C.G. Jung și colaboratorii săi caută în cartea Omul și simbolurile sale să clarifice rolul jucat de funcția creatoare de simboluri din psihicul inconștient al omului. Studiile lui Jung și ale discipolilor săi au subliniat rolul arhetipurilor în modelarea individului, acestea afectîndu-i întreaga evoluție psihică.

C.G. Jung nu a fost numai un strălucit medic și psiholog, deschizător de drumuri în psihologia analitică, fondator de școală, ci și un prolific autor de lucrări științifice în care a abordat subiecte variate mergînd de la analiza viselor la alchimie, de la psihologie la mitologie, de la teoria arhetipurilor la psihologia religiei, de la simboluri ale transformării la simbolistica Sinelui. Exceptînd de acum celebra Carte Roșie, apărută postum, cu acordul moștenitorilor, și volumul Analiza viselor, restul scrierilor lui Jung sînt grupate în Opere complete, 20 de volume, inclusiv bibliografia si indicele general; să amintim că volumele 9 și 18 sînt în cîte două tomuri, iar volumul 14 în trei tomuri. În primăvara anului 1959, televiziunea BBC i-a solicitat lui John Freeman să realizeze un interviu cu C.G. Jung; interviul s-a bucurat de succes, ceea ce l-a încîntat și pe psihologul elvețian obișnuit să-și expună rezultatele cercetărilor și studiilor sale doar în fața confraților săi. Wolfgang Foges, managerul editurii Aldus Books, l-a rugat pe John Freeman să discute cu Jung despre posibilitatea ca acesta să scrie o carte despre ideile sale

esențiale din domeniul psihologiei, o carte care să nu se adreseze specialiștilor, propunere pe care Jung a respins-o categoric; era în vîrstă, obosit, nu voia să-și ia un angajament de lungă durată; a revenit cu condiția să scrie cartea împreună cu cîțiva colaboratori, iar coordonarea activității și relațiilor între autori și editor să o asigure John Freeman. Așa s-a născut cartea Man and His Symbols, apărută la Aldus Books, în anul 1964. De puțin timp a apărut și versiunea în limba română a acestei cărți: Omul și simbolurile sale, București, Editura Trei, colecția „Misterele inconștientului colectiv”, traducere din limba engleză de Mirela Foghianu, 2017, 474 p. Alături de C.G. Jung, în carte regăsim studii semnate de Joseph L. Henderson, Marie-Louise von Franz, Aniela Jaffé, Jolande Jacobi. Studiul lui Carl G. Jung se intitulează Abordarea inconștientului, pentru Jung inconstientul fiind…

Studiile lui C.G. Jung despre alchimie au pus în lumină un fapt neștiut pînă la el, anume că la temelia alchimiei și a psihologiei moderne ale inconștientului sînt aceleași procese psihice, iar pentru pătrunderea adevăratei lor semnificații înțelegerea intelectuală nu este suficientă.

Este un fapt binecunoscut că apropierea lui C.G. Jung de esența alchimiei s-a produs în 1928 după ce prietenul lui, Richard Willhelm, i-a trimis traducerea în germană a tratatului de alchimie chinezească Secretul Florii de Aur. Cu doi ani mai devreme avusese un vis premonitoriu, era în Tirolul de sud, în timpul unui război, în plin secol XVII. De ce XVII? Pentru că fusese veacul de aur al alchimiei moderne. Dar la acea vreme, lui Jung alchimia i se părea ceva „colateral și grotesc”, pentru ca după lectura cărții lui Herbert Silberer despre mistică și simbolistica ei să afirme că „textele alchimice tîrzii sînt fantastice și baroce; numai dacă știi deja să le interpretezi recunoști că și în ele zac multe elemente valoroase”. După ce a citit Secretul Florii de Aur, C.G. Jung marturisește în Amintiri, vise, reflecții că „Atunci s-a născut în mine dorința de a-i studia pe alchimiști”. A cerut unui librar din Munchen să-i trimită cărți de alchimie; a primit o culegere voluminoasă în două volume: Artis Auriferae Volumina Duo (1593), ale cărei ilustrații i se păreau

o „absurditate”, așa încît lucrarea a rămas doi ani necitită, pîna cînd „lectura a devenit fascinantă și incitantă. E adevărat că textul continua să mi se pară un nonsens evident, dar adesea dădeam peste fragmente care îmi păreau semnificative și ocazional găseam chiar anumite fraze pe care credeam că le înțeleg. În cele din urmă am recunoscut că era vorba de simboluri, care-mi erau cunoștințe vechi.” Tot mai captivat și tot mai adîncit în citirea vechilor texte alchimice, C.G. Jung deslușește înțelesul visului în care era prizonier în secolul al XVII-lea: „Da, asta este! Iată-mă deci condamnat să studiez întreaga alchimie de la începuturile ei!” Cu timpul, expresii și locuțiuni precum solve et coagula, lapis, unum vas, prima materia, ciudate la început, i-au devenit familiare; a adunat, notat și înțeles mii de cuvinte legate de operațiunile alchimice, iar această apropiere…

Opera lui Ibn Arabi și-a pus amprenta în mod profund asupra spiritualității islamice. Învățătura lui a influențat în manieră decisivă gînditorii mistici islamici suniți și șiiți; este la temelia literaturii confreriilor, a sufismului „popular”, așa cum este încă practicat de milioane de musulmani.

Ibn Arabi (1165-1240) este un celebru filosof, mistic si esoterist, născut la Murcia, în Andaluzia, provenind dintr-o ilustră familie arabă, originară din Yemen. A studiat la Sevilla disciplinele clasice ale islamului, a continuat studiile în diferite centre iberice și din Maghreb. În anul 1201 a parăsit definitiv Peninsula Iberică alegînd alte teritorii unde spera ca esoterismul său să nu stîrnească atîta neîncredere cum o făcuse în orașele prin care trecuse pînă atunci. A călătorit succesiv prin Egipt, Siria, Irak, Anatolia, pentru ca în 1225 să se instaleze definitiv în Damasc, unde va muri în anul 1240. Tatăl său a fost militar de carieră, în serviciul califului Yusuf, și a insuflat fiului său cîte ceva din ceea ce definește cariera militară; la un moment dat, tînărul Ibn Arabi a avut o viziune pregnantă în care îi apărea Isus, primul său maestru, după cum repeta cu insistență, iar aceasta l-a determinat să renunțe la o posibilă carieră militară. Treptat s-a retras din tumultul vieții optînd pentru asceză și rugăciune. „Viziunea de la Cordoba”, în cursul căreia a întîlnit profeți care i-au arătat că este chemat să exercite o magistratură spirituală mahomedană,

i-a dezvăluit nebănuite, neștiute chemări mistice excepționale. A învățat de la maeștri sufi andaluzi pe care i-a întîlnit, oameni de condiție socială modestă, foarte săraci, practicarea virtuții, umilința, în sensul nobil al termenului, abnegația, simplicitatea, iar toate acestea îi confereau lui Ibn Arabi statutul de „teodidact”. Ibn Arabi a învățat mult de la acești maeștri modești social, dar pioși și austeri mistici care i-au insuflat dorința de a duce mai departe doctrina mistică monistă care a integrat numeroase elemente gnostice, totul închegîndu-se într-unul dintre elementele fundamentale ale sufismului tîrziu. Omagiul său către maeștri este exprimat în Ruh al-quds și al-Drrat al-fâkhira. Ibn Arabi a scris numeroase lucrări, unele rămase încă în manuscris, al căror studiu și comentariu dau elan școlii teosofice. Cele mai cunoscute lucrări ale sale sînt al-Futuhât al-Makkiya și…

Constantin Noica scria cu entuziasm despre sensul formator al manuscriselor lui Eminescu, despre rodnicia întîlnirii cu manuscrisele sale care „nu pot fi străbătute decît în întregime, cu sentimentul că te afli în fața omului deplin al culturii românești.”

De la mijlocul anilor '70 ai veacului trecut, Constantin Noica a pledat pentru facsimilarea „Caietelor lui Eminescu”, în condițiile în care manuscrisele poetului, păstrate la Biblioteca Academiei, erau accesibile numai cercetătorilor operei sale. În conferințe la „Casa Pogor”, în vizitele la Ipotești, în volumul Eminescu sau gînduri despre omul deplin al culturii românești, apărut în 1975, la Editura Eminescu, Constantin Noica insista asupra necesității facsimilarii caietelor, care în întregul lor dau „o imagine a pietății față de cultură pe care nu știu cîte alte națiuni o pot produce. Totul interesează pe Eminescu: nu doar creația literară, ci și literaturile lumii; filosofia, ca și astronomia, matematicile, fizica și chimia; istoria, ca și economia; limbile clasice și cele moderne, cuvîntul străin și cuvîntul românesc.(...) Există, într-adevăr, în mijlocul nostru o comoară de care abia ne atingem, de teamă să n-o prăpădim: sînt cele 44 de caiete ale lui Eminescu.” Pentru Constantin Noica, manuscrisele lui Eminescu sînt comparabile cu caietele lui Leonardo da Vinci și cu cele ale lui Paul Valery, acestea din urmă editate la mai bine de zece ani de la moartea scriitorului,

în 29 de volume, fiecare avînd mai mult de 900 de pagini. În ianuarie 1902, T. Maiorescu dona Academiei Române „manuscripte” ale lui Eminescu, încercări, fragmente, variante de poezii, cu gîndul că ele vor „servi celor ce se vor ocupa în viitor de cercetări mai amănunțite asupra vieții și activității marelui nostru poet.” Începînd din toamna anului 1984, Constantin Noica vizitează în mai multe rînduri casa memorială de la Ipotești, pledînd totdeauna cu aceeași convingere pentru copierea manuscriselor eminesciene, în care filosoful vedea chipul universalității în adînc, deschiderea si pietatea față de tot, față de întreg. Martor al vizitelor filosofului la Ipotești a fost Valentin Coșereanu, la acea vreme tînăr muzeograf în casa memorială Mihai Eminescu. A consemnat discuțiile cu Noica, vizitele acestuia la Botoșani, încercările de a convinge autoritățile vremii despre importanța facsimilării manuscriselor; consemnările nu au…

Cartea lui Thomas Grison, bine scrisă, articulată în demersul său, este o dovadă că spada nu este un obiect desuet într-o ceremonie de inițiere desfășurată în zilele noastre.

În limba franceză substantivul épée înseamnă deopotrivă sabie și spadă. În limba română cele două substantive, sabie și spadă, au înțelesuri ușor diferite. Conform Dicționarului explicativ al limbii române, sabia este o „armă tăioasă formată dintr-o lamă lungă de oțel ascuțită în vîrf și pe una din laturi și fixată într-un mîner”, spada fiind o „armă formată dintr-o lamă dreaptă cu două tăișuri, din gardă și mîner, cu care se poate tăia și împunge”. Evident, pe cîmpurile de luptă, de la primele lupte pînă la apariția armelor de foc, oștenii nu se cufundau în dispute lingvistice, ci erau mai preocupați să-și salveze viețile luîndu-le pe-ale celorlalți. Celebrul Dicționar de simboluri, al lui Jean Chevalier și Alain Gheerbrant, are articole distincte pentru sabie și spadă. Sabia este o armă de decizie, „un instrument al adevărului în acțiune”, instrument în care Paul Diel vedea „simbolul forței lucide a Spiritului, care cutează să tranșeze punctul important al problemei: orbirea orgolioasă și falsele sale valorizări contradictorii și ambivalente.” Spada „este în primul rînd simbolul stării militare și a virtuții sale principale, vitejia, precum și a funcției, a puterii sale”, afirmă autorii Dicționarului,

precizînd că puterea are un dublu aspect, distrugător și constructiv; asociată cu balanța evocă dreptatea. Spada se regăsește în mitologii, în tradiții religioase, în alchimie, în toate culturile lumii. Apocalipsa descrie o spadă cu două tăișuri ieșind din gura Verbului. Rîndurile de mai sus ca și cele care urmează sînt prilejuite de o recentă apariție editorială: Thomas Grison, Le symbolisme de l'épée, Paris, Editions Maison de Vie, coll. „Les Symboles maçonniques”, 2017, 118 p. Cu puțim timp în urmă am prezentat tot aici o altă carte a sa, apărută în aceeași colecție, Tarot et Franc-Maçonnerie; pentru octombrie 2018 anunță o nouă carte despre iconografia Ritului Scoțian Rectificat. Thomas Grison este pasionat de lumea simbolurilor si de iconografia sacră. Thomas Grison urmărește în această nouă carte simbolismul spadei în lumea biblică, în cea…

Scrisă acum 150 de ani, cartea lui Albert G. Mackey exprimă punctul de vedere al vremii asupra originilor și istoriei francmasoneriei. Cititorii de astăzi pot fi sau nu în acord cu opiniile autorului american, cu viziunea sa; dincolo de acceptarea sau nu a aserțiunilor sale, să remarcăm și să prețuim strădania de a ne fi oferit una dintre primele istorii ale Ordinului.

Istoria francmasoneriei este un subiect în măsură să stîrnească patimi, controverse, dispute. De multă vreme se confruntă două tabere: cea care susține coborîrea în timp pînă la strămoși, pe de o parte, și cea care susține că nimic nu îndreptățește să mergem mai departe de sfîrșitul secolului al XVII-lea, adică cîteva decenii înainte de constituirea masoneriei, iunie 1717. Sînt mulți susținători și de o parte, și de cealaltă, fiecare cu mai mult sau mai puține argumente. E adevărat că miturile, legendele, coborîrea în timp, referințele la cavalerii templieri, la zidarii medievali, totul într-o confuzie istorică și logică, vor aduce totdeauna mai mulți susținători și cititori, mai puțin preocupați de a separa adevarul de fals, mitul de istorie, certitudinile de supoziții. Cînd scriu aceste rînduri gîndesc la eminentul istoric al francmasoneriei, universitarul francez Roger Dachez, care la capătul a 20 de ani de cercetări a publicat, în urmă cu zece ani, cartea L'invention de la franc-maconnerie. Des operatifs aux speculatifs. Nu știu cum va fi fost primită de publicul larg, dar tuturor aș vrea să le transmit concluzia cărții: dacă francmasoneria nu

ar fi existat, ar fi trebuit...inventată! Născut la Charleston, în 1807, Albert G. Mackey, membru al lojii „Saint Andrew”, a fost unul dintre cei mai cunoscuți masoni americani ai secolului al XIX-lea; a fost ofițer în corpurile rituale ale vremii, a deținut gradul 33 al Ritului Scoțian Antic și Acceptat, al cărui secretar general i-a fost în ultimii 20 de ani ai vieții, pînă în 1881. A abandonat medicina, s-a consacrat masoneriei, a studiat și a publicat mult, fiind considerat „cel mai bine informat mason din America”. Dintre lucrările sale cele mai cunoscute sînt: Encyclopedia of Freemasonry și History of Freemasonry; aceasta din urmă a fost proiectată în 7 volume, din care a dus la bun sfîrșit doar 5, munca sa fiind încheiată de confrații Singleton și Hughan. De curînd, această din urmă carte a lui Mackey cunoaște și…

Originalitatea masoneriei ține, afirmă Jacques Fontaine, de maniera în care sînt articulate spiritualitatea și acțiunea.

De mai bine de două decenii Jacques Fontaine este un nume binecunoscut printre cititorii interesați de literatura masonică. A publicat la edituri cunoscute, precum Detrad aVs, Dervy, L'Harmattan, Grancher, La Hutte, PG de Roux, 20 de cărți dintre care amintim: L'Eveil - De l'initiation au Maître, L'Essor - Du Maître secret au Grand élu de la voute sacrée, L'Essence - Au coeur du rite maconnique, Herge chez les inities, Les 9 poisons de la pensée maçonnique,  Analyse strategique de la franc-maçonnerie, Hiram et Freud - Un essai de psychanalyse appliquée à la franc-maconnerie, Precis de spiritualité maçonnique. Cu puțin timp în urmă, lui Jacques Fontaine i-a apărut o nouă carte: Méditations autour du tableau de loge, Editions de la Hutte, 2017, 224 p. Despre masonerie se scrie mult, cu mai mult sau mai puțin temei, or gîndul lui Jacques Fontaine este că ordinului masonic îi este suficientă evidențierea gnozei singulare. Iar pentru aceasta sînt necesare cîteva cercetări în care să fie evidențiate influențele care se împletesc armonios în ritualurile masonice. De fapt aici se despart drumurile, semidocții, de care masoneria nu duce

lipsă, ba chiar abundă...ca orice societate elitistă!, se mărginesc la lecturi puține și total neconcludente; acolo vor afla că masoneria a apărut odată cu lumea, iar ritualurile sînt o creație ex nihilo...Cei care cu cartea în mînă vor încerca pe un ton liniștit să-i convigă că în ritualuri sînt numeroase și bine alese influențe biblice, mitologice, etnologice, alchimice vor fi copleșiți de vocile țipătoare ale celorlalți. Jacques Fontaine este adeptul unei linii de mijloc care să recunoască influențele și împletirea lor, dar și elementele sui generis, cele dau, aduc contribuția lor la frumosul edificiu al ritualurilor masonice. Pentru a ilustra învățătura gradului de ucenic, Jacques Fontaine se inspiră din tabloul lojii ucenicilor realizat de Vuillaume la anul 1830, invitîndu-și cititorii să-l urmeze către înălțimile metafizice ale francmasoneriei de stil francez. În desenul lui Vuillaume vede căutarea tatonantă și…

Marie-Louise von Franz vede finalitatea secretă a alchimiei în transformarea personalității și în atingerea plenitudinii, nu în transmutarea plumbului în aurul vulgar! Un filosof francez, Jean Bies, spunea că Jung a salvat tezaurul alchimic de la înmormîntare. Cîtă dreptate avea!

În celebra sa lucrare Psihologie și alchimie, C.G. Jung deschide noi cîmpuri de cercetare apropiind alchimia de psihologie, fără a vedea în aceasta o deschidere teoretică, ci o paralelă remarcabilă între materialul pe care lucra, psihicul, și materia alchimică. După anul 1930 alchimia a devenit o preocupare constantă a ilustrului psihiatru elvețian, colaboratori ai săi oferindu-și sprijinul pentru traducerea unor texte din greacă și latină. Unul dintre acești colaboratori, devenit el însuși nume remarcabil în teoria psihologică și practica psihiatrică, este Marie-Louise von Franz. Necunoscută pînă acum cîțiva ani în România, decît unui restrîns grup de specialiști și cunoscători, Marie-Louise este prezentă tot mai des prin traducerile cărților sale, misiune pe care au asumat-o Editurile Herald și Nemira. Dimensiuni arhetipale ale psihicului, o carte despre analiză, despre omul modern și aventura vieții care poate fi găsită numai pe tărîmul interior al inconștientului; Psihic și materie, unde în douăsprezece capitole discută despre timp, sincronicitate, ideea alchimică a macrocosmosului și microcosmosului; Psihoterapie. Experiența unui practician jungian, adună prelegeri care explorează aspecte ale psihoterapiei jungiene; Visele și moartea. Ce ne spun visele muribunzilor, unde explorează universul

oniric al omului și legăturile visului cu lumile vizibile și invizibile; Problema Puer Aeternus este o carte despre bărbatul identificat cu arheripul puer aeternus, cel ancorat în psihologia adolescentină, copilul etern fiind una dintre cele mai grave dificultăți ale psihicului contemporan; Pisica. O poveste despre răscumpărarea femininului pornește de la un basm românesc, Pisica, despre o prințesă care se transformă în pisică, trup în care va rămîne pînă cînd un fiu de împarat îi va tăia capul; o poveste despre răscumpărarea femininului, de ce pisica? C.G. Jung i-a prețuit Mariei-Louise von Franz dăruirea pentru terapie, dar și pentru alchimie, suprema dovadă de încredere fiind includerea în volumul al XIV/3, din Opere complete, a traducerii și comentariilor asistentei sale la Aurora consurgens, un tratat alchimic atribuit lui Toma de Aquino. De curînd a apărut traducerea unei noi cărți…

Cunoscut pentru cele trei volume din Familiile boieresti din Moldova și Țara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică și biografică, dar și pentru lămuritorul studiu „Junimea societate secretă”, Mihai Dim. Sturdza ne oferă acum o carte ca o fotografie care surprinde atmosfera Belle Epoque, cu scriitori, artiști, muzicieni și prinți români.

Viața lui Marcel Proust, susțin istoricii literari, se aseamănă în mică măsură cu cea a naratorului celebrului roman În căutarea timpului pierdut. Este cunoscut faptul că marele burghez parizian rareori a părăsit malul drept al Senei, și atunci doar pentru cîteva pelerinaje culturale și cîteva veri pe coasta normandă, deși a fost fascinat toată viața de lumea mondenă. A fost crescut cu tandrețe, cu iubire, poate uneori exagerate, dar explicabile pentru că la nouă ani o criză de astm îi putea fi fatală. Mama și bunica s-au îngrijit să-i facă din copilărie și adolescență un lung șir de delicii, care însemnau vacanțe la Chartres, Illiers sau Cabourg, dar și studii nu tocmai pe placul părinților despre Schopenhauer, Schelling, sau schimbarea ritmului vieții, noaptea devenindu-i zi, sau mai tîrziu sustragerea oricărui angajament profesional. Este încîntat de prima carte importantă a lui Bergson, Données immediates de la conscience, apoi de Matière et memoire, de tema burgsoniană a „duratei” căreia îi opune „timpul”, iar la 21 de ani optează să devină scriitor. Prima sa culegere de texte, Les Plaisirs et les jours, reflecta toate

curentele și modele vremii. Începe sa frecventeze cu asiduitate saloanele, ceea ce îi va aduce relații strălucitoare, dar îi va șubrezi reputația de intelectual serios. Un timp scrie eseuri de critică de artă și traduce din esteticianul englez Ruskin. După moartea ambilor părinți, Marcel Proust devine tot mai retras, sfîrșind cu viața socială după ce aproape că se izolează în camera sa tapetată cu plută. Acolo va începe odiseea scrierii uneia dintre cărțile care va inaugura linia marilor romane ale secolului al XX-lea: În căutarea timpului pierdut, a cărui ambiție a fost căutarea sensului vieții la nivel metafizic. Mult timp interpretată ca istorie autentică, materia romanului lui Proust este astăzi recunoscută ca o autobiografie fictivă, cu o savantă arhitectură, care folosește reconstituirea poetică a frumoșilor ani ai celei de a III-a Republici. Aminteam mai sus de atracția lui Marcel…

"Inițierea masonică urmărește redeșteptarea masonului pentru ca el să devină el însuși și să acționeze pentru a găsi ceea ce caută cu adevărat, în respectul jurămintelor prestate”, afirmă Pascal Dumesnil.

În tăcerea lor, decorînd propria coloană, ucenicii degajă o expresie care este deopotrivă una a concentrării, a preocupării, a întrebărilor fără răspuns, a neînțelegerii. Secund Supraveghetor din trecut, Pascal Dumesnil propune un ghid care nu are ca scop să-l înlocuiască pe Secundul Supraveghetor, care pentru ucenic rămîne singurul transmițător al cunoașterii masonice, ci să amintească învățătura completă care trebuie să însoțească pașii ucenicului. Este ceea ce și-a propus Pascal Dumesnil în recenta sa carte Le guide maçonnique de l'apprenti. Guide pratique et manuel d'instruction, Editions Maison de Vie, Paris, 2017, 224 p. Nu de puține ori, înaintea ultimului vot, profanul este adus în lojă sub bandou și pus să răspundă unor întrebări, unele privind mobilul care l-a condus la poarta templului. Nu toți profanii vin către masonerie din aceleași motive; unii vin pentru a lărgi cercul cunoscuților, alții pentru a compensa o lipsă, un eșec sau pur și simplu pentru o schimbare în viața socială, or pentru asta sînt cluburi și asociații. Masoneria trebuie să trezească interesul pentru cercetare, pentru avansarea pe calea construcției personale. Metoda nu este simplă, ea este o succesiune de rupturi, de certitudini care devin îndoieli,

care generează noi certitudini. Proiectul masonic este unul al ameliorării umanității prin ameliorarea sinelui, metoda fiind cea a urmării căii ritualurilor și simbolurilor, calea inițiatică fiind una a căutarii sensului, care-și găsește împlinirea în dorința de a progresa și de a înțelege. „Inițierea nu este o cale pentru a obține mîntuirea sufletului, ca în religii, nici o cale de reflecție filosofică. Inițierea masonică nu are vocația de a ne face să scăpăm de angoasa morții, ci de a trăi viața înainte de a muri. Aceasta nu este o asigurare nici asupra vieții, nici asupra morții. Inițierea masonică urmărește redeșteptarea masonului pentru ca el să devină el însuși și să acționeze pentru a găsi ceea ce caută cu adevărat, în respectul jurămintelor prestate”, afirmă Pascal Dumesnil. (mai mult…)