrierilor celor mai mulți din cei amintiți mai sus; e drept N. Steinhardt nu participa la manifestările Asociației de arte, litere și filosofie „Criterion”, ai cărei membri ulterior aveau să fie parodiați de tînărul publicist în cartea sa În genul ... tinerilor. Dar paradoxul relației lui N. Steinhardt cu confrații ale căror scrieri au fost parodiate constă în faptul că peste ani au devenit buni prieteni. Sînt bine știute abnegatia și profesionalismul cu care Editura Polirom și Mănăstirea Rohia editează scrierile lui N. Steinhardt; de curînd a apărut o nouă carte: N. Steinhardt

despre Eliade, Cioran, Ionescu și Noica; ediție îngrijită, prefață și note de Florian Roatiș, Editura Polirom, Iași, colecția „Eseuri & confesiuni”, 2017, 282 p. Ediția întocmită de Florian Roatiș reia texte publicate în cartea semnată de N. Steinhardt sub pseudonimul Antisthius, în care îi parodiază pe cei patru, dar și multe alte texte în care pozțiile teoretice ale lui N. Steinhardt sînt mult nuanțate, motiv pentru care Florian Roatiș își intitulează prefața „De la parodie la admirație”, scriind că „prin multele sale afinități, ca și prin puținele sale polemici, Steinhardt rămîne omul generației interbelice. O generație pe care inițial a ironizat-o, parodiind-o cu voluptate, ca să sfîrșească prin a se integra în ea, în felul său specific.” Prima întîlnire a lui N. Steinhardt cu Mircea Eliade se petrece pe puntea vaporului care-l aducea pe indianist, pe viitorul…

În Thais, Anatole France este deopotrivă filosof, erudit și poet care adună în paginile romanului său, cu ușurință și abundență, elementele unei filosofii eclectice, a unei filosofii indulgente, ale speculației intelectuale, multă imaginație, toate într-un stil voluptuos și încărcat de poezie

Anatole France, pseudonimul literar al lui Jacques François-Anatole Thibault (Paris, 16 aprilie 1844 - Saint-Cyr-sur-Loire, 12 octombrie 1924) este un cunoscut eseist, poet, povestitor și romancier francez, membru al Academiei Franceze, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, în anul 1921, „ca o recunoaștere a strălucitelor lui realizări literare, caracterizate prin noblețea stilului, o adîncă simpatie față de oameni, grație și un autentic temperament galic”. Fiu al unui librar parizian, a fost crescut în cultul cărților și al muzelor, devenind pentru un timp bibliotecar al Senatului Franței. Unii critici literari afirmă că Anatole France a fost modelul lui Marcel Proust în creionarea personajului Bergotte, din ciclul romanesc În căutarea timpului pierdut. Dintre romanele lui Anatole France, amintim: Crima lui Sylvestre Bonnard, Dorințele lui Jean Servien, Albina, Balthazar, Thais, Cutia de sidef, Insula pinguinilor, Viața în floare, Zeilor le e sete, considerată capodopera sa, un roman despre teroare, despre fanatismul sîngeros al lui Robespierrre și susținătorilor săi. Este autor și al unui volum de versuri (Poeme aurite), dar și a mai multor piese de teatru, dintre care cea mai cunoscută este

Nunta din Corint. Critica literară a fost reunită în patru volume intitulate Viața literară. A refuzat idolii Romei, mai tîrziu pe ai Sorbonei, a respins fanatismul; ironic, surîzător, Anatole France a fost de o crudă luciditate și a arătat totdeauna o rafinată bunăvoință, ceea ce ar putea părea un pleonasm, dar nu este decît marca singularității sale. În primăvara lui 1845, Gustave Flaubert vede în palatul Balbi, din Genova, tabloul lui Pieter Bruegel cel Bătrîn, Ispitirea sfîntului Anton: „În partea de jos, la stînga, sfîntul Anton între trei femei, întorcînd capul spre a se feri de mîngîierile lor; sînt goale, albe, surîd și dau să-l învăluie cu brațele lor. (...) În ceea ce mă privește, n-am mai văzut nici un alt tablou în afară de acesta, și nu-mi amintesc decît de el...”  Flaubert a fost obsedat de tablou, de subiect, scrie…

Laure de Neith îndeamnă la căutare, la lecturi, la experimente, la asumarea posibilelor eșecuri și rătăciri în labirint, pentru că fiecare ființă umană pornită într-o căutare inițiatică totdeauna reînnoită va ajunge să înțeleagă originea lumii și misterele sale.

Pierre Séa și Laure de Neith, cărora li s-a alaturat Jean Haab, alcătuiesc un trio cunoscut în lumea francofonă pentru pasiunea comună pentru alchimie. Sînt autorii cărților Symphonie alchimique, Quintessence, cărora de curînd li s-a adăugat Alchimie de la Lumière unie vers Sel, Editions de la Hutte, Jean Solis éditeur, 2017. E o lucrare în care fiecare imagine mai explicit sau mai voalat alchimică este precedată de cîteva rînduri care sintetizează proceduri, experiențe sau termeni  care surprind esența alchimiei. Fiecare din cei trei autori amintiți semnează cîte o scurtă prefață. Jean Haab pornește de la învățătura alchimică profesată în anii '70 ai secolului trecut de F.A.R.C. (Frères Aînés de la Rose Croix), de la cunoștințele alchimice primite de la André Savoret și de la Jean Bourciez; gnoza celor din F.A.R.C. suferea de grave omisiuni, printre acestea neacordarea unei suficiente atenții distincției între latura spirituală și latura operativă a alchimiei. Dinspre partea operativă, cei din F.A.R.C. prezentau avantajul că fraternitatea lucra cu cinabru (sulfura de mercur), nu cu focul vulgar. Pierre Séa își amintește ucenicia alchimică, dar sînt mulți cei care pot susține cu tărie că au atins

măiestria?, sub îndrumarea lui Roger Caro, cel care i-a dezvăluit tainele uceniciei alchimice cu ajutorul cinabrului: „Această cale este o cale de analogie și o practică de școală. Dacă ea este bine condusă, cu artă, ea ne face să trăim prin cele cinci simțuri, și mai ales în inima noastră, toate fazele, culorile și subtilitățile Marii Opere.” Prima muncă a unui alchimist este cea de a căuta Spiritul universal, Spiritul care creează și animă, Prima materia. Pierre Séa descrie succint etapele lucrării alchimice, subliniind că nu este nevoie să cădem în capcana sau fantasma de a verifica dacă Piatra obținută transformă plumbul în aur; validitatea lucrării alchimice se încearcă prin însuflețirea unei plante muribunde cu ajutorul unei fărîme din Piatra alchimică. „După ce a colaborat cu apa, focul, luna și soarele, alchimistul este…

Cînd René Guénon folosea cuvîntul criză el gîndea și la un punct critic de unde devine posibilă evaluarea unei situații, pentru el această anomalie fiind cea pe care o reprezenta lumea modernă; dar evaluarea sa era însoțită și evocarea posibilităților de redresare a mentalității contemporane. Pentru René Guénon nu era decît o singură cale: redescoperirea Tradiției.

Prezent în dicționare de filosofie, de esoterism sau de masonerie, René Guénon rămîne înainte de orice un purtător de cuvînt al Tradiției. Unii comentatori au încercat să-i cuprindă scrierile într-o metafizică dogmatică și închisă în ea însăși, cînd apelul lui René Guénon era la deșteptarea spirituală și la reînnoirea tradițională a Occidentului. Nu întîmplător un număr dublu din iulie-decembrie 2002, al publicației „Connaissance des Religions”, s-a numit René Guénon. L'Eveilleur (1886-1951). Da, René Guénon a fost cel care a redeșteptat în Occident interesul pentru spiritualitate, pentru respingerea domniei cantității, pentru căutarea sensului etern, pentru conversia privirii, pentru transformarea interioară. A denunțat constant și cu vigoare pierderea altitudinii metafizice, pierderea Cunoașterii simbolice, pierderea principiilor și criteriilor Artei sacre, pierderea simplicității. Pînă acum aproape trei decenii, în România numele lui René Guénon era știut de un număr restrîns de cunoscători; întreținuse o vastă corespondență cu trei gînditori români: Vasile Lovinescu, Marc-Mihai Avramescu și Mihai Vâlsan; scrierile sale erau doar în cîteva biblioteci, nu fuseseră traduse în limba română, nu se scria despre opera sa. După 1990 au început să fie traduse cele mai importante scrieri ale gînditorului francez: Simboluri

ale științei sacre; Domnia cantității și semnele vremurilor; Criza lumii moderne, la Editura Humanitas; Ezoterismul lui Dante; Simbolismulcrucii la Editura Aion. Cele mai multe scrieri ale lui René Guénon au aparut la Editura Herald; amintim dintre acestea: Ezoterismul creștin; Scurtă privire asupra inițierii; Inițiere și realizare spirituală; Autoritate spirituală și putere temporală; Stările multiple ale ființei; Francmasonerie și companionaj. Recent a apărut volumul René Guénon, Scrieri pentru Regnabit, București, Editura Herald, colecția „Philosophia perennis”, traducere din limba franceză de Daniel Hoblea, 2017, 208 p. Este un volum care reunește toate articolele scrise de René Guénon pentru revista Regnabit, între anii 1925 și 1927, în ultimii ani înainte de plecarea sa în Egipt. Regnabit. Revue Universelle du Sacre-Coeur a fost fondată de părintele Félix Anizan, în semn de devoțiune pentru Inima Sfîntă, și s-a remarcat…

La capătul călătoriilor sale în căutarea Realității divine, sufitul se unește cu Sufletul Universal ceea ce reprezintă suprema beatitudine imaginabilă pentru sufletele care împărtășesc iubirea unuia pentru celălalt.

De-a lungul a multe secole conceptul și cîmpul de manifestare a misticii nu au putut fi separate de ansamblul teologiei. În lumea creștină începînd cu Bernard de Clairvaux se afirmă o literatură mistică, care se înscrie în prelungirea moștenirii patristice, ca o reacție la scolastică, aceasta îndepărtîndu-se tot mai mult de fundamentele contemplative. Începînd cu veacul al XIV-lea, mistica îsi afirmă autonomia, mai cu seamă prin apariția tratatului lui Gerson, Theologie mystique. Dacă la început a fost un simplu adjectiv, cuvîntul mistic desemnează fie domeniul faptelor mistice (mistica), fie pe cei care trec prin experiențe mistice (misticii). În celebrul Vocabulaire technique et critique de la philosophique, al lui Andre Lalande, se afirmă că propriu stărilor mistice sînt ștergerea simbolurilor sensibile și a noțiunilor gîndirii abstracte și discursive, dar și contactul direct al spiritului cu realitatea posedată; dacă prima trăsătură nu este totdeauna evidentă, cea de a doua este proprie tuturor stărilor mistice. În funcție de natura realității posedate, se disting o mistică de imanență și o mistică de transcendență; prima este specifică misticilor hinduși, cea de-a doua misticilor evrei, creștini, musulmani. Sufismul

este deseori identificat cu mistica musulmană, toate dicționarele teologice afirmînd că sufismul este linia care traversează întreg Islamul, de la origini pînă în zilele noastre, și reprezintă căutarea lui Dumnezeu la diverse nivele, de la simpla devoțiune interioară pînă la înaltele stări mistice. În România, filosofia și mistica islamice sînt în general puțin cunoscute, în afara cercului restrîns al specialiștilor; în ultimii ani, Editura Herald a căutat să ofere cititorilor interesați cîteva repere care să dea contur unui spațiu cultural divers și fascinant: Henry Corbin, Istoria filosofiei islamice; Titus Burckhardt, Doctrinele esoterice; Jean Chevalier, Sufismul. Doctrină, ordine, maeștri; Obîrșia Luminii. Islamul șiit în texte alese; Ali Bin Abi Talib, Calea vorbirii alese; Poeme persane. Baba Taher, Saadi, Omar Khayyam, Rumi, Șabestari, Hafez; Ibn al-Arabi, Iluminări. De curînd acestor titluri li s-a mai adăugat unul demn de interes: Reynold…

Jean Delaporte face cîteva notații despre mit, amintind că adevărul unui mit privește realitatea ființei, nicidecum autenticitatea evenimentului istoric, subliniază cîteva similitudini cu mitul osirian, face referiri la etimologia ebraică a numelui Hiram.

Deși despre Hiram s-au scris sute de cărți, mitul său continuă să suscite interesul scriitorilor de literatură masonică, și această atracție dovedind că mitul lui Hiram este în inima masoneriei speculative. Mitul lui Hiram celebrează construcția templului închinat Marelui Arhitect al Universului, iar cu fiecare reluare în ritual reamintește fraților crima companionilor care voiau să obțină cuvîntul de trecere la gradul de maestru fără a întruni cerințele specifice acestui grad. Legenda lui Hiram este una de dată relativ recentă, ea intrînd în conștiința europeană modernă în primele decenii ale secolului al XVIII-lea. Hiram, meșteșugar de geniu, este un personaj biblic menționat în Cartea regilor III și în Cronici II, în legătură cu construcția Templului de la Ierusalim, în timpul domniei regelui Solomon. Hiram din Tyr era „plin de pricepere, cu meșteșug și cu știința de a face orice lucru din aramă”. Odată terminate capodoperele sale, Hiram iese din istorie și intră în legendă, viața și opera sa transformîndu-se în mit inițiatic, devenind mitul fondator al noii instituții speculative care se răspîndește în Europa începînd cu anul 1717. Recent cărților despre mitul lui Hiram li s-a

adăugat cea semnată de Jean Delaporte: Le mythe d'Hiram, fondateur de la Maîtrise maçonnique, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Les Symboles maçonniques”, 2017, 126 p. Este bine știut că mitul/legenda lui Hiram este o construcție masonică, textele biblice nu amintesc nici o crimă; moartea lui Hiram apare în ritualul gradului de maestru. Unii autori citează mai multe surse, cele mai multe din companionaj, care ar fi putut influența legenda lui Hiram, dar și aici lucrurile sînt viu disputate, mulți autori respingînd filiația companionică. Prima menționare scrisă a legendei lui Hiram este datorată lui Samuel Prichard, în celebra sa „dezvăluire” a ritualurilor masonice. Cea mai izbutită redare literară este povestea „Makbenah” din capitolul „Nopțile Ramazanului”, din volumul Călătorie în Orient al lui Gérard de Nerval. Jean Delaporte face cîteva notații despre mit, amintind că adevărul…