Paracelsus veghind asupra creuzetului alchimic

paracelsus_portrait

Philippus Aureolus Theophrastus Bombast de Hohenmeim, mai cunoscut sub numele de Paracelsus (1493-1541) este una dintre fascinantele personalităţi care au trăit la întîlnirea a două epoci: Evul Mediu şi Renaşterea. A deprins de la tatăl său latina, medicina şi alchimia; despre Paracelsus nu se ştie cu siguranţă dacă a terminat cursurile de medicină, deşi este considerat în continuare una dintre marile personalităţi ale medicinei din toate timpurile. Jung spune că Paracelsus era născut sub semnul Scorpionului, „după tradiţia veche o zodie bună pentru medici, pentru cei meşteri în otrăvuri şi tămăduire.” Pe tînărul Paracelsus îl leagă de tatăl său o neasemuită iubire, dar psihanalistul nu poate trece sub tăcere că asupra lui Paracelsus apăsa viaţa netrăită a părinţilor, reticenţa celor din jur faţă de Wilhelm Bombast, urmaşul nelegitim al lui Georg Bombast von Hohenheim, mare maestru al Ordinului ioaniţilor. Resentimentele şi renunţările tatălui se vor preschimba la fiu într-o „revendicare ambiţioasă”, care avea o fire independentă, „a fost ca un uragan puternic, care a sfîşiat şi a învîrtejit tot ceea ce se lăsa oarecum urnit din loc. Ca un vulcan în erupţie, a răvăşit şi demolat, dar a şi inspirat şi stimulat.”

În tinereţe a fost atras de lucrările lui Isaac Hollandus, care i-au insuflat o dragoste profundă pentru alchimie, de altfel el nu va separa niciodată medicina de alchimie şi această uniune va fi una din caracteristicile şcolii paracelsiste. Tatăl său l-a trimis să studieze la Universitatea din Basel, apoi la Johannes Trithemius, abatele mănăstirii Sfîntul Iacob din Wurzburg, un maestru în alchimie, magie şi astrologie; apoi Paracelsus se va consacra unui lung periplu care-i va duce paşii prin Portugalia, Spania, Italia, Franţa, Ţările de Jos, Saxonia, Tirol, Polonia, Moravia, Transilvania; unii spun că ar fi fost şi în Orient. Oriunde a ajuns, Paracelsus a căutat să vindece bolnavii, a discutat cu bătrîni, cu vrăjitori, adunînd tot ceea ce i-ar fi folosit în practica sa medicală; unul îi transmitea un secret, altul îi dădea o reţetă miraculoasă, Paracelsus aduna totul, observa, compara, dobîndind o cunoaştere prodigioasă, acumulînd o „ştiinţă” pe care contemporanii nu i-o vor recunoaşte vreodată, ea negăsindu-se nici la Galen nici la Hipocrat. În peregrinările sale a lucrat în vastele laboratoare ale lui Sigismund Fugger, în Tirol; aceste călătorii îi vor aduce şi faima, aşa încît în 1525, consiliul oraşului Basel îl numeşte profesor la Universitate, dar nu se adaptează rigorilor academice, îşi ţinea cursurile în germană, „limba argaţilor şi a servitoarelor”, apărea pe stradă nu în ţinută oficială, ci în haine de laborant, iar pentru colegi „era omul cel mai odios, iar scrierile sale de medicină erau defăimate cu înverşunare.” În urma intrigilor adversarilor, cărora parte din arme fusese furnizată de prietenul şi discipolul Johannes Oporinus, Paracelsus este destituit şi ia din nou calea pribegiei, continuînd să scrie, să dezvolte un sistem original în care se întretăiau cunoştinţe şi noţiuni de magie, alchimie, medicină şi filosofie, un univers de idei care omului de astăzi, fără cunoştinţe despre cultura tîrzie medievală, i-ar lăsa impresia unei lumi obscure şi confuze.

Alchimia este cu siguranţă una dintre disciplinele cele mai neînţelese, dar şi cele mai blamate; puţini au fost cei care au luat-o în serios şi au căutat să-i descopere scopul înalt care nu are legătură cu presupusa trasmutare a plumbului în aur. Cunoscută din vechi timpuri, avînd înaintaşi precum Maria Evreica, Hermes Trismegistos, Zosim, Olimpiodor, alchimia înfloreşte în Alexandria primelor secole creştine, unde trăiau în armonie filosofia şi teologia, panteismul şi metafizica, credinţele şi visele, pentru ca începînd cu secolul al VII-lea arabii să devină noii propovăduitori ai cunoştinţelor alchimice, începînd cu Adfar, continuînd cu omeiadul Khaled, iar la începutul secolului al XIII-lea cu Djaber, care aparţinea sectei sufiţilor, moştenitori direcţi ai misticismului alexandrin. Pe măsură ce antichitatea rămînea în urmă, alchimia a început să nu mai fie percepută ca un sistem general de cunoştinţe, a început să fie văzută ca un amestec de artă şi de empirism care cultiva un cîmp de iluzii şi aventuri, alchimiştii începînd să fie asemănaţi mai mult cu magicienii, în ciuda faptului că în căutarea pietrei filosofale porniseră Albert cel Mare, Toma de Aquino, Arnaud de Villanova sau Ramon Llull. Renaşterea a readus spiritul la natură, la studierea universului ca un tot, la sesizarea raporturilor  care unesc părţile, într-un cuvînt propunea o filosofie a naturii fondată pe examinarea lucrurilor, dar toate acestea se găseau în cărţile de alchimie. Interesul Renaşterii pentru misticismul oriental, pentru cabală, pentru neoplatonism sau pentru pitagorismul alexandrin, descoperirea textelor hermetice, contribuţiile de uriaşă însemnătate ale unor umanişti precum Reuchlin, Pico della Mirandola, Nicolaus Cusanus, Gemistos Plethon sau Marsilio Ficino au deschis alchimia către noi orizonturi, altele decît cele ale panteismului antic sau ale alegoriilor sau abstracţiilor medievale. Unul din corifeii acestor noi înţelesuri era Paracelsus. Citeste mai departe »

Masoneria explicată prin imagini (III)

Screen Shot 2015-12-08 at 22.29.18

Cu această recentă apariţie editorială, Percy John Harvey încheie trilogia al cărei prim volum  a apărut în 2013: La Franc-Maçonnerie expliquée par l’image. Tome 3: Le grade de Maître, Paris, Editions Maison de Vie, 2015, 320 p. Ca şi în lucrările precedente, Percy John Harvey alătură studiului structural al simbolismului masonic un bogat suport iconografic ca mijloc de interpretare şi reprezentare, în gradul de maestru simbolismul instrumentelor lăsînd loc apropierilor conceptuale şi spirituale ale muncii, ritualului consacrat legendei lui Hiram.

Camera de mijloc apare în textele masonice în anul 1730, o dată cu celebra „dezvăluire” făcută de Samuel Prichard în Masonry Disected, dar îşi are sursa în descrierea Templului lui Solomon: „Şi a mai făcut o clădire lîngă zidul templului, cu trei caturi în jurul pereţilor templului, în jurul Sfintei Sfintelor. (…) Intrarea în catul de jos al clădirii era pe partea dreaptă a templului. Pe scări în spirală se suiau la catul din mijloc, şi de la catul din mijloc, la catul al treilea.” (Cartea a treia a regilor 6, 5-8). Pornind de la scrierile biblice au apărut şi reconstruiri ale Templului de pe muntele Moriah unde Solomon a aşezat Templul; în lucrări religioase medievale apăreau desene pline de detalii din scene cotidiene din timpul construcţiei Templului, deşi nimic nu proba vreun raport cu ceea ce s-ar fi petrecut pe adevăratul şantier! Nici mare parte din tablourile lojii maeştrilor nu sînt departe de păguboase fabulaţii. Nimic nu era mai la îndemînă decît deschiderea Bibliei! Dar aici, ca şi în alte locuri, intervine perfidul joc al aproapelui şi al departelui! În anul 1747, în lucrarea Les Franc-Macons ecrases, Larudan prezintă tabloul lojii maeştrilor, o gravură care înfăţişează loja într-o stare de dezolare, care exprimă tulburarea produsă de uciderea maestrului Hiram.

Ca şi în precedentele volume ale trilogiei, Percy John Harvey prezintă ample pasaje din ritualul masonic, face comentarii pe marginea acestuia, totul completat cu o iconografie ilustrativă. Moartea este un fenomen greu de cuprins şi deopotrivă greu de explicat, căruia oamenii s-au străduit să-i dea sens. Legenda lui Osiris din Egiptul antic sau cea a zeiţei Iştar din vechea Mesopotamie sînt doar două exemple ale conceperii morţii ca regenerare permanentă. Osiris, sub forma vizibilă a unui zeu coboară în lumea morţilor pentru a permite regenerarea şi învierea în slava osirică; Mircea Eliade scria că „ avem  a face cu o îndrăzneaţă valorizare a morţii, asumată de acum înainte ca o transmitere exaltantă a existenţei întrupate. Osiris devine modelul tuturor celor care speră să înfrîngă moartea.” Citeste mai departe »

Doamna cu Licorna

I23371

Poate părea surprinzător că încă se scrie despre animalul fabulos pe care nu l-a văzut vreodată cineva, după cum scria Rilke într-unul din Sonetele către Orfeu: „O, iată jivina ce n-a vieţuit niciodată”. Despre licornă! Da, despre licornă şi reprezentarea sa în arta medievală se susţin lucrări de doctorat, cu precădere în Franţa, nu pentru că acolo ar fi văzut-o cineva, ci pentru că acolo pe lîngă miniaturile medievale care o redau în varii chipuri, dar cum altfel decît cu un corn?, există şi celebrele tapiserii cunoscute sub numele de Doamna cu Licornă, care fac gloria Muzeului Cluny – Muzeul Naţional al Evului Mediu. Cunoscută  pentru cărţile în care a descifrat tainice înţelesuri ale miturilor sau a mers pe căile misticii (Les Soleils de la Nuit; Les Amitiés célestes; Un chemin d’ambroise; Hadewijch d’Anvers ou la voie glorieuse; Impatience de l’Absolu), Jacqueline Kelen a publicat recent un frumos eseu despre tapiseriile de la Cluny: Les floraisons intérieures. Méditations sur la Dame à la Licorne, Paris, Editions La Table Ronde, 2015, 160 p. Printr-o convenţie s-a folosit termenul licornă, deşi în epoca medievală era folosit masculinul unicorn, animal redutabil prin forţă, ferocitate, venerat pentru puritate, totdeauna aflîndu-şi odihna aşezat cu capul pe genunchii unei fecioare. Dar amplele tapiserii conservate astăzi la Muzeul Cluny nu trimit doar la animalul fabulos, ci deopotrivă la trăsăturile, veşmintele şi podoabele doamnei, la întreg decorul. Pe urmele vizionarelor şi misticelor Hildegarde de Bingen şi Hadewijch d’Anvers, Jacqueline Kelen vede în tapiseriile medievale expresia tinereţii şi vigorii fiinţei interioare neatinse de trecerea timpului. Creşterea trebuie înţeleasă în manieră simbolică ca înălţare şi amploare a conştiinţei, ca dorinţă persistentă de a accede la divin, la ceea ce misticii numesc „viaţa perfectă”. Sigur, tapiseriile familiei Le Viste, lucrate în jurul anului 1500, nu înfăţişează un climat religios, dar ţin de o ordine a sacrului, o ordine apărată de Leu şi de Licornă, pe care nimeni nu o va profana. Misterul nu poate fi capturat, cum nu putea fi prinsă nici Licorna, doar îi puteau fi urmaţi paşii cu delicateţe. Să o urmăm pe doamna Jacqueline Kelen: „Să contemplăm deci ansamblul tapiseriilor, să intrăm în templu, în acest spaţiu sacru, în această viaţă radioasă.” Majoritatea interpretărilor tapiseriei de la Cluny văd în primele cinci tapiserii o ilustrare a celor cinci simţuri, iar în a şasea o renunţare la podoabe. Pe urmele lui Origen, Jacqueline Kelen scrie despre cele cinci simţuri dincolo de trăirile omului exterior, amintind că omul interior are deopotrivă cinci simţuri a căror subtilitate îi deschide calea către realităţile superioare; inima omului interior nu este un organ, ci conştiinţa Divinului.

În prima tapiserie, în mijlocul unei insule tronează cu mîndrie Doamna, avînd alături Leul şi Licorna; Doamna ţine în mîna dreaptă o lance cu un stindard lăsînd a se înţelege că porneşte în cucerirea unui loc minunat; domeniul său este o grădină suspendată între cer şi pămînt,  un loc intim şi profund: „Este o înţelegere secretă între domeniul sensibil şi lumea spirituală, un dialog neîncetat între văzut şi nevăzut. Cele şase tapiserii pun în scenă trecerea fină de la una la alta prin parcursul Doamnei care se arată a fi o lungă maturare, răbdătoare transformare. În timpul acestei mişcări progresive percepţiile se clarifică, trupul devine mai uşor, aproape transparent, apoi bucuria Cerului cuprinde totul. Acestei înalte asceze îi trebuie consacrată o viaţă întreagă.” Fiinţa umană cu conştiinţa trează se situează între cer şi pămînt, între tangibil şi impalpabil, fără a neglija nici unul nici celălalt. Tapiseriile de la Cluny nu sînt realizate sub imperiul perspectivei vizuale, personajele nu sînt nici aproape nici departe, ele sînt pe acelaşi plan şi sub aceeaşi lumină. Jacqueline Kelen face o apropiere cu arta icoanelor, unde subiectul este în întregime cuprins în realitatea Înaltului îmbrăţişată de lumina cerească. Tapiseriile de la Cluny nu reprezintă scene încîntătoare care suscită dulci reverii, ci pun privitorul în prezenţa unui Regat care pare pierdut sau ireal, un loc în afara geografiei şi a cronologiei, un Regat al spiritului. Citeste mai departe »

Yi Jing – O carte de înţelepciune

yi-jung-no-border

Yi Jing/Cartea Prefacerilor a inspirat aproape tot ce s-a gîndit esenţial în cultura chineză în ultimele trei milenii. A scăpat de autodafe-ul din 213 î. H. şi s-a impus ca deplina reprezentare a relaţiei Tian/Di/Ren, Cer/Pămînt/Om, fundament al gîndirii chineze. Yi Jing a pătruns în cultura europeană la sfîrşitul secolului al XIX-lea cînd au apărut traduceri în limbile engleză şi franceză. Una din traducerile de referinţă a Cărţii prefacerilor este cea realizată de Richard Wilhelm, care a lucrat zece ani la traducerea în limba germană, apărută la Berlin, în 1924. Ediţia lui Richard Wilhelm este cea folosită de Walter Fotescu care a realizat traducerea în limba română: Yi Jing/Cartea Prefacerilor, cuvânt înainte, introducere, note şi comentarii: Richard Wilhelm, Bucureşti, Editura Herald, colecţia „Princeps”, ediţia a 3-a, 2015, 400 p. În „Introducere” Richard Wilhelm scrie că Yi Jing aparţine celor mai importante cărţi din literatura universală, avînd origini mitice şi că ea „conţine rodul celei mai desăvârşite înţelepciuni a mai multor milenii. Nu trebuie deci să ne mire dacă, în plus, cele două ramuri ale filozofiei chineze, confucianismul şi taoismul, îşi au aici rădăcinile lor comune. Din cartea aceasta emană o lumină cu totul nouă, care dezvăluie atât aspectele misterioase din universul intelectual al enigmaticilor vechi maeştri şi al discipolilor lor, cât şi adevăruri care se regăsesc în tradiţia confucianistă ca axiome stabilite şi sunt acceptate fără multe discuţii.”

Ce este Yi Jing/Cartea Prefacerilor? La origine a fost o colecţie de semne pentru uzul oracolelor, după tipul de judecată şi răspunsurile prin da sau nu, reprezentate printr-o linie plină (da) sau printr-o linie întreruptă (nu); prin succesive diferenţieri şi combinaţii, prin dedublare s-au format opt trigrame, semne concepute ca imagini ale lucrurilor ce se petrec în cer şi pe pămînt. Richard Wilhelm sublinia că aceste trigrame sînt semne ale unor stări de tranziţie, imagini care se transformă fără încetare: „Astfel că trigramele nu reprezintă lucrurile, ci tendinţele mişcării lor. În plus, aceste opt imagini au putut primi multiple interpretări. Ele au reprezentat anumite fenomene a căror natură corespundea propriei lor esenţe.” Cele opt simboluri au fiecare un nume căruia îi corespund atribute, imagine, locul în familie: creatorul ( puternic, cerul, tată), receptivul (supus, pămîntul mamă), trezitorul (în mişcare, tunetul, primul fiu), abisul (primejdios, apa, al doilea fiu), nemişcarea (în repaus, muntele, al treilea fiu), blîndul (pătrunzător, vîntul, prima fiică), aderentul (luminos, focul, a doua fiică), seninul (voios, lacul, a treia fiică). Aceste opt figuri au fost combinate între ele rezultînd 64 de semne, numite hexagrame. Aceste 64 de hexagrame şi comentariile asupra înţelesurilor lor constituie Yi Jing/Cartea Prefacerilor. Cu timpul cartea de divinaţie s-a transformat într-o carte de înţelepciune, semnele fiind însoţite de interpretări; cele mai multe din comentarii i-au aparţinut lui Confucius. Fiecare hexagramă este urmată de un nume (ming), de o scurtă reflecţie (yaoci), de o judecată globală (tuan), de o aprofundare a sensului hexagramei: „Cine înţelege tuan cunoaşte cea mai mare parte a sensului acestei hexagrame”, spunea Wang Bi, comentatorul oficial al Cărţii Prefacerilor. Citeste mai departe »

Bhagavad-gita, un poem filosofic

baghavad_gita-no-border

Bhagavad-gita este al şaselea cînt al celebrei epopei Mahabharata şi este o cuprinzătoare sinteză a spiritualităţii hinduse. Poemul filosofic relatează lupta fiilor regelui Pandu pentru a-şi recăpăta puterea uzurpată de verii lor, fiii regelui Dhrtarastra, substanţa textului constituind-o dialogul dintre Arjuna, unul dintre fiii regelui Pandu, şi zeul Krsna. Notaţiile ce urmează sînt prilejuite de recent apăruta ediţie a treia a poemului: Bhagavad-gita, traducere din sanscrită, introducere, comentarii şi note de Sergiu Al-George, Bucureşti, Editura Herald, colecţia „Princeps”, 2015, 238 p. Cîntul al şaselea narează cele optsprezece zile de luptă, bătăliile purtate cu forţă de ambele tabere, durerea pierderilor, prăbuşirea capitalei, coborîrea lui Yudhisthira în infern şi urcarea sa la Cer. În Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Mircea Eliade scrie despre Mahabharata ca fiind războiul eshatologic şi sfîrşitul lumii: „Acest război monstruos a fost hotărît de Brahma, pentru a uşura Pămîntul de o populaţie care nu contenea să se înmulţească. Brahma a cerut unui mare număr de zei şi de demoni să se întrupeze în vederea declanşării unui îngrozitor război de exterminare.” La rîndul său, Georges Dumezil scria despre Mahabharata, în Mit şi epopee, ca fiind „transpunere epică a unei crize eshatologice”, epopeea transpunînd „într-o criză aproape mortală a seminţiei şi a regalităţii neamului Kuru o criză a istoriei lumii, ceea ce mitologia hindusă numeşte «sfîrşitul unui yuga».” Bhagavad-gita dădea contur şi unei divinităţi bine conturate, de esenţă contradictorie, Krsna: „prinţ războinic, în stare de mari îndrăzneli, ucigător de monştri, pedepsitor de regi nelegiuiţi, fiind totodată capabil de viclenii şi laşităţi; deschis exaltărilor bahice şi protagonist al supremelor experienţe erotice în paroxismul căruia se descifrează însuşi erosul absolut – cel al comuniunii cu realitatea ultimă -, Krsna rămîne totuşi un personaj crud şi oarecum lugubru prin surîsul cu care întîmpină marile drame”, scrie Sergiu Al-George. Mahabharata, în ansamblu, şi Bhagavad-gita, în particular, deşi zugrăvesc sfîrşitul unui yuga constituie „modelul exemplar al oricărei sinteze spirituale săvîrşite de hinduism” (Mircea Eliade), stabilesc egalitatea celor trei căi reprezentate de activitatea rituală, cunoaşterea metafizică şi practicaYoga, propovăduiesc echivalenţa Vedantei cu Samkhya şi Yoga: „Numai cei puţini la minte, nu şi înţelepţii, vorbesc despre Samkhya şi Yoga ca despre lucruri deosebite; cel care o urmează doar pe una obţine totodată fructul amîndurora. Starea care se dobândeşte prin Samkhya se dobândeşte şi prin Yoga; cel care vede că Samkhya şi Yoga sunt una, acela vede” (Bhagavad-gita V, 4-5). Bhagavad-gita subliniază şi omologia celor trei „căi” soteriologice, dezvăluie criza existenţială a lui Arjuna şi căile de eliberare, care nu sînt căi ale renunţării, ci căi ale acţiunii, ale faptei: „Nu prin abţinere de la fapte ajunge omul la nefăptuire şi nici prin renunţare la lume nu se capătă desăvârşirea [spirituală]. Săvârşeşte faptele prescrise! Fapta este mai bună decât nefăptuirea. Pentru mine, o fiu al lui Prtha, nu [mai] există nimic de înfăptuit în cele trei lumi, nimic nedobândit care să trebuiască dobândit, şi totuşi mă aflu în acţiune. Dacă eu nu m-aş afla tot timpul neobosit în acţiune, toţi oamenii, o fiu al lui Prtha, mi-ar urma calea. Aceste lumi ar pieri dacă eu nu [mi]-aş îndeplini fapta; aş fi cel care face haos, aş duce la pieire fiinţele.” Citeste mai departe »

Exercițiile spirituale și filosofia

pierre-hadot-excercitii-spirituale-16-c

De mai bine de 25 de veacuri filosofia este supusă unui neîncetat proces de definire; fenomen istoric datat în secolul al V-lea înainte de Hristos, filosofia/iubirea de înțelepciune a devenit un fenomen intelectual, spiritual sau social primind de-a lungul vremii noi accepțiuni, asta atunci cînd nu i s-a contestat dreptul de a locui în cetate. Rîndurile care urmează nu abordează opinia contemporanilor despre filosofie și raportul ei cu o lume înstrăinată în tehnologie, ci încearcă cu precădere să amintească ce era filosofia pentru omul din antichitate. Filosoful francez Pierre Hadot (1922-2010) a consacrat întreaga sa viață aprofundării sensului prim al filosofiei în antichitatea greacă și în cea romană. Într-un interviu pe care mi l-a acordat la începutul anilor 1990, publicat în cartea Filosofia-aventura unui discurs, Cronica, 1995, profesorul Pierre Hadot mărturisea că pentru el “un filosof era, înainte de toate, cineva care trăia filosofic, adică cineva căruia rațiunea îi conducea viața, și care practica virtuțile morale. Filosofia este deci înainte de toate alegerea unei forme de viață, unei maniere de a trăi, căreia discursul filosofic îi va da apoi justificările și fundamentele teoretice.” Recent a apărut în limba română o carte a lui Pierre Hadot în care acesta prezintă concepția sa despre filosofia antică: Exerciții spirituale și filosofie antică, Arad, Editura Sfântul Nectarie, traducere din limba franceză de pr. Constantin Jinga; postfață de ierom. Agapie Corbu, 2015, 508 p. Varianta franceză a cărții lui Pierre Hadot a cunoscut mai multe ediții; prima a apărut în 1981 la Etudes Augustiniennes, iar ultima în 2002, la Albin Michel, după care s-a făcut traducerea recent apărută.

Pierre Hadot a avut de tînăr o educație religioasă intensă, prima filosofie pe care a cunoscut-o fiind tomismul, pe care a întîlnit-o mai ales în carțile lui Jacques Maritain; era un început bun în filosofie, aici se întîlneau sistemul și structura; prin Etienne Gilson avea să descopere distincția fundamentală în existențialism între esență și existență. În perioada de formare intelectuală a descoperit că nu este același lucru să-ți dai asentimentul unei afirmații pe care o înțelegi în manieră abstractă și să-ți asentimentul angajînd întreaga ființă, “realizînd” cu inima și imaginația; această distincție între asentimentul noțional și asentimentul real avea să-l ducă către exercițiile spirituale. Filosofia nu era elaborare de sisteme, ci privirea în sine și în jurul sinelui: “întotdeauna am considerat filosofia ca pe o metamorfoză completă a modului de a vedea lumea și de a fi în lume”, scria Pierre Hadot în prefața primei ediții. În aceste căutări, Pierre Hadot s-a apropiat de epicureism și de stoicism singurele care puteau întreține viața spirituală a oamenilor timpului său, aici fiind originea cărții sale despre exercițiile spirituale în care a arătat ce însemnau acestea pentru cei din vechime, reamintind că pentru școlile elenistice și romane, filosofia nu era o teorie abstractă, ci atitudine, stil de viață ce angajează întreaga existență, exercițiile spirituale corespunzînd unei transformări a viziunii despre lume și unei metamorfoze a personalității: “Cuvântul «spiritual» exprimă cel mai bine faptul că exercițiile acestea sunt opera nu doar a gândirii, ci a întregului psihic al individului; și, mai ales, el relevă adevăratele dimensiuni ale acestor exerciții: datorită lor, individul se înalță la viața Spiritului obiectiv, adică se situează în perspectiva Întregului.” Citeste mai departe »

Filosofia naturală – între magie și axiomă

filosofia_naturala-no-border

Născut în anul în care a murit Galileo Galilei, 1642, Isaac Newton este una din figurile glorioase ale științei moderne, socotit de unii ca fiind primul și cel mai mare dintre oamenii  de știință ai epocii moderne. A dobîndit celebritatea prin modul în care a condus Royal Society, dar și pentru lucrările sale, din care amintim: De graviatione, 1666; PhilosophiaeNaturalis Principia Mathematica, 1687; Opticks, 1704; Arithmetica Universalis, 1707; The System of the World, 1728; este și autorul unor cărti care nu țin strict de domeniul științific: Chronology of Ancient Kingdoms Amended, 1728 și Observations on Daniel and the Apocalypse of St. John, 1733. De curînd a apărut în limba română o antologie din texte scrise de Isaac Newton: Filosofia naturală. Texte alese, traducere, note si îngrijire ediție Alexandru Anghel, București, Editura Herald, colecția “Cogito”, 2015. Sînt texte din Principia, Optica, dar și scrisori, lor alăturîndu-se două eseuri despre gîndirea newtoniană scrise de John Maynard Keynes și Alexandre Koyre, ca și prefața lui Roger Cotes la ediția a doua a lucrării Principia. Principiile matematice ale filozofiei naturale și Optica au fost traduse în limba română în 1956 și 1970, dar de această dată florilegiul propus de Editura Herald îi apropie de opera lui Newton pe cei preocupați de filosofia științei, de interferențele cu gîndirea religioasă, cu planul mai amplu al conceptualizării, al formulării ipotezelor științifice, dar și pe cei care vor să afle și cum a fost omul Newton.

Prima lucrare a lui Newton, De gravitatione, a apărut în 1666 și prefigura Principia; în această lucrare de tinerețe nu se întîlnesc legi sau teoreme mecanice, dar este interesant de urmărit parcursul, înlănțuirea pașilor care l-au dus la elaborarea conceptelor cheie ale definițiilor și legilor generale ale mișcării, teme care se vor regăsi în Principia. În epocă nu puțini vor fi fost cei care s-au întrebat pentru ce să cauți concepte fondatoare ale științei mecanice după Galilei și Descartes? Poate că și Newton se întreba cum să elaborezi o “știință mecanică” cu concepte care invalidează orice măsurare a fenomenelor; dacă spațiul și corpurile nu sînt distinse decît de gîndire, devine imposibilă reperarea în spațiu a pozițiilor succesive ale corpurilor, începutul și sfîrșitul miscării, măsurarea vitezei și efectuarea măsurătorilor asupra oricărui fenomen de mișcare. Pentru omul Newton aceste întrebări și nedumeriri trebuie să fi fost și mai chinuitoare deoarece avea o frică paralizantă în a-și rosti gîndurile și descoperirile, și mai ales să le expună judecății celor din jur; iar cînd o făcea, ajunsese la limita neîntreruptei introspecții: “Darul său special a fost capacitatea de a întreține neîncetat în propria minte o problemă pur mentală până cînd reușea să o străpungă până la capăt. Cred că Newton putea întreține o problemă în mintea sa ore, zile sau săptămîni întregi până când aceasta îi ceda secretul. De ce îl numesc magician? Fiindcă a privit întregul univers și tot ce se găsește în el ca pe o enigmă, ca pe un secret ce poate fi citit prin aplicarea gândirii pure la anumite dovezi, anumite indicii mistice pe care Dumnezeu le-a presărat prin lume pentru a permite frăției ezoterice să practice un fel de vânătoare filosofică de comori”, scrie John Maynard Keynes Citeste mai departe »

Unelte, meserie, artă

Chartres_Cathedral_North_Porch_Right_Bay_Right_Jamb_Pedestals_2007_08_31

A vorbi despre unelte într-o epocă instrumentalizată și tehnologizată poate părea ușor desuet; cînd toate produsele tind prin uniformizare să impună un tipar, cine mai poate privi uneltele de altădată altfel decît cu o ușoară nostalgie condescendentă? Privind întrega aventură umană din perspectiva semnului decisiv al umanității, diferența, înțelegem mai bine definiția uneltei așa cum apare în Dictionnaire Universel du XIX siecle de Pierre Larousse: prin unelte sînt desemnate instrumentele de lucru care sînt mînuite de însăși mîna lucrătorului; celelalte care intervin în procesul muncii sînt mai curînd instrumente decît unelte, sînt aparate care acționează asupra materiei. În înfruntarea primă cu materia mîna  a fost cea care a descoperit, a experimentat, a modificat. Acest gînd trebuie să-l fi avut și Paul Valéry cînd a scris că mîna este “egala și rivala gîndirii”. Companionajul nu a cunoscut decît un singur stăpîn: materialul care era piatra de încercare a priceperii și eticii artizanului. Companionajului îi era specific efortul, munca de transformare a unui material, o muncă deopotrivă manuală și intelectuală. Într-un text despre meserie și spiritualitate, apărut în “Le Compagnon du tour de France” (ianuarie 1940), citim aceste rînduri pline de înțeles: “Unealta zămislește meseria; meseria, artele; în Evul Mediu, meseria și artele erau un tot. Unealta este măsura omului; poartă în ea personalitatea maestrului. În atelier, unealta capătă sub ochii inițiatului valoarea unui obiect sacru. Atelierul nu este un templu unde se meditează, unde se studiază, unde se desăvîrșește o lucrare: o parte a operei universale? Din toate timpurile, fără îndoială, unealta  a fost considerată ca un simbol.”

Dalta și ciocanul sînt unelte ale tradiției construcțiilor, ale lucrării asupra pietrei. Mînuite cu pricepere, dalta și ciocanul scot la iveală forma voită acolo unde nu era încă definită, ele acoperă drumul între materia brută și lucrarea împlinită. Ele fac parte indestructibilă din moștenirea companionajului, preluată de masoneria speculativă care, de multe ori, se prezintă ca o continuatoare a masoneriei operative , subiect care stîrnește vii controverse, evident acolo unde operativitatea a lăsat semne vizibile din care s-ar fi putut inspira continuatorii (speculativi) apăruți la începutul secolului al XVIII-lea. În tabloul lojii ucenicilor printre alte unelte sînt prezente dalta și ciocanul, așezate simbolic alături de piatra brută; dalta și ciocanul sînt unelte emblematice ale muncii, subiect căruia Joseph Noyer îi consacră recenta sa carte: Le ciseau et le maillet. Mise en oeuvre de l’initiation, Paris, Editions Maison de Vie, collection “Les symboles maçonniques”. Joseph Noyer descifrează cu pasiune aspectele mitice, simbolice și operative ale uneltelor universal folosite de constructori: “Ca și alte simboluri trasate pe tabloul lojii, această daltă și acest ciocan sînt arhetipuri exprimînd creația în potențialitate. Intermediare între originea vieții și concretizarea sa, ele fac prezente puterile indispensabile construirii templului. Dalta și ciocanul pot fi înțelese sub trei planuri. În calitate de concepte, ele aparțin lumii elevate, celei a gîndirii Marelui Arhitect; ca simboluri, ele o fac pe aceasta perceptibilă; ca unelte, ele servesc desăvîrșirii actului creator concretizînd lucrarea Creatorului. Aceste trei planuri constituie o unitate și această unitate ne este prezentată sub forma dălții și ciocanului trasate pe tabloul lojii. Cînd aceasta este ștearsă, dalta și ciocanul revin în invizibil, dar puterea lor de realizare rămîne.” Într-o lucrare considerată clasică, Robert Ambelin vedea în tablourile lojii scheme esoterice evocînd entități metafizice simbolizate prin unelte. Dalta îi evoca unul dintre cele patru elemente, apa filosofilor, voința, în vreme ce ciocanul evoca aerul filosofilor, discernămîntul. Mînuite cu pricepere, dalta și ciocanul elimină asperitățile pietrei, apropiind-o de forma perfectă; dar această muncă nu se desfășoară doar pe șantier, ea este continuată în plan simbolic, în planul moralei, acolo unde temperanța, modestia, toleranța, solidaritatea, liniștea, profunzimea, discernamîntul sînt creatoare de armonie Citeste mai departe »

Sub povara tristeții (II)

Gustave_Moreau_-_La_Chimère_v1

Într-un studiu despre cartea lui Robert Burton, Jean Starobinski analizează cele zece figuri emblematice gravate de Le Blon pentru coperta cărții, începînd cu ediția a treia (1628); a zecea imagine îl înfățișează pe autor:

Iată, pe ultimul loc
Autorul care vă arată fața;
Și în acest veșmînt ce-l poartă
Imaginea sa apare în lume.
Nici o artă nu poate să-i zugrăvească bine spiritul.
Tu ai să-l găsești în scrierile lui.

Sigur, imaginea nu poate înfățișa spiritul! Prima imagine este cea a lui Democritus Abderites; el stă sub un copac, capul înclinat sprijinit de mîna stîngă, un gest melancolic, atitudine aidoma unui hypochondricus:

Bătrînul Democrit, sub copac,
Stă așezat pe- piatră, o carte-i pe genunchi:
În jurul lui, suspendate, se văd corpuri
De pisici, cîini și alte asemenea creaturi,
Cărora le face disecție,
Ca să vadă unde sălășluiește bila neagră.
Deasupra capului său se vede cerul
Și Saturn, domn al melancoliei.

Robert Burton asumă misiunea de a rescrie lucrarea pierdută a lui Democrit; se spune că într-o zi Hipocrate a venit să-l viziteze pe Democrit, la Abdera, filosoful fiind adîncit în studiu, scriind cartea despre melancolie, din păcate pierdută. O rescrie într-o manieră labirintică, doar și melancolia știa să se ascundă, să revină nepotolită. Secolul al XIX-lea, cu cohorta sa de sceptici, melancolici și dezdănăjduiți va redeschide discuția asupra maladiilor minții, suferinzii recăpătîndu-și statutul uman. Pentru Kierkegaard “denădejdea este granița unde se întîlnește într-o egală neputință furia unui egoism cuprins într-o lașă înfricoșare și temeritatea unui spirit de o încăpățînare orgolioasă.” Un filosof și mai pesimist decît Kierkegaard a fost Arthur Schopenhauer, dar comentariile sale despre suferință și deznadejde nu sînt în scrierile sale filosofice, ci doar în eseuri și aforisme. Pagini de analiză subtilă a bolii mintale sînt scrise de Friedrich Nietzsche: “M-am întrebat dacă toate valorile supreme ale filosofiei, moralei și religiei dinainte n-ar putea fi comparate cu valorile celor lipsiți de vlagă, ale celor bolnavi mintal și neurastenicilor: într-o formă mai moderată, ei prezintă aceleași rele. Sănătatea și boala nu sînt esențialmente diferite, așa cum presupun medicii din vechime și chiar unii din zilele noastre. De fapt, există diferențe doar între gradele acestor două feluri de trăire: exagerarea, disproporția, lipsa de armonie a fenomenelor normale constituie starea patologică.”

Boala trupului și boala sufletului erau net distinse de teologii creștini medievali, boala sufletului fiind considerată un păcat care cerea o pedeapsă divină. Era acedia un păcat atît de grav? Vlăguiala, toropeala, lipsa de inițiativă îl duceau pe individ, fie el anahoret, călugăr, bărbat sau femeie, spre un fel de afonie spirituală, o “stingere a vocii” sufletului. “Ființa interioară, scria Jean Starobinski, se închide în mutismul ei și refuză să se comunice în afară. Astfel, dialogul cu celălalt și cu Dumnezeu a secat, sleit în chiar izvorul său. O botniță acoperă gura acediei. Omul parcă și-a înghițit și mistuit propria limbă: limbajul îi este retras. Dar dacă el consimte la aceasta, dacă sufletul lui se învoiește, dacă această vlăguială, impusă poate de trup, primește consimțămîntul voinței perverse, atunci săvîrșește un păcat de moarte.” Afundarea în această stare de plictiseală este o formă a psihozei de recluziune, în vreme ce temperamentul melencolic predispune la contemplare, la activități intelectuale. Starea depresivă este văzută ca o consecință a unei existențe vinovate, a unei trîndăvii imorale Citeste mai departe »

Sub povara tristeții (I)

Caspar_David_Friedrich_-_Wanderer_above_the_sea_of_fog

Pustietățile în care trăiau eremiții de altădată și incintele mănăstirilor păreau locurile cele mai îndepărtate de tot ceea ar fi putut tulbura meditația și asceza. În acele locuri, pe nesimțite, la anume ceasuri din zi apăreau demonii, semne ale plictiselii, tristeții, deznădejdii, semne ale morții sufletului. Erau cele opt gînduri despre care scria Evagrie Ponticul: lăcomia, curvia, iubirea de arginți, tristețea, mînia, acedia, slava deșartă, trufia. Aceeași listă, cu o singură inversare, o regăsim și la Ioan Casian; în tradiția apuseană Grigore cel Mare reduce lista la șapte păcate capitale și înlocuiește acedia cu inudia. În Orient se vor aminti cele opt duhuri rele. Dar cel mai neliniștitor dintre duhurile rele era acedia, trîndăvia, demonul amiezii despre care amintește Psalmul 90: “Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, de molima ce bîntuie întru amiază”, gînd reluat și de Ioan Scărarul în Scara raiului: “Doctorul își vizitează bolnavii dimineața, iar trîndăvia pe cei care se nevoiesc în amiaza mare.”

Gîndurile nestatornice, dorința de a vedea altceva, lipsa unui țel, angoasa, absența voinței cotropesc viața altminteri tihnită a eremitului. De aceea Părinții Bisericii au scris cu înverșunare despre inconfortul interior generat de acedia. Pentru Evagrie Ponticul “Demonul acediei, care se numește și «demonul de amiază», este cel mai apăsător dintre toți. El se năpustește asupra călugărului pe la ceasul al patrulea și dă tîrcoale sufletului acestuia pînă pe la ceasul al optulea. Mai întîi, el face ca soarele să-i pară că abia se mișcă sau chiar că stă în loc, iar ziua parcă ar avea cincizeci de ore. Apoi, îl țintuiește cu ochii pe ferestre, împingîndu-l să iasă afară din chilie, să cerceteze dacă soarele mai are mult pînă la ceasul al noulea…” Acedia este o stare de somnolență, deznădejde, trîndăvie, de adîncă dezintegrare a persoanei umane, este vlăguirea unui suflet care nu găsește mulțumire în nimic din ce-i aducea liniștea altădată. De aceea de multe ori acedia și tristețea sînt privite împreună, tristețea, venită uneori din neîmplinirea dorințelor, fiind o “stingere a vocii” sufletului, o afonie spirituală expresie redată de Dante:

Am fost – zic ei – înfipți în glod acum,
tot triști în dulcea soarelui lumină
purtând în noi amarul fum,

Si-aici noi ne’ntristăm în neagra tină!
Ăst imn le gâlgâia din gât bol-bol,
căci n’au putinț’a spune-o vorbă plină” (Infernul)

Accidiosi sînt cufundați într-o mocirlă, una a propriilor gînduri, a propriilor neputințe, a unei înfrîngeri înainte de a schița vreun gest, altul decît oftatul, privitul îndelung pe fereastră, așteptarea deznădăjduită Citeste mai departe »

Pagina 7 din 25« Prima...34567891011...20...Ultima »

This blog uses a customized version of Intense Wordpress Theme.