Esoterica

Naşterea masoneriei speculative, să reţinem ca dată oficială 24 iunie 1717, stîrneşte în continuare multe dispute şi controverse, şi lasă loc la numeroase speculaţii, la încercări de a-i căuta rădăcinile într-un trecut cît mai îndepărtat, ale cărui urme sînt tot mai greu de descifrat.

De puţin timp, numeroaselor lucrări ce abordează din perspective diferite fenomenul apariţiei francmasoneriei li s-a mai adăugat una care nu va rămîne fără ecouri – Roger Dachez: L’invention de la franc-maçonnerie. Des opératifs aux spéculatifs, Paris, Editions Véga, coll. “Le parfait macon”, 2008, 310 p. Roger Dachez, unul dintre istoricii francezi ai francmasoneriei, unanim recunoscuţi pe plan internaţional, nu este la prima lucrare dedicată acestui subiect, cu cîţiva ani în urmă semnînd volumul Des macons opératifs aux franc-maçons spéculatifs, les origines de l’ordre maçonnique, Edimaf.

Preambulul cărţii lui Roger Dachez (definiţia termenului invenţie, invencium, împrumutat din latinescul inventio, “acţiunea de a găsi, de a descoperi; facultate de a inventa”, după Dictionnaire de l’Académie) nu lasă loc speculaţiilor: autorul cercetează originile istorice ale ordinului folosind fondul documentar existent, lăsînd deoparte legendele. Roger Dachez studiază acest subiect de mai bine de două decenii, încît, nu numai din raţiuni metodologice, consideră data de 24 iunie 1717, nu ca un punct de plecare, ci ca un loc de sosire, după cum insularitatea britanică nu trebuie văzută ca fiind lipsită de influenţe exterioare.

Locul unde istoria şi legenda se întîlnesc în marea poveste a originilor masoneriei este şantierul medieval, văzut de mulţi asemenea biblicului şantier al Templului lui Solomon, acolo unde regele stabilea împreună cu maestrul Hiram detaliile construcţiei. Cînd peste Europa s-a aşternut o “mantie albă de biserici”, odată cu evoluţia stilurilor şi cunoştinţelor arhitectonice au apărut în lumea operativă şi structurile de organizare socială pe meserii: corporaţii, confrerii, cu statute şi instrucţiuni în care unii istorici ai masoneriei moderne au văzut sîmburele din care se va naşte o nouă instituţie. O altă falsă pistă privind originile masoneriei moderne, în opinia lui Roger Dachez, este companionajul, despre ale cărui ritualuri nu se ştie nimic pînă la începutul secolului al XIX-lea, excepţie făcînd condamnarea din 1655, care nu evocă nimic despre masonerie. Un alt subiect controversat este cel al preluării unor teme specifice Ordinului Templier sau al transmiterii unor”secrete” ale construcţiei, aici autorul polemizînd pe seama numărului de aur cu conaţionalul nostru Matila Ghika, autorul unor frumoase pagini despre filosofia şi mistica numărului, despre Pitagora şi Numărul de aur. Roger Dachez acordă o atenţie mai mare cazului singular al Scoţiei, citînd abundent din lucrările profesorului David Stevenson; Statutele Schaw (1598-1599) sînt un embrion, o sursă adevărată a ritualurilor masonice, ele aducînd non-operativilor un ritual şi secretele (un cuvînt, un semn, o atingere) pe care masonii Scoţiei le foloseau pentru a proteja meseria lor. “A căuta sursele franc-masoneriei speculative înseamnă deci, în ultimă analiză, a retrasa istoria acestei transformări a conceptului de lojă şi a urmări evoluţia paralelă a sensului însuşi a cuvîntului de franc-mason“, arată Roger Dachez.   

O altă teză cu care polemizează Roger Dachez este cea privind tranziţia de la operativ la speculativ; el este nemulţumit şi de excesiva importaţă acordată datei de 24 iunie 1717, dată la care free and accepted Masons s-au reunit la taverna Alehouse, dar mărturiile din epocă lasă să se înţeleagă că în zilele noastre data respectivă este percepută altfel decît au făcut-o participanţii de atunci. În privinţa tranziţiei, Roger Dachez subliniază deosebirile între evoluţiile lojilor operative către speculativ în Anglia şi Scoţia. În cazul Scoţiei arhivele nu lasă loc echivocului: din 1599 începe tranziţia prin acceptarea celor din afara meseriei; în cazul Angliei, istoricul Harry Carr admite că lucrurile s-ar fi putut desfăşura similar, dar primele mărturii apar abia în 1701. Concluzia lui Roger Dachez, în opoziţie cu cea a lui Harry Carr, este că formula prin care se defineşte masoneria (“un sistem particular de morală acoperit de alegorii şi ilustrat de simboluri”) era improprie lojilor engleze şi scoţiene din secolul al XVII-lea.

Alături de teoria tranziţiei, fervent susţinută de Harry Carr, în 1977 s-a produs, în opinia lui Roger Dachez, o adevărată ruptură epistemolgică prin publicarea studiului lui Eric Ward The Birth of Freemasonry, în care se afirmă că masoneria speculativă este de origine pur engleză, şi că de la începuturile sale masoneria speculativă a simţit nevoia să se raporteze la un timp imemorial. Pe urmele istoricului englez, Roger Dachez afirmă că lojile care au apărut în Anglia sînt pur speculative şi nimic documentat nu îngăduie a afirma că ele ar fi succedat unor loji operative anterioare.

Totuşi, care au fost originile franc-masoneriei? La această întrebare, Roger Dachez avansează cîteva ipoteze, extrase din lucrările unor istorici englezi ai masoneriei speculative. O teorie politică prezentată de F.W. Seal-Coon îşi are fundamentele în istoria politică a Angliei secolului al XVII-lea, unde ascensiunea la tron a lui Carol I avea să aducă începutul unei lungi perioade de tulburări. Colin Dyer supune atenţiei o pistă religioasă, revizitînd Vechile Îndatoriri (Regius şi Cooke) şi făcînd trimiteri la climatul religios al Angliei după ruptura de Roma, decisă de Henric al VIII-lea în 1534. Andrew Durr, premiat de celebra lojă Quatuor Coronati, propune o reconsiderare a principalelor mărturii asupra masoneriei speculative din secolul al XVII-lea. Dincolo de presupusa continuitate între operativ şi speculativ, acceptabilă sociologic, dar nu şi instituţional, A. Durr crede că este mai folositor a replasa primele mărturii asupra francmasoneriei în cadrul istoriei societăţilor de întrajutorare care se dezvoltă în mediile populare, cu precădere printre artizani, în cursul veacului al XVII-lea. Roger Dachez este convins că toate aceste teorii deschid piste pentru noi cercetări.

Dar un istoric atent la cercetările asupra masoneriei speculative nu putea lăsa în afară lucrările profesorului scoţian David Stevenson (The Origins of Freemasonry şi The First Freemasons, apărute în 1988). Pentru Stevenson, William Schaw este adevăratul fondator al francmasoneriei, prilej de a reveni la Statutele lui Schaw care aduc în planul preocupărilor membrilor confreriei arta memoriei, arhitectura, cuvîntul de mason. Era începutul unei mişcări ale cărei efecte se vor vedea peste cîteva decenii. Se anunţa o nouă ordine a lucrurilor care nu poate fi înţeleasă în afara istoriei intelectuale a Europei acelor vremuri.

În urmă cu aproape două sute de ani, un filosof şi istoric german, Karl Christian Krause, afirma că în cazul istoriei masoneriei trebuie studiate practicile şi scopurile unei instituţii de mult stinse. Autorul acestui îndemn nu avea să ştie că pînă şi astăzi se caută originile în negura timpurilor… Nu ştim astăzi cu certitudine cum a luat naştere prima mare lojă, ştim însă că scopurile pe care le-a asumat aveau să se deosebească de cele impuse de Desaguiliers  “… francmasoneria engleză cîştiga un fabulos destin. Ea pierdea poate de asemenea o parte din sensul său original. După aproape trei secole, ea nu încetează să aspire că îl va găsi într-o zi”. În epilogul cărţii sale, Roger Dachez mai punctează odată proliferarea legendelor amintind  o lucrare colectivă, coordonată de Eric Hobsbawm, apărută în 1983: The Invention of Tradition, din care oferă cîteva citate în măsură să îi susţină teoria: “Tradiţii care par vechi sau se proclamă ca atare au adeseori o origine recentă şi sînt uneori inventate. Tradiţiile inventate desemnează un ansamblu de practici de natură rituală şi simbolică care sînt în mod normal guvernate de reguli acceptate în mod tacit sau deschis şi caută să insufle anumite valori şi norme de comportament prin repetiţie, ceea ce implică în mod automat o continuitate cu trecutul”. În această notă a revizuirii unui trecut fabulos, dar inexistent, se încheie tulburătorul studiu al lui Roger Dachez: “dacă francmasoneria nu exista, trebuia…” Să mai adăugăm cuvîntul lipsă? (inventată)

Etichete: Dachez, masonerie, Vega

Fără a fi o editură cu pronunţate preocupări în domeniul literaturii masonice, editura Rocher oferă cititorilor bucuria lecturii unor lucrări scrise din dorinţa de a înlătura tenebrele şi de a duce lumina acolo unde se cere. Cu ani în urmă, am citit, editate de Rocher, mai multe lucrări, printre care cartea lui Jean Ferré: Dictionnaire des symboles maçonniques, cea a lui Julien Behaeghel: Symboles et initiation maçonnique, sau remarcabila Encyclopédie du compagnonnage, realizată de Jean-Francois Blondel, Jean-Claude Bouleau şi Frederick Tristan. Cu puţin timp în urmă, am primit o nouă lucrare a editurii Rocher: Jean-Claude Mondet, La maîtrise parfaite. Etude des degrés de Perfection du Rite Ecossais Ancien et Accepté, 2008, 416 p.

Ca şi despre primele trei grade, şi despre cele ale perfecţiei, s-a scris mult în ultimele decenii, fiecare nouă carte încercînd să aprofundeze domeniul în care lucrările anterioare au deschis noi şantiere de investigat. După ce în anii precedenţi a publicat, la aceeaşi editură, trilogia La Première Lettre, consacrată primelor trei grade: L’Apprenti au Rite Ecossais Ancien et Accepté (2005), Le Compagnon Ecossais (2006)  şi Le Maître Maçon Ecossais (2007), Jean-Claude Mondet face o lectură a ritualurilor gradelor lojilor de perfecţie. Cele mai multe lecturi ale ritualurilor se limitează la descrierea şi la istoricul lor, ca şi la explicaţia morală, aspecte deloc neglijabile, dar insuficiente pentru a da seamă de ceea ce se ascunde dincolo de vălul sub care se disimulează adevărurile eterne. De aceea Jean-Claude Mondet vrea să treacă pragul exoterismului pentru a privi individul în intimitatea sa şi progresul său, ceea ce este/ar trebui să fie elementul propriu unui ordin iniţiatic.

Înainte de a trece la substanţa gradelor lojii de perfecţie, Jean-Claude Mondet găseşte util să se oprească asupra cîtorva noţiuni, care mai necesită explicaţii. Dintre acestea autorul insistă asupra unui grup de noţiuni: corp, suflet, spirit; după o succintă privire istorică asupra acestor termeni, autorul insistă pe spiritualitate, care nu trebuie văzută îngust doar ca dimensiune religioasă, ci ca o întoarcere a sufletului către spirit, iniţierea masonică şi întreg parcursul transformînd această tripartiţie într-o unitate: „Metoda masonică nu constă în a conduce adepţii săi de la stadiul de om pur trupesc pînă la cel de om spiritual?” De la începuturile sale, Ritul Scoţian Antic şi Acceptat a fost împărţit în „clase”, prima fiind cea a primelor trei grade, urmată de cele pînă la gradul 14, divizată şi ea. Jean-Claude Mondet optează pentru o altă divizare decît cea curentă. Ceea ce trebuie reţinut, dincolo de aceste divizări, este unitatea în succesiune a gradelor Ritului Scoţian Antic şi Acceptat.

Maestrul secret este gradul care deschide seria gradelor de perfecţie şi prin învăţătura sa subliniază continuitatea, succesiunea gradelor, de care aminteam mai sus. Adonhiram (este ortografia pentru care optează J-C. Mondet) este cel chemat să conducă lucrările după asasinarea Maestrului Hiram; în munca sa el este ajutat de leviţi: „Putem gîndi că fiecare din cei şapte reprezintă o faţetă, dar mai ales că ansamblul constituie fiinţa umană completă, patru şi trei, materie şi spirit. Adonhiram ne invită să explorăm conţinutul emoţional al asasinării lui Hiram Abif, permiţind să unificăm în noi conştientul şi inconştientul. Maestrul Secret este perfect avertizat asupra misiunii care îl aşteaptă şi că ridicarea sa către înălţimile Spiritului nu trebuie să constea în a se transforma în spirit pur!” Jean-Claude Mondet prezintă aspecte din ritual, decorurile şi simbolistica lor, elemente asupra cărora nu vom insista aici, amintim doar două teme esenţiale ale gradului: Datoria, inflexibilă ca fatalitatea şi imperativă ca destinul, considerată ca ideal al masoneriei (Hiram a preferat moartea decît să-şi trădeze datoria); accentul pus pe Datorie în cel de-al patrulea grad, poate fi explicat, afirmă J-C. Mondet, prin influenţa pe care a avut-o Imm. Kant în epoca în care se constituiau ritualurile lojii de perfecţie. A doua temă este căutarea cuvîntului pierdut, a adevărului, a adevăratei lumini, pe parcursul unui drum nelipsit de dificultăţi.

În succesiunea gradelor Ritului Scoţian Antic şi Acceptat urmează aşa-numitele grade intermediare, de la gradul 5 la 8, din care unele obedienţe nu ritualizează nici unul, altele aleg unul dintre ele, neexistînd o unanimitate. Dincolo de ritualizarea sau nu a unui grad, toţi autorii de cărţi dedicate gradelor Ritului Scoţian Antic şi Acceptat subliniază legendele gradelor, pentru că accederea la un alt grad presupune cunoaşterea învăţăturilor din cel precedent. La gradul 5, autorul reţine cvadratura cercului, la cel de-al 6-lea, zelul „secretarului intim” în a căuta adevărul, a depăşi limite, a trece bariere şi a călca interdicţiile, la gradul 7, împărţirea dreptăţii fără prejudecată şi parţialitate, la al 8-lea grad, intendentul construcţiei învaţă că deşi stăpîneşte o parte a artei construcţiei încă nu îl poate înlocui pe Maestrul dispărut şi mai are nevoie de ajutorul a încă patru intendenţi.

Următoarea clasă este cea care acoperă gradele 9-12, de la Ales al celor nouă la Mare maestru arhitect. Ales al celor nouă, la o primă privire pare un grad al răzbunării, dar moartea maestrului Hiram nu poate rămîne nepedepsită; apoi acest grad prilejuieşte o meditaţie asupra cavernei, a călătoriei interioare, a Străinului: „Noi sîntem Străinul, străini de noi înşine, în aceeaşi manieră în care sîntem Necunoscutul. Este o parte din noi care ne este necunoscută şi pe care trebuie să o descoperim plonjînd în profunzimile inconştientului nostru.” Ilustrul ales al celor cincisprezece continuă legenda gradului nouă, celor nouă alăturîndu-se încă şase maeştri în căutarea ultimilor doi ucigaşi. Gradul următor -Sublim cavaler ales- este cel în care din cei cincisprezece maeştri care prin munca şi zelul lor au contribuit la prinderea ucigaşilor lui Hiram trebuie aleşi doisprezece, subiect care poate naşte controverse asupra alegerii, de vreme ce toţi au fost merituoşi. Cavalerul ales este un om nou, cu un nume nou şi aşa va rămîne indiferent de circumstanţele vieţii sale viitoare; acest grad prefigurează gradele cavalereşti.  Marele maestru arhitect este cel care dobîndind cunoştinţele artei construcţiei (Solomon a creat o şcoală de arhitectură ) va continua construcţia Templului.

Cavaler al arcadei regale este un grad cu un bogat simbolism centrat în jurul legendei Cuvîntului pierdut, pe care Enoh, care a primit numele divinităţii în vis, l-a aşezat într-o tainiţă subterană după ce a coborît prin nouă încăperi fiecare acoperită de cîte o arcadă/boltă. Legenda gradului al 13-lea este una dintre cele mai frumoase, iar „povestirea” ei i-ar răpi din frumuseţe. Ultimul grad al lojilor de perfecţie -Ales perfect- nu este mai puţin frumos şi mai puţin încărcat de un profund simbolism decît cel precedent. Comoara adăpostită în tainiţa lui Enoh, placa de aur pe care era gravat Numele Inefabil, a fost transmisă lui Solomon, care datorită idolatriei a fost pedepsit, Templul a fost distrus, iar poporul său dus în robie în Babilon.

Multe din ritualurile gradelor lojilor de perfecţie au suportat multiple modificări, esenţialul păstrîndu-se şi fiind recunoscut în toate obedienţele. Dorinţa lui Jean-Claude Mondet a fost aceea de a sublinia succesiunea gradelor Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, şi de a arăta că multitudinea de comentarii despre masonerie în general, şi despre Ritul Scoţian Antic şi Acceptat în particular, departe de a le slăbi dezvăluind ceea ce ar trebui să rămînă ascuns, nu poate decît să le îmbogăţească oferind noi piste de interpretare şi noi teme de reflecţie.

Etichete: masonerie, Mondet, perfecţie, rit, Rocher, scoţian

Într-o lume în care cuvinte precum transcendenţă, spiritualitate, esoterism, teofanie tind să devină de-a dreptul uzuale, Serge Cagnolari a găsit de cuviinţă să readucă în atenţie semnificaţia clară şi sensul profund al unor termeni. Din această dorinţă de a regăsi plăcerea şi bucuria uimirii în faţa diversităţii s-a născut Lexique des spiritualités, Paris, éditions Oxus, 2003, 208 p.

Cum nici un dicţionar nu poate fi rezumat, vom aminti cîţiva termeni asupra cărora se opreşte Serge Cagnolari, pentru ca în final să facem cîteva notaţii asupra specificităţii acestui lexic. Aşadar în paginile acestui lexic cititorul va găsi definiţii despre: adoraţie, anahoret, apostol, botez, biblie, brahman, cabală, calvinism, catolicism, carismă, confucianism, cruce, decalog, divinitate, dogmă, epifanie, fundamentalism, Graal, hasidism, hermeneutică, icoană, laicitate, magie, mesianism, monoteism, mistic, naştere, ortodoxie, panteism, profet, religie, roza-cruce, sacru, sfînt, scolastică, simbol, Talmud, Tora, transcendenţă, yoga, zoroastrism.

Serge Cagnolari a străbătut lumea, aşa cum se spune în lung şi în lat, şi a vizitat locurile unde adie Spiritul; a descoperit tradiţiile şi spiritualităţile lumii, a întîlnit oameni şi dorinţa lor de unitate, de transcendenţă. De accea în lexicul său regăsim termeni care acoperă toate marile tradiţii ale lumii, fiecare definiţie surprinzînd esenţialul, şi oferind celor interesaţi repere pentru a discerne şi înţelege.

Serge Cagnolari vine în lumea scrisului dintr-un cu totul alt domeniu; înainte de a se consacra scrisului şi domeniului editorial a fost podgorean: „Autorul, vechi consultant devenit podgorean apoi editor, şi totdeauna un mare călător, a glisat progresiv de la spiritul vinului la spiritul divin. El vă face să descoperiţi că, aşa cum pentru vin este un vocabular bogat, imens şi plin de nuanţe, cuvintele spiritualităţii pot avea de asemenea o culoare, un ritm, unm parfum… Nu se spune, în diferite tradiţii, despre savoarea lui Dumnezeu?” Autorul acestui lexic este conştient că unii cititori nu vor găsi termenii căutaţi, şi atunci, se întreabă Serge Cagnolari, de ce să-i refuzăm plăcerea de a-l completa înscriindu-şi proprii termeni?

Lexicul lui Serge Cagnolari este completat cu o cronologie a marilor evenimente care au marcat spiritualitatea lumii, cu cîteva anexe în care găsim enumetare cărţile sacre ale marilor spiritualităţi, locurile importante pentru marile tradiţii spirituale, numele papilor Bisericii catolice şi ale patriarhilor Bisericilor ortodoxe, ca şi al imamilor. Cartea lui Serge Cagnolari este o invitaţie la a descoperi, fie şi prin lecturi, locurile consacrate ale marilor tradiţii spirituale ale lumii, o invitaţie la o degustare… spirituală a ceea ce rămîne după… decantare!

Etichete: lexic, spiritualitate

Ca şi în cazul altor termeni mai puţin cunoscuţi, cabala a avut, după 1990, ca noţiune, acelaşi parcurs marcat de o folosire abuzivă, de lipsa unor referinţe clare. Editorii nu au ales pentru traducere lucrările fundamentale, ci au optat pentru cărţi lipsite de valoare, care au adus şi mai multă confuzie într-un domeniu şi aşa nu tocmai accesibil. După ce a trecut furia maculaturii, au început să apară şi studiile profunde asupra cabalei, scrise printre alţii de Alexandru Şafran, Gershom Scholem, Moshe Idel.

Scriam în urmă cu puţin timp despre o admirabilă profesiune de credinţă masonică a lui Marc Halévy; recent am citit o altă lucrare intersantă semnată de acelaşi autor: Aux sources de la Kabbale et de la Mystique juive, Editions Dangles, coll. „Horizons ésotériques”, 2007, 236 p. Cabala este curentul mistic şi esoteric propriu tradiţiei evreieşti, iar acest curent esoteric s-a dezvoltat totdeauna în paralel cu religia iudaică, cu talmudismul şi rabinismul. Prima carte cabalistică a fost Sepher Yetzirah şi a fost scrisă în secolul al IV-lea, dar perioada cea mai înfloritoare începe cu secolul al XII-lea în Provence şi continuă în Catalonia. De atunci datează Sepher ha-Bahir şi Sepher ha-Zohar. Marc Halévy consideră că „vocaţia intimă şi ultimă a cabalei este divinizarea sau deificarea omului. Cel puţin a omului care se arată dornic şi capabil. Ea urmăreşte să scoată sufletul din planul uman al existenţei relative şi locale, pentru a-l face să atingă planul divin al esenţei absolute şi globale: altfel spus, ea urmăreşte unirea sufletului uman cu sufletul cosmic. Cabala nu este un discurs: ea nu pretinde să spună un adevăr. Ea este o metodă, o asceză, un demers, un drum, un proces. Ea nu este filosofică şi discursivă, ea este mistică şi iniţiatică. Limbajul său nu este cel al conceptelor şi al logicii, ci al simbolurilor şi al metaforelor”.

Cabala este înainte de toate o lectură mistică, esoterică şi iniţiatică a Torei, scrisă şi citită în ebraica clasică, fără semne diacritice, fără spaţii între litere, cuvinte şi paragrafe, încît, aminteşte Marc Halévy, cabală fără ebraică nu este posibilă: „Indispensabilitatea ebraicii vine din faptul că această limbă, pur consonantică, lasă o infinitate de spaţii de interpretare după decuparea şi vocalizarea alese. Spre deosebire de limbile indo-europene care sînt foarte univoce şi lineare, limbile semitice sînt multivoce şi se pretează cu plăcere arcanelor simbolice şi hermeneutice.” Cabala se interesează de hermeneutica cărţilor care alcătuiesc Tora, dar cu precădere se opreşte asupra cărţilor care se pretează privirii simbolice: Facerea, Cîntarea cîntărilor, Ezechiel. Cabalistul are în faţa sa patru nivele de lectură: literală, alegorică, filosofică, mistică sau esoterică.

Unul din simbolurile misticii ebraice este arborele sefirotic, arborele vieţii, cum îl numeau cabaliştii şi se afla în mijlocul grădinii Edenului, nu departe de „arborele cunoaşterii binelui şi răului”. „Orice arbore, scrie Marc Halévy, este o livadă mistică şi, în ebraică, livadă înseamnă PaRDeS (care a dat cuvîntul paradis) care formează acrostihul celor patru nivele de lectură ale Tora: Pshat (lectura literală), Remez (lectura alegorică), Deresh (lectura filosofică) şi Sod (lectura mistică sau esoterică care este cea a Cabalei). Poarta de intrare în această livadă mistică este Sephirat (Regatul).”

Revenind la Sepher Yetzirah, Marc Halévy precizează că nu are un autor cert, deşi legenda face din Shimeon bar Yo’hai părintele, inspiratorul sau chiar autorul, anual cabalişti din toată lumea venind în a 18-a zi a lunii Yiar, la Meron, pentru a pune o piatră la mormîntul său; dar Marc Halévy face şi cîteva precizări asupra deosebirilor între cabală şi hasidism, prima fiind sefardă, aristocratică şi intelectuală, hasidismul fiind de spirit askenaz, ţinînd de religia naivă. Din această perspectivă, Sepher Yetzirah provine din ramura mistică, intelectuală şi aristocratică: „Cabalismul lui Sepher Yetzirah rezultă dintr-un filon de mistică intelectuală şi metafizică, mult mai aproape de cea a unui Meister Eckhart decît de misticismul religios al unei Tereza de Avila (totuşi evreică) sau a unui Ioan al Crucii. Pentru a o spune tăios, misticismul se înalţă dintr-o căutare a extazului adeseori pietist în cadrul închis al unei religii date, în vreme ce mistica depăşeşte toate religiile şi vizează o unire directă cu divinul dincolo de orice paradigmă religioasă. Pentru a o spune altfel, mistica unui Meister Eckhart sau a lui Sepher Yetzirah sau a unui Lao-Tze sau din Vendanta este universală, în vreme ce misticismul Terezei sau al lui Ioan nu au nici un sens în afara catolicismului cel mai închis.”

Marc Halevy propune şi o nouă traducere a capodoperei Sepher Yetzirah (Cartea Creaţiei), urmată de o secţiune de ample comentarii. Primele comentarii la Sepher Yetzirah datează din primele decenii ale secolului al X-lea, Marc Halévy avînd un strămoş, Yehoudah Halévy, care a făcut şi el un comentariu asupra Cărţii Creaţiei. De ce sînt importante comentariile pentru acest mic tratat cabalistic? Pentru că în lipsa unor echivalenţe terminologice, mistice şi filosofice, lectura ar fi incompletă, esenţialul ar rămîne ascuns în litera textului. Sigur, nici traducerea, şi cu atît mai puţin comentariile lui Marc Halévy nu pot fi rezumate, comentariul trebuind raportat totdeauna la traducere.

Pe tot parcursul comentariilor, Marc Halévy subliniază monismul metafizic şi mistic al iudaismului, nu monoteismul religios, ceea ce îl conduce la afirmaţii tranşante despre absolutul atemporal, despre sensul şi valoarea omului care stau în ceea ce fac în serviciul Unului, despre elogiul tăcerii, despre cele 22 de litere ale alfabetului sacru, despre orgoliul lui Rene Descartes care proclama: „Gîndesc deci exist”, despre hermeneutica tetragramei YHWE.

Comentariile lui Marc Halévy revin constant la trăirea interiorităţii ca fiind singura salvatoare într-o lume cotropită de exterioritate şi aparenţă, îndeamnă la abandonarea superficialităţii şi la înfruntarea abisurilor: „Sufletul, la ieşirea din metanoia sa (plăcut cuvînt grec care evocă ceea ce este dincolo de cunoaştere), trebuie să revină la corpul sclav şi să convingă intelectul şi sensibilitatea, spiritul şi inima, raţiunea şi intuiţia, să părăsească făgaşul relativului şi al efemerului pentru a pleca spre deşerturile infinite ale absolutului şi atemporalului.(…) Debarasată de falsele certitudini, rătăcirea poate începe!”

Aminteam mai sus, după Marc Halévy, că în ebraică livadă înseamnă pardes, adică paradis. Talmudul spune că patru rabini renumiţi au intrat într-o zi în această livadă a misticii evreieşti. Primul a ieşit nebun, al doilea răutăcios, al treilea apostat şi ultimul…liniştit. „Care va fi calea ta?”, se întreabă Marc Halévy.

Etichete: cabală, Dangles, Halévy, mistica iudaică, Sepher Yetzirah, Tora

La sărbătorile din decembrie trecut, un bun prieten, care prin gesturi şi preocupări dovedeşte că interesul pentru spiritualitatea masonică rămîne actual în inimile celor caută Lumina, mi-a oferit cea mai recentă carte a lui Jean-Jacques Gabut: Les symboles de la Franc-Maçonnerie. Signes, mots, couleurs et nombres, Paris, Editions Dervy, coll. “Pierre vivante”, 2008, 236 p. Citisem două dintre lucrările precedente ale lui Jean-Jacques Gabut: Les Survivances chevaleresques dans la franc-maçonnerie du Rite Ecossais Ancien et Accepté, apărută tot la Dervy, în aceeaşi colecţie, şi Eglise, religion et franc-maçonnerie, publicată de Editions du Cerf, şi îmi fusese partener de dialog într-un amplu interviu încă nepublicat, dar pe care cititorii acestui site îl vor găsi în curînd.

De această dată, Jean-Jacques Gabut se opreşte asupra unui subiect care nu a fost niciodată tratat în manieră sistematică: semne, cuvinte, culori, numere, simboluri (fauna, flora, metalele). Ca şi în alte cărţi ale sale, Jean-Jacques Gabut urmăreşte acest simbolism masonic exclusiv în cadrul ritualurilor Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, pe parcursul tuturor gradelor sale.

Pentru Jean-Jacques Gabut, semnele pot fi: semn-gest, semn-marcă şi semn-simbol; semnul-gest îi prilejuieşte o paralelă între mudra din hinduism şi arborele sefirotic; semnul-marcă este o figură simplă, dar a cărei semnificaţie rămîne de descoperit, iar semnul-simbol trimite la simbolismul uneltelor, dar şi la simbolurile din geometrie. Sînt urmărite semnele primelor trei grade, de fiecare dată autorul făcînd trimiteri la spiritualitatea orientală, la centrii de forţă ai corpului uman, dar şi semnele gradelor superioare, unde accentul cade pe semnul bunului păstor şi pe semnul de recunoaştere, ambele de la gradul de Cavaler al Crucii şi al Trandafirului: “Între semn şi contra-semn, Cavalerul de Roza+Cruce se situează totdeauna pe pămîntul oamenilor. Şi rolul său esenţial pe acest pămînt este de a propaga tot ceea ce se naşte din caritate, adică din iubire (caritas generis humani).”

Ca şi semnele care servesc la a deschide porţi secrete, cuvintele masonice “sînt cuvinte cheie, care la rîndul lor, deschid accesul spre anumite mistere”. Cuvintele sînt parte integrantă a ritului, aparţin materialului simbolic al masoneriei. Prezentînd cuvintele sacre şi cuvintele de trecere în masoneria albastră, Jean-Jacques Gabut face numeroase paralele cu alfabetul ebraic şi semnificaţiile literelor acestuia. La gradele înalte, numele lui Dumnezeu este omniprezent, sub toate numele posibile care i-au fost atribuite în tradiţia iudeo-creştină.

Alături de semne şi cuvinte, culorile sînt simboluri cu deschidere universală. În opinia autorului francez, culorile gradelor simbolice sînt alb, albastru şi roşu, precizînd că această din urmă culoare este prezentă la gradul de maestru numai în ritul scoţian, celelalte păstrînd culoarea albastru, specificitatea ritului scoţian fiind că anunţă prin cel de-al treilea grad continuarea prin gradele înalte. Culorile gradelor înalte sînt strict legate de semnificaţia profundă şi simbolismul fiecărui grad.

În limbajul simbolic masonic o importanţă capitală o au numerele; Pitagora a fost primul înţelept care a glorificat numărul: “Binecuvîntează-ne, număr divin, tu care i-ai zămislit pe zei şi pe oameni! O sfînt, sfînt Tetraktis, tu care cuprinzi rădăcina şuvoiului veşnic al creaţiei!”, dar se găsesc şi în alte culturi referinţe la semnificaţia numerelor. În masonerie, atît primele trei grade, cît şi cele înalte stau sub semnul numărului, fie el 3, 5 sau 9, în cazul primelor, sau a numerelor 3 şi a multiplilor (9, 27, 81), 5, 7 şi 12 cu multiplii lor care se regăsesc în bateriile gradelor sau în vîrstele simbolice.

Ultimul capitol al cărţii lui Jean-Jacques Gabut este despre metalele, fauna şi flora simbolicii masonice. În gradele scoţiene metalele invocate sînt: aurul, argintul şi bronzul. Bestiarul simbolic şi sacru al masoneriei speculative este constituit îndeosebi de păsări (vultur, porumbel, corb, cocoş, pelican, pasărea Phoenix), dar şi din animale (miel, şarpe). Evident simbolurile faunei care se regăsesc în ritualuri trebuie aprofundate, întrucît cele mai cunoscute simboluri sînt cele din gradele care se ritualizează; nu trebuie uitat gradul 28, Cavaler al Soarelui, cu un profund simbolism alchimic, grad căruia Albert Pike îi consacrase o pătrime din celebra sa carte Morals and Dogma. Flora prezentă în simbolismul masonic nu este foarte variată, dar reţin atenţia rodiile care sînt în capul coloanelor Templului, acacia prin care se descoperă mormîntului maestrului Hiram, laurul maestrului secret şi al marelui comandor al Templului, trandafirul Cavalerului de Roza+Cruce.

Lectura pe care ne-o propune Jean-Jacques Gabut nu poate decît să-i bucure pe cei aflaţi într-o neîncetată căutare într-o lume a simbolurilor şi înţelesurilor care se lasă greu descifrate. Este cartea unui autor care a privit răbdător către culmi, spre care a tins doar atunci cînd gradul cunoaşterii îi îngăduia încă un pas. Parcursul său iniţiatic poate fi un exemplu pentru mulţi plecaţi pe un drum căruia au impresia că i-au găsit capătul, dar cînd va veni momentul deşteptării vor constata cu tristeţe că nu mai sînt nici măcar în locul de unde au plecat, ci cu mult în urmă ! Să încheiem, dîndu-i cuvîntul celui care în ianuarie a sărbătorit patru decenii de cînd a primit Lumina: “Am încercat astfel să trasăm cîteva noi căi de reflecţie, să deschidem cîteva perspective cercetătorului, oricare ar fi obedienţa sa şi care ar fi Ritul pe care îl practică în atelier. Poate că Marele Arhitect al Universului îl va ghida şi inspira în căutarea sa, pentru a înţelege mai bine aspectele adeseori ascunse – şi adeseori chiar misterioase – ale ritualului pe care îl practică totdeauna cu bucurie, în compania tuturor fraţilor săi, în sînul lojii sale, adevărat athanor al regenerării sale şi al răbdătoarei sale metamorfoze în iniţiat !…”

Etichete: culori, cuvinte, Dervy, Gabut, masonerie, numere, semne, Simboluri

Cu cîtva timp în urmă, celebra editură Presses Universitaires de France, împreună cu Fondation Martin Bodmer, a inaugurat o nouă colecţie Sources. De ce surse? Pentru că la 1694 termenul surse evoca « un ansamblu de fîntîni şi pîraie artificiale care formau un labirint de apă », dar acelaşi cuvînt la singular desemna în secolul al XII-lea originea sau cauza unui fenomen. Arhitectura fluidelor şi raţionalitatea înlănţuirilor au prezidat crearea colecţiei Sources, care are ambiţia de a reproduce, respectînd cu scrupulozitate istoricitatea şi materialitatea lor, cîteva texte marcante care au contribuit la modelarea culturii noastre. Biblioteca Fundaţiei Marin Bodmer este în Elveţia, la Cologny şi este destinată studierii literaturii universale, în accepţia pe care i-o dădea Goethe. Biblioteca păstrează manuscrise, ediţii rare şi obiecte de artă din întreaga lume, acoperind cinci milenii de istorie şi cultură.

La sfîrşitul anului trecut, în colecţia Sources a apărut Evanghelia după Ioan, introducere şi traducere de Jean Zumstein. Textul pe care îl traduce Jean Zumstein este papirusul Bodmer II, care a fost cumpărat în 1956, în Egipt, de la un anticar, şi a fost adus în Elveţia de un negustor cipriot. Manuscrisul datează din secolul al IV-lea sau al V-lea şi s-a păstrat foarte bine, de altfel ediţia prezentînd în fotocopie întreg manuscrisul. În introducere, Jean Zumstein face cîteva consideraţii asupra rolului unic pe care l-a jucat Evanghelia după Ioan în istoria creştinismului, în literatura universală, în stimularea reflecţiei teologice şi filosofice. Referindu-se la compoziţia literară a Evangheliei, Jean Zumstein remarcă unitatea de compoziţie, în ansamblul ei evanghelia fiind cu certitudine opera unui singur autor, face foarte utile precizări asupra vocabularului, stilului, procedeelor literare (limbaj simbolic, ironie, cupluri de concepte antitetice), iudaismului elenistic, iudaismului palestinian, gnozei, a interpretării pe care o face Ioan asupra persoanei lui Isus.

După ce cititorul poate admira reproducerea papirusului de acum mai bine de 1500 de ani, Jean Zumstein oferă traducerea Evangheliei după Ioan, evident după manuscrisul Fundaţiei Martin Bodmer, cu menţiunea că în puţinele locuri unde textul era ilizibil a folosit ediţia ştiinţifică a Noului Testament grec (Novum Testamentum graece). Parcurgînd recenta apariţie de la Presses Universitaires de France se cuvin elogiate iniţiativa editurii franceze şi a Fundaţiei Martin Bodmer de a oferi iubitorilor de carte ediţii rare ale marilor cărţi ale umanităţii, efortul Fundaţiei  de a procura manuscrise, cărţi rare şi obiecte de valoare, nu pentru a le tezauriza, ci pentru a răspîndi bucuria de a le vedea şi citi. Nu putem încheia aceste rînduri fără a reaminti prologul la Evanghelia după Ioan: « La început era Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut ; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o. »

Etichete: Bodmer, Evanghelia după Ioan, PUF, sf. Ioan, Sources, Zumstein