Esoterica

De numeroase ori și în mod cu totul nejustificat, gradul doi, cel de calfă, a fost privit cu o anume lejeritate, ca o trecere între momentul unic al inițierii și sublimul grad de maestru mason. Răstimpul de cel puțin un an pînă la primirea celui din urmă grad al lojilor albastre – cel de maestru – va fi însă suficient pentru ca noua calfă să descopere profundul simbolism al instrumentelor de lucru, al călătoriilor, al stelei înflăcărate, să descopere semnificațiile masonice ale celor șapte arte liberale, sau contribuția uriașa la cultura lumii în general și la cultura esoterică în particular a celor cinci înțelepți al căror nume le citește într-una din călătoriile sale.

În cursul celei de-a treia călătorii, candidatul citește denumirea celor șapte arte liberale, discipline care reprezentau esențialul cunoștințelor predate în Evul Mediu. Textul fondator al artelor liberale este Nunta lui Mercur cu Filologia, scris de Martianus Capella undeva între anii 410-421. El a dat lista celor șapte arte liberale și le-a fixat definitiv. Înaintea sa, Sf. Augustin considera că cele șapte arte liberale conțin aproape toate cunoștințele pe care le poate dobîndi un om. Evident nu era vorba de o cunoaștere profană, ci de una metafizică care îngloba artele cuvîntului (trivium): gramatica, retorica, logica, și știința numerelor (quadrivium): aritmetica, geometria, muzica, astronomia.

Cele șapte arte liberale sînt citate în numeroase texte masonice din vechime, dar grăitoare sînt definițiile acestor arte date în Vechile Îndatoriri, denumire sub care sînt cunoscute îndeosebi manuscrisele Regius și Cooke. Iată, pe scurt, cum sînt definite artele liberale în manuscrisul Cooke : “pentru cea care este prima și care este fundamentul științelor are ca nume gramatica, ea te învață să vorbești corect și să scrii bine; a doua este retorica și ea te învață să vorbești frumos și cu grație; a treia este dialectica și această știință te învață să distingi adevărul de fals și este de obicei numită arta sofistică; a patra se numește aritmetica ce te învață arta numerelor cum să calculezi și să socotești toate lucrurile; a cincea geometria care te învață toate dimensiunile și măsurile calculul greutății științelor de orice fel; a șasea este muzica ce te învață arta de a cînta după note pentru voce, orgă, trompetă și harpă, dar și la orice alt instrument; a șaptea este astronomia care te învață cursul soarelui și al lunii ca și al altor stele și planete de pe cer”. În Evul Mediu cele şapte arte liberale acopereau întreaga cunoaştere, evident ceea ce era în afara teologiei şi a dreptului canonic

Atît Vechile îndatoriri cît și alte texte , dar mai ales Constituțiile lui Anderson fac referire la cele două coloane antice regăsite de Hermes și Pitagora pe care erau gravate numele celor șapte arte liberale.

În cursul călătoriilor sale candidatul descoperă steaua înflăcărată, simbolul definitoriu al gradului de calfă. În mijlocul stelei înflăcărate se află litera G căreia ritualul îi dă semnificația de primă literă a cuvîntului geometrie, a cincea artă liberală, nu întîmplător ritualul gradului de calfă gravitînd în jurul cifrei cinci. Textele mai vechi refritoare la arta construcției dar și Constituțiile lui Anderson fac o paralelă între Geometrie și masonerie. Prin Anderson înțelegem că masoneria , arta regală, permite umanului să clădească templul interior după o măsură divină redescoperită gîndind geometric: “Adam, creat după chipul și imaginea lui Dumnezeu, trebuie să fi avut Geometria înscrisă în inimă. Artele mecanice au dat ocazia savanților de a transforma elementele de geometrie într-o metodă. Această știință nobilă astfel simplificată este baza tuturor artelor, cu precădere a masoneriei și arhitecturii”.

În cursul celei de a patra călătorii, purtînd rigla şi echerul, candidatul descoperă numele unor personalităţi care simbolizează continuitatea tradiţiei iniţiatice: Moise, Pitagora, Platon, Hermes Trismegistos, Paracelsus. Trebuie să fi fost o alegere dificilă pentru părinţii Ritualului Scoţian Antic şi Acceptat. Asupra fiecăreia dintre personalităţile amintite s-au scris zeci sau sute de cărţi, şi încă se mai scriu. În alte ritualuri veţi întîlni alte nume, poate la fel de cunoscute. Îmi îngădui să atrag atenţia asupra unuia dintre numele amintite: Hermes Trismegistos, Hermes de trei ori mare, autorul celebrului Corpus hermeticum, cunoscut marilor cărturari ai lumii antice. Neoplatonicul Iamblicos spunea că : “Zeul care prezidează asupra elocinţei, Hermes, este, pe bună dreptate şi de multă vreme, cunoscut tuturor sacerdoţilor; acest unic proteguitor al adevăratei ştiinţe a zeilor, mereu acelaşi şi peste tot, îi dedicau strămoşii noştri roadele înţelepciunii lor punîndu-şi sub numele lui Hermes scrierile lor.”

După mai bine de un mileniu în care Corpus hermeticum a ieşit din atenţia cărturarilor, Conciliul de la Florenţa din 1439, prin prezenţa lui Gemistos Plethon în suita împăratului bizantin avea să determine, în mod straniu, înnoiri substanţiale în cultura europeană. Umanist şi neoplatonician, Gemistos Plethon impresiona prin erudiţia enciclopedică, prin educaţia religioasă, prin cunoştinţele în domeniul ştiinţelor esoterice şi al cabalei. Întîlnirea dintre Gemistos Plethon şi Cosimo de Medicis a redeşteptat interesul pentru scrierile lui Platon şi a descoperit apusului Europei textele hermetice. Atunci va lua fiinţă celebra Academie Florentină, atunci vor fi aduse la Florenţa, de la o mănîstire din Macedonia, primele 14 texte hermetice pe care ilustrul umanist Marsilio Ficino le va traduce, amintind într-o dedicaţie către binefăcătorul său că acele scrieri erau  “din epoca cînd se năştea Moise şi strălucea Atlas astrologul, fratele lui Prometeu fizicianul şi unchiul după mamă al lui Mercur Bătrînul, al cărui nepot al fost Mercurius Trismegistul”. Se aminteau astfel primele verigi ale lanţului de aur al cunoaşterii umane, veriga de început fiind Hermes, contemporan cu Moise, urmat de Orfeu, Pitagora, Platon.

Sperînd că aceste modeste rînduri vor fi un îndemn la lectura şi aprofundarea textelor din Corpus Hermeticum, îmi îngădui să amintesc cîteva dintre cele mai cunoscute versete din celebra Tabula Smaragdina: ” Cu adevărat, de la sine înţeles şi fără nici o îndoială. Ceea ce e jos e la fel cu ceea ce e sus şi tot ceea ce e sus e la fel cu ceea ce e jos, pentru înfăptuirea minunilor lucrului unic. După cum toate purced din unul Singur, tot aşa prin transpunere ele sînt născute din acest lucru unic.” Iar ultimul verset: “Mi se spune Hermes Trismegistos fiind că deţin trei părţi din înţelepciunea întregii lumi.”

Căutarea adevărului are un singur nume: filosofia, care începe printr-o ruptură, printr-o mirare. Nu acesta este sensul celor cinci călătorii ale calfei?

Ritualurile primelor două grade atestă preocuparea constantă a masonului de a-și inspira aidoma metoda de a cunoaște și de a trăi masonic după Geometrie. Geometria este simbolul relației de ordine între creator și creatură, fie plecînd de la ideea de Mare Arhitect al Universului, creînd lumea după principiile sale, fie căutînd să facă din om un căutător spiritualizat al Geometriei pe care Marele Arhitect a lăsat-o înscrisă în inima omului. Astfel recuperarea stării sacre a speciei umane devine un act de a edifica o ordine regăsită în Geometrie, și construirea templului uman este comparabilă celei a templului închinat Marelui Arhitect, distrus și reclădit.

Etichete: calfă, geometrie, Hermes, hermetism

Cunoscută contemporanilor mai curînd prin deja celebrul roman al lui Paolo Coelho -Alchimistul- decît prin scrierile sale fondatoare, alchimia este susţinută de o tradiţie milenară care se regăseşte în toate marile civilizaţii ale lumii. Alchimia este prezentă în ritualurile francmasonice, chiar dacă nu întotdeauna într-o manieră directă şi explicită. Adevărată gnoză care insistă pe complementaritatea necesară între corp şi spirit, alchimia este abordarea esoterică complexă unde se întîlnesc o cercetare operativă asupra materiei şi una speculativă asupra sinelui pentru a găsi piatra filosofală. Această materie, ieşită din chintesenţa celor patru elemente, este asemănătoare materiei prime a creaţiei atunci cînd haosul a fost animat de focul divin pentru a trece de la unul la multiplu.

Cunoscută în China, în India şi în Egipt încă din antichitate, apoi de arabi, alchimia s-a afirmat în Europa după secolul al XII-lea, Evul Mediu şi zorii modernităţii fiind perioada de maximă dezvoltare, cînd a fost ilustrată de nume precum Raimundus Lullus, Roger Bacon, George Ripley, Paracelsus, Nicolas Flamel, Basile Valentine sau Heinrich Kunrath. Odată cu afirmarea gîndirii raţionaliste de sorginte carteziană, alchimia cunoaşte un anumit declin, deşi va continua să aibă apărători şi practicieni, aici putînd fi amintit Isaac Newton dar şi alţi membri ai celebrei Royal Society. Fiică a lui Tubal-Cain, făurarul legendar, revelată oamenilor de Hermes Trismegistos, practica alchimică nu are nimic în comun cu magia care căuta să obţină aur din metale impure. Alchimia adevărată căuta aurul, dar era aurul care se dezvăluia la capătul unui îndelung proces de transformare, iar în sensul său autentic era vorba de o transformare interioară.

Iată pentru ce adepţii săi consideră alchimia ca o adevărată filosofie hermetică; pentru ei, alchimia este mama tuturor ştiinţelor pentru că ea conţine principiile tuturor celorlalte, explicînd natura şi raţiunea de a fi a tot ce există, originea şi soarta întregului univers. În viziunea materialistă profană alchimistul îşi propune să fabrice aurul, cînd în realitate, cum am amintit deja, este vorba de cu totul altceva. Pornind de la căderea lui Lucifer şi de la păcatul adamic, alchimia vrea să-l apropie pe om de Marele Arhitect al Universului, să-l reintegreze în demnitatea sa primordială, ducîndu-l pas cu pas către Principiul fondator. În această căutare a absolutului, contrar tuturor aparenţelor, obiectul esenţial al muncii este omul însuşi; transformarea sa prin naşterea iniţiatică îi deschide posibilitatea de a merge în căutarea adevărului către marginile orizontului îndepărtat ale fiinţei interioare. Această finalitate care conjugă speculativul şi operativul nu poate fi concepută decît prin viziunea alchimică a celor trei lumi: lumea divină – cercul al cărui centru este pretutindeni şi a cărui circumferinţă este nicăieri -, macrocosmosul sau lumea materială cu cele trei principii-sulf, sare şi mercur-, şi microcosmosul cu cele trei principii formînd fiinţa umană-corp, spirit şi suflet. Are alchimia o prezenţă relevantă în ritualul ucenicului în Ritul Scoţian Antic şi Acceptat? Un răspuns simplu, afirmativ, nu ar putea da seamă de bogăţia şi frumuseţea alchimică a ritualului iniţierii ucenicului, după cum nici acest text nu-şi propune mai mult decît a deschide un posibil orizont spre care vor scruta privirile celor atraşi de această latură a demersului masonic.

Timpul alchimic nu este unul liniar asemenea celui profan care înaintează cu regularitate, fără speranţa sau teama reluării parcursului; timpul alchimic este unul ciclic, variabil mergînd de la instantaneu la infinit, un timp în care totdeauna se revine la punctul de plecare după o nouă probă purificatoare. Prin repetiţia operaţiilor, solve et coagula (disoluţii şi evaporări) vechiul om îşi leapădă veşmintele păstrînd esenţialul. Reuşita încercărilor presupune a ne păstra departe de relele influenţe, creînd un spaţiu sacru care ne plasează în afara timpului linear şi a agresiunilor lumii exterioare. Transmutaţia plumbului în aur nu este nimic altceva decît proba materială a ceea ce s-a petrecut în sine. În alchimie transmiterea iniţatică este indispensabilă căci nu se poate afla totalitatea de unul singur. Aristotel spunea că nu este vorba de a învăţa ci de a încerca, tehnica iniţiatică fiind în opoziţie cu dobîndirea de cunoştinţe. Nu este vorba de a descoperi ceva nou, ci de a regăsi un secret pierdut. Textele sacre şi simbolurile ne arată calea care ne conduce la real ajutîndu-ne să trecem de la ceea ce se manifestă la ceea ce este ascuns. Trebuie deci să călătorim alături de alţi căutători, însoţiţi de un maestru, amintindu-ne mereu spusa înţeleptului: acolo unde este o voinţă este un drum.

Urmîndu-i pe marii alchimişti, piatra filosofală se obţine prin purificarea, amestecul şi coacerea celor patru elemente constitutive ale universului amintite de filosofii antici greci: pămîntul, apa, aerul şi focul. Pentru alchimişti aceste patru elemente nu desemnează realităţi concrete, ci stări ale materiei în relaţie cu patru stări: cald, rece, uscat şi umed.  Regăsim întreaga bogăţie conceptuală şi simbolică alchimică a celor patru elemente în cele patru călătorii ale iniţierii în primul grad al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat.

Cînd aspirantul este introdus în cabinetul de reflecţie el face prima sa călătorie, este supus probei pămîntului în care i se cere recursul la introspecţie; un ilustru alchimist, Basile Valentine, spunea că cel care vrea să lucreze la Marea Operă trebuie să viziteze sufletul său, să pătrundă cît mai mult cu putinţă în fiinţa sa şi să facă o muncă ascunsă şi misterioasă. Aşa cum sămînţa pentru a da rod trebuie acoperită cu pămînt, cel care aude chemarea lui Dumnezeu trebuie să se corecteze, să se îndrepte pentru a obţine sublima transmutaţie prin care imunda materie neagră să strălucească asemenea unui diamant. Atunci va găsi piatra ascunsă pe care o tăinuieşte în el. Este originea celebrei formule VITRIOL ( visita interiora terrrae rectificandoque inveniens occultum lapidem – vizitează părţile interioare ale pămîntului, prin rectificare vei găsi piatra ascunsă). Cabinetul de reflecţie îl îndeamnă pe postulant la meditaţie asupra valorii obiectelor simbolice interpretabile din punct de vedere emblematic, alegoric şi simbolic. Această căutare a templului interior ne confirmă că fiecare trebuie mai întîi să caute în el însuşi. Izolarea, renunţarea, sacrificiul de sine sînt primii paşi ai iniţierii care începe prin ucenicia tăcerii. Această primă călătorie este punerea în mormînt a iluziilor profane şi preludiul unei renaşteri pe planul chintesenţei.

Cea de a doua călătorie a tînărului neofit se încheie cu proba aerului, care poate fi interpretată asemenea suflului care întreţine viaţa, care se adresează înţelegerii şi gîndirii; dar proba aerului trebuie să-l îndemne pe candidat şi la meditaţie, o meditaţie asupra pericolului care îl ameninţă pe cel care, ghidat de egoism şi orgoliu, vrea să meargă prea sus şi prea repede, acolo unde vîntul este mai puternic încît îl dezrădăcinează şi îl trimite la pămînt. Cea de a treia călătorie, în care zgomotele sînt estompate, arată că în căutarea adevărului profanul exercită spiritul său critic; proba apei este renaşterea la o viaţă nouă, ritual prezent în toate tradiţiile arhaice. A patra călătorie desfăşurată în calm şi tăcere îl invită pe profan să nu uite că prima sa misiune este de face cu el însuşi o pace profundă pentru a înfrunta victorios proba focului. Focul, purificator şi regenerator, anunţă apropierea de adevăr. Acest foc subtil va permite desăvîrşirea operei transformînd materia pentru ca aceasta să devină lumină. Întrupare a graţiei divine focul, cel care poartă spre perfecţiune, cel care face ca lumina să biruiască asupra tenebrelelor, aşa cum ne aminteşte Evanghelia după Ioan : “Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”.

Asemenea alchimistului, francmasonul urmează etapele succesive ale purificării, care nu sînt însă sinonime cu cele ale progresului din viaţa profană; alchimistul ca şi francmasonul nu este un spectator, ci este deopotrivă subiect, operator şi mărturisitor al parcursului său iniţiatic; pentru alchimist şi pentru francmason nu obţinerea pietrei este cea care îi transformă, ci parcursul pe care l-au urmat pînă acolo. Să ne amintim un îndemn mult drag alchimiştilor medievali: lege, lege, relege, ora, labora et inveniens (citeşte, citeşte şi iar citeşte, roagă-te, lucrează şi vei găsi).

Etichete: alchimie, iniţiere

Iată şi partea a II-a a interviului cu Jean-Jacques Gabut. Puteţi citi prima parte aici: Jean-Jacques Gabut: Ritul Scoțian Antic și Acceptat – o construcție spirituală fondată pe armonie și frumusețe (partea I)

francmasonul – “un soldat al universalului şi al eternului”

Bogdan Mihai MANDACHE: Naşterea masoneriei simbolice a fost un fenomen complex în care s-au împletit influenţe venind dinspre ordinele cavalereşti, dinspre masoneria operativă, dinspre redescoperirile pe care le-a făcut Renaşterea (hermetism, alchimie, gnoză, cabală, arta memoriei). Dvs. spuneţi că francmasoneria este un creuzet; care sînt elementele din a căror combinare (ars combinatoria) a rezultat un ordin iniţiatic ce se revendică din Tradiţie?

Jean-Jacques GABUT: Eu cred că este vorba de trei curente fondatoare şi de un „transmiţător”; cele trei curente sînt: masoneria operativă de la care a împrumutat simboluri şi ritualuri, asociaţiile religioase monastice şi ordinele cavalereşti, care însă nu trebuie limitate doar la ordinul Templierilor. Exegeza mosonologică recunoaşte rolul de transmiţător jucat de un al patrulea curent sau mai curînd sursă care a venit să irige creuzetul noii masonerii născînde: cel al artei hermetice a memoriei. David Stevenson a arătat importanţa pe care o avea în Scoţia această artă a memoriei, în acelaşi timp cu hermetismul şi alchimia, împreună contribuind la „construcţia hermetico-alchimică” a diferitelor grade ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat. David Stevenson crede că lojile existente deja în secolul al XVII-lea, lojile unde dominau încă „operativii”, ar fi putut fi într-un anume sens adevărate „temple ale memoriei”. Această artă a memoriei care ne vine din antichitatea greco-romană este o extraordinară disciplină a spiritului care ar fi găsit în practica riguroasă a ritualurilor, impuse drept criterii ale autenticei masonerii, un gen de debuşeu natural, de supravieţuire acceptată. Punîndu-şi problema originii masoneriei speculative, Frances A. Yates, autoarea unei lucrări remarcabile despre arta memoriei, sugera că arta memoriei „ar putea fi sursa reală a mişcării hermetice şi mistice care foloseşte nu arhitectura reală a masoneriei operative , ci arhitectura imaginară sau speculativă a artei memoriei ca mijloc de a transmite învăţăturile sale”. Principiul acestei practici hermetice era fondat pe construcţia unui vast edificiu mental cu numeroase piese care ar trebui vizitate una cîte una într-o ordine precisă şi unde imaginile ar simboliza locuri astfel memorate. Or aceste imagini corespund astăzi simbolurilor masonice şi gradele masonice sînt locurile (loci) artei memoriei, Ritul constituind ansamblul edificiului pe care masonul trebuie să-l viziteze. Fiecare grad al masoneriei scoţiene poate fi astfel considerat ca depozitarul unei părţi a secretului hermetic care transmite Ritul în ansamblu ca o arcă păstrătoare a tradiţiilor iniţiatice cele mai vechi.

Importanţa hermetismului în Scoţia secolului al XVI-lea, interesul pentru arta memoriei dar şi pentru alchimie, se regăsesc în loji unde se face trimiterte la o istorie mitică a meseriei de zidar şi la originile îndepărtate ale Templului lui Solomon şi la tradiţiile iniţiatice egiptene. În secolul al XVII-lea, arată David Stevenson, iese în evidenţă „incoerenta diversitate” a formelor îmbrăcate de francmasonerie. Bazîndu-se pe documente , el arată că în Scoţia s-a folosit prima oară cuvîntul de lojă în sens modern, au apărut primele procese-verbale oficiale, primele exemple de non-operativi aderenţi la loji, primele referinţe la cuvîntul de mason, primele mărturii ale organizării pe grade. În 1600 loja din Edimburg cuprindea non-operativi: notari, clerici, nobili, oameni de la Curte. Printre „protectorii” primiţi ca non-operativi la începutul secolului al XVII-lea, remarcăm două nume care au jucat un rol esenţial în transformarea francmasoneriei: William Schaw căruia îi datorăm Statutele şi primele ritualuri ale noii masonerii, ca şi ample referinţe la arta memoriei; celălalt nume este Sinclair de Rosslincare a avut dorinţa de a transmite o moştenire mistică, esoterică, dezvoltată astăzi în masonerie.

- Aţi parcurs toate treptele Ritului Scoţian Antic şi Acceptat şi, ca un fin cercetător, interesat să pătrundă tainele învăţăturii nu să dobîndească în fugă gradele înalte, v-aţi concentrat asupra simbolismului său profund. Un parcurs în timp care i-ar descuraja pe mulţi dintre acei care, ca şi Parceval, nu ar şti să pună întrebarea fundamentală, dar care vă îngăduie Dvs. să cuprindeţi într-o acoladă răspunsul la întrebarea de ce acest rit şi nu altul.

- Se spune într-un ritual al celor mai înalte grade scoţiene că francmasonul trebuie să fie „soldatul universalului şi al eternului”. Această frază, extrem de semnificativă, traduce perfect dubla realizare a căutării iniţiatice şi a căii cavalereşti. Sublimă şi vană utopie, se va spune, şi totuşi sublimă şi exaltată promisiune care face din cavalerul modern un soldat al Binelui, al Adevărului şi al Frumosului. Un soldat al universalului şi eternului, eliberat de contingenţele cadrului şi timpului, scăpînd strîmtelor categorii ale acestei lumi temporare şi tranzitorii, strîmtelor constrîngeri ale duratei şi limitelor arbitrare. El a devenit cu adevărat „Cavaler al lui Dumnezeu şi al Templului său”. Prima calitate cerută viitorului francmason este cea de a fi un „om liber”. Cel ce este sclav al păcatelor sale, al relelor obiceiuri nu se poate consacra unei autentice căutări spirituale; în francmasonerie, omul liber va fi un fidel servitor al echităţii şi justiţiei. Spada omului liber nu este instrument al răzbunării, spada masonului este spada dreptăţii lui Gabriel.

Prin esenţă, prin concepţie şi prin funcţionare, francmasoneria ca şi cavalerismul nu sînt societăţi „democratice”. Iluzia vine din devierile masoneriei secolului al XVIII-lea, cînd voind să se substituie camerei de reflecţie şi chiar de elaboare a legilor, ea pretindea să influenţeze direct puterea temporală, crezînd că acţionează astfel pentru binele noii societăţi. Uitînd însă că a intra într-un Ordin spiritual îi interzicea astfel de acţiuni. Ordinul uita că vocaţia sa nu era decît de esenţă spirituală. El uita misiunea sa de a forma oameni, şi nu de a transforma societatea. Francmasoneria urmăreşte să formeze o elită spirituală, oameni care cu siguranţă nu sînt nici sfinţi, nici supraoameni, ci oameni pe deplin, bogaţi în virtuţi şi avizi de înţelepciune. Ea cere postulanţi calificaţi intelectual, moral şi spiritual, pentru a pretinde iniţierea. Care om cu judecată ar putea pretinde să exercite o putere, sa asume o funcţie în sînul Ordinului, dacă nu este calificat intelectual, moral şi spiritual pentru a o face? În orice caz, prezenţa filiaţiei cavalereşti în francmasonerie este pentru a demonstra că în masonerie ca şi în cavalerism nu poate fi vorba de o pătrundere a metodelor şi concepţiilor care acţionează în lumea profană.

Printre specificităţile care domnesc asupra  Ritului Scoţian Antic şi Acceptat este cea privind finalitatea actelor care nu are nimic a face cu pretinsele obiective asumate de francmasonerie în lumea profană. Asimilarea contra naturii a puterii temporale şi a autorităţii spirituale este la originea acestei regretabile confuzii. Francmasonul nu lucrează în efemer, el nu lucrează pentru el, nici pentru oamenii timpului său, ci pentru oamenii viitorului, pentru lumea viitoare, fără a uita că modelul rămîne Ierusalimul ceresc. Albert Lantoine insista asupra caracterului „non naţional” al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat şi asupra „universalităţii” sale, calitate esenţială a Ritului. Pluritradiţional în însăşi esenţa sa, Ritul Scoţian Antic şi Acceptat are o extraordinară capacitate de adaptare la toate societăţile umane. Viziunea universalistă a Ritului ţine în mod incontestabil de noţiunea de Imperiu spiritual şi chiar de Sfînt Imperiu spiritual, cum o amintesc atîtea grade şi simboluri. Şi pe deasupra, acest Vultur bicefal care ne aminteşte mai întîi că în acest Sfînt Imperiu noi trebuie să unim Orientul cu Occidentul. Sigur, pentru a-l construi, noi nu avem decît arme spirituale, cele care nasc din Credinţă, din Speranţă şi din Iubire, cele care se află în Adevăr, Dreptate şi Echitate. Cea a Luminii pe care am primit-o şi pe care trebuie la rîndul nostru să o răspîndim în lume.

afirmarea priorității absolute a căutării inițiatice

- Sînteţi autorul unui documentat studiu despre relaţiile tensionate între francmasonerie şi marile religii monoteiste, cu accent pe respingerea francmasoneriei de Biserica romano-catolică. Care a fost geneza acestui conflict?

Citeste mai departe »

Etichete: cunoaştere, Gabut, masonerie, rit, scoţian

După ce în loja de perfecţie, maestrul care a retrăit simbolic moartea maestrului Hiram este învestit cu gradul de maestru secret, unde învaţă că practicarea tăcerii, a obedienţei şi fidelităţii sînt cheile de boltă ale perfecţionării sale, dar şi că datoria este una dintre importantele legi ale masoneriei, într-un ritual care aminteşte moartea maestrului Hiram, dar şi pierderea Cuvîntului Adevărat; a urmat apoi dobîndirea gradului de ales printre cei nouă care continuă legenda uciderii lui Hiram, cel ales avînd a răzbuna moartea maestrului şi pedepsirea ucigaşilor. Loja de perfecţie se încheie cu gradul de ales perfect, la care aspiră şi pe care îl dobîndeşte cel care de-a lungul parcursului său masonic a făcut dovada respectării îndatoririlor asumate prin jurămînt în gradele precedente. Nu este vorba nicidecum numai de o înlănţuire de jurăminte, ci deopotrivă şi de una a învăţăturilor fiecărui grad.

După loja de perfecţie, urmează ceea ce mulţi consideră unul din corpusurile ritului scoţian antic şi acceptat plin de frumuseţe ritualică şi de o complexă învăţătură: Capitulul Crucii şi al Trandafirului. Primul din seria gradelor capitulare este cel de Cavaler al Orientului, al Sabiei şi al Vulturului.

În timpul urmaşilor regelui Solomon, Ierusalimul este cucerit de babilonienii conduşi de Nabuconodosor, Templul este distrus, iar evreii sînt duşi în captivitate, de unde după 70 de ani, la îndemnul lui Zorobabel, Cyrus, regele Babilonului,  îi va elibera pentru a le îngădui reconstruirea Templului lui Solomon. Legenda acestui grad se regăseşte în Cartea întîi a lui Ezdra şi în Cartea lui Neemia, ambele relatînd eliberarea iudeilor din robia babiloneană: “Toate regatele pămîntului mi le-a dat mie Domnul Dumnezeul cerului şi mi-a poruncit să-I fac locaş la Ierusalim în Iuda. Aşadar, aceia dintre voi, din tot poporul Lui, care voiesc – fie cu ei Dumnezeul lor – să se ducă la Ierusalim în Iuda şi să zidească templul Domnului Dumnezeului lui Israel, a Acelui Dumnezeu Care este în Ierusalim” (Ezdra, 1, 3-4).

Cu gradul al 15-lea, Cavaler al Orientului, se deschide seria gradelor cavalereşti, dar şi o lungă discuţie asupra supravieţuirii ordinului cavaleresc prin masonerie. Istoricii apreciază că, în ciuda unei opinii larg răspîndite, instituţia cavalerismului este dinaintea Evului Mediu, originile ei găsindu-se în Roma antică.Nu trebuie abandonată nici pista amplu şi temeinic argumentată de Henri Corbin în ceea ce priveşte cavalerismul islamic. Este însă pe deplin adevărat că perioada de glorie a cavalerismului se situează în Evul Mediu, perioada cea mai fecundă fiind în secolele XI, XII şi XIII, cînd cavalerii contractau o fraternitate de arme şi jurau să se apere mutual; în acea epocă glorioasă a cavalerismului acesta a fost influenţat spiritul fecund de asociere şi de creştinism care va orienta morala acestui corp de elită luptător către apărarea văduvelor, a săracilor şi a orfanilor, şi a tuturor celor care nu se puteau proteja ei înşişi. Cavalerismul va exercita o imensă influenţă asupra claselor elevate din societatea medievală, pregătirea viitorului cavaler implicînd pe lîngă o bună pregătire fizică, şi o aleasă educaţie morală şi intelectuală; la capătul acestui drum deloc uşor, urma ceremonia consacrării, masoneria speculativă preluînd cîteva elemente pe care le-a introdus în ritualurile de consacrare.

Cavalerismul a influenţat profund moravurile epocii şi conduita socială. Dintre virtuţile comportamentului cavaleresc trebuie amintite loialitatea, oroarea de minciună şi de perfidie. Cavalerii care aspirau la o mai deplină perfecţiune religioasă se consacrau apărării “pămîntului sfînt” şi se puneau în serviciul pelerinilor care vizitau aceste locuri. Aceasta a fost originea Ospitalierilor Sfîntului Ioan al Ierusalimului şi al Templierilor. Într-un ritual de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, sînt prezentate obligaţiile Cavalerului Orientului: “A iubi, a adora pe Dumnezeu; sinceritatea în toate lucrurile, fuga de minciună, şi a avea oroare de defăimători; a ajuta fraţii în nevoile lor, chiar de a le preveni; a iubi oamenii în general dar îndeosebi fraţii; a fi un riguros observator al legilor şi statutelor francmasoneriei: iată obligaţiile, datoriile şi virtuţile”.

Din aceste virtuţi şi datorii decurg temele filosofice ale acestui grad: exilul, captivitatea, eliberarea, victoria asupra opresiunii şi a opresorilor, voinţa de a triumfa asupra obstacolelor, de a surmonta adversitatea şi toate formele de eşec, vigilenţa, libertatea, egalitatea, fraternitatea, continuitatea între primul şi al doilea templu, reînnoirea alianţei. Dintre aspectele din ritual care pot deveni subiecte de meditaţie, analiză şi dezbatere voi aminti două. Mai întîi acele iniţiale L.D.P. care trimit la un faptul istoric privitor la revenirea iudeilor din captivitate, iar pentru a trece Eufratul era nevoie de liberté de passage (liberatea de a trece):

- Care este numele unui Cavaler mason?

- Cel de mason foarte liber.

- Pentru ce foarte liber?

- Pentru că masonii care au fost aleşi de Solomon pentru a lucra la Templu, au fost declaraţi liberi şi scutiţi de toate impozitele pentru ei şi descendenţii lor.După distrugerea templului de Nabuconodosor ei au fost duşi în captivitate. Dar bunătatea regelui Cyrus le-a dat permisiunea să reconstruiască  un al doilea templu sub Zorobabel şi i-a pus în libertate. Din acea epocă noi purtăm numele de masoni liberi.

Această libertate de trecere corespunde unei libertăţi de mişcare şi  de acţiune; fiecare mason trebuie să fie atent să  nu fie captiv al unei lumi în care nu regăseşte valorile care îl definesc. Libertatea regăsită după 70 de ani de exil este intim legată de reconstrucţie, de altfel fiecare prizonier care este eliberat începe un ciclu de reconstrucţie animat de speranţă într-un nou ciclu. Această libertate regăsită este legată de o luptă care cere a forţa trecerea şi a combate. Zorobabel nu va ceda tentaţiilor lui Cyrus de a-i dezvălui secretele artei regale în schimbul eliberării prizonierilor; el îşi păstrează libertatea de conştiinţă şi obţine eliberarea captivilor.

Un al doilea aspect, legat de cel prezentat, este podul cu inscripţia L.D.P., construcţie care permite trecerea de pe un mal pe celălalt; loc de trecere, podul poate fi şi simbolul unităţii, al medierii. Trecerea podului poate oferi multiple posibilităţi de interpretare, putem vedea  Cavalerul Orientului ieşind victorios din încercările la care a fost supus, obţinînd prin aceasta “libertatea de trecere” pe plan fizic cît şi spiritual.

Şi acest grad, ca şi cele care alcătuiesc seria gradelor capitulare, arată că în succesiunea gradelor sale Ritul Scoţian Antic şi Acceptat este una dintre cele mai frumoase şi armonioase construcţii spirituale ale lumii moderne, el aducînd fiecărui adept o eliberare progresivă a fiinţei sale, dînd loc unei perfecţionări spirituale şi morale. Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, prin dimensiunea sa spirituală şi calea sa iniţiatică tradiţională, prin înlănţuirea celor trezeci şi trei de grade ale sale este unul dintre ultimele metereze respectînd perfectibilitatea umană.

Etichete: cavaler, LDP, Zorobabel

Întrucît dialogul cu Jean-Jacques Gabut este amplu, voi publica acest interviu in două părţi, urmînd ca cea de a doua parte să apară peste cîteva zile.

Jean-Jacques Gabut (născut pe 9 august 1934, la Chalon-sur-Saone), a făcut studii de drept, dar optat pentru cariera jurnalitică, domeniul în care a început să lucreze de la 20 de ani. A lucrat ca reporter, şef de serviciu şi redactor-şef pentru grupurile „Progres”, „Dauphine Libere” şi „Lyon-Matin”; de asemenea a condus două posturi de radio: „Happy Radio” şi „Fun Radio”. A predat  la Şcoala franceză a ataşaţilor de presă şi la Universitatea Jean Moulin din Lyon. A făcut parte din marele juriu  al concursului de absolvire a Şcolii naţionale de la Saint-Cyr. A fost preşedinte şi animator al mai multor asociaţii cu scop umanitar sau filantropic sau cu caracter civic. Pentru îndelungata activitate publicistică, de formator al unor generaţii de jurnalişti, pentru activitatea civică, dar şi pentru cea de fost combatant în Algeria, Jean-Jacques Gabut a primit mai multe distincţii ale Republicii Franceze: Cavaler al Legiunii de Onoare, Ordinul Naţional al Meritului, titular al Crucii Combatantului, madalia comemorativă a Algeriei, medalia Recunoştinţei Naţiunii, medalia de onoare a Adunării Naţionale, medalia de aur a Senatului. Autor a numeroase conferinţe, studii ( în revistele Historia, Temoin, Points de vue initiatiques) şi cărţi despre esoterism, francmasonerie, tradiţii iniţiatice, istoria religiilor. Dintre cărţile sale amintim: Lyon magique et sacré, histoires et mystères d’une ville, éditions de Borée, 1994; La magie traditionnelle, éditions Dangles, 1999; Les survivances chevaleresques dans la franc-maçonnerie du rite écossais ancien et accepté, éditions Dervy, 2004; Eglise, religions et franc-maçonnerie, éditions du Cerf, 2005; Les symboles de la franc-maçonnerie, éditions Dervy, 2008.

calea privilegiată către Cunoaștere

Bogdan Mihai MANDACHE: Una din tendinţele erei post-moderne, marcată de un avînt fără precedent al tehnicii, este încercarea de redescoperire a vechilor tradiţii, a esoterismului începuturilor; cu siguranţă este vorba şi de o încercare de a compensa ariditatea unei vieţi în care mijloacele tehnicii iau locul comunicării, a căutării dincolo de suprafaţa lucrurilor. Pe acest fundal se vorbeşte tot mai mult de iniţiere, de un trecut care de cele mai multe ori nu poate fi dovedit; miraculosul exercită o forţă de atracţie nebănuită. Proliferează false ordine cavalereşti, se acordă titluri lipsite de orice acoperire, totul într-o vădită căutare de legitimitate a Tradiţiei. Dincolo de aceste căutări sortite nu numai eşecului, ci şi ridicolului, mai există ordine iniţiatice tradiţionale?

Jean-Jacques GABUT: Pentru mine, francmasoneria este un ordin iniţiatic şi tradiţional fondat pe fraternitate. Ordin înseamnă că francmasoneria nu este o societate oarecare de obedienţă profană. Cuvîntul ordin o leagă în mod automat de vechile ordine religioase cu care francmasoneria operativă era în contact strîns ( îndeosebi  Ordinul Templului, Ordinul Benedictinilor sau al Cistercienilor, cel al Ospitalierilor Sfîntului Ioan, cel al Sfîntului Lazăr de Ierusalim). Aceasta înseamnă deopotrivă că acest ordin, universal şi atemporal, este de esenţă „indefinibilă şi absolută” şi că el depăşeşte totalmente lumea lucrurilor tranzitorii şi trecătoare.

Cu siguranţă, prin „iniţiere” francmasoneria se situează pe un plan de autentică spiritualitate, dar se distinge net de religii pentru că nu impune nici o dogmă nici o „Revelaţie”. Temenul de ordin defineşte mai bine ceea ce este masoneria decît termenul britanic de „Craft”, care trimite mai mult la „meserie” şi care nu ţine seamă de toate aporturile vechilor tradiţii (religiile misterelor, alchime, cabală, hermetism creştin) care fac din francmasonerie o „arcă păstrătoare” a Tradiţiei primordiale. Ceea ce atrage astăzi tinerii către francmasonerie este caracterul său de cale privilegiată către Cunoaştere, de spiritualitate deschisă şi de căutare liberă, distingîndu-se de religii prin absenţa dogmelor sau a adevărurilor impuse.

Esoterismul pe care îl vehiculează îi dă tocmai acest caracter de cale privilegiată, dar de cele mai multe ori el este descoperit de iniţiat după intrarea sa în Ordin. Ritualurile nu sînt, fără îndoială, un element atractiv a priori.  Minunatul instrument pe care îl reprezintă şi incontestabila lor utilitate nu sînt descoperite de noii fraţi decît a posteriori.

Cît despre pretinsa influenţă în mediile politice şi sociale, aceasta a pierdut mult din atracţie, chiar dacă unele obedienţe o revendică în folosul lor. Această influenţă care a constituit o adevărată „deviere” a Ordinului la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi în timpul primei jumătăţi a secolului al XX-lea, este din fericire considerată din nou în francmasonerie ca un fenomen care ţine doar de angajamentele individuale ale fraţilor şi nu de angajamentul obedienţelor şi chiar mai puţin al Ordinului în ansamblul său.

- Sînteţi autorul unei lucrări bine primită despre originile cavalereşti ale masoneriei speculative. Studiind cavalerismul, despre care se ştie bine că nu ne-a lăsat multe informaţii, dar şi începuturile masoneriei, cufundată şi ele în negura timpurilor, v-aţi aflat în faţa…exactitudinii pseudo-adevărului, a efemerului. V-aţi apropiat de ce spunea Unamuno: nu avem intuiţia eternului întrucît îl căutăm în istorie!

- A reuni cavalerismul şi masoneria într-un studiu global, este a priori straniu. Ce raporturi pot fi între arta constructorilor şi arta războinicilor, distrugător prin esenţă, chiar dacă este transcendat de un ideal spiritual? Şi totuşi cine nu vede că în cavalerism ca şi în masonerie, istoria este neputincioasă în a determina originile, în a justifica evoluţiile şi comportamentele, să precizeze obiectivele fundamentale?

Probe scrise? Nu există sau sînt foarte puţine. Ce cavaler, dacă exceptăm genialele afabulaţii ale lui Cervantes, a scris despre trecutul său cavaleresc? Care mason al începuturilor a povestit experienţa sa iniţiatică înaintea metamorfozei masoneriei moderne sub semnul Luminilor şi cu viziunea impusă de neo-umanism? Istoricul lumii profane nu se interesează niciodată de aspectele „exterioare” ale istoriei. Cel mai des el ignoră schema filosofică ce se ascunde în spatele vălului istoric. Istoricul masoneriei nu face decît să urmeze aceeaşi cale. Recent profesorul scoţian David Stevenson a avut curajul să denunţe „ghettoul” istoriei masonice şi prejudecăţile istoricilor tradiţionali, arătînd că în spatele vălului pe care l-a ridicat se ascund încă multe mistere.

Aceste mistere sînt cele care mă interesează, mistere pe care le putem pătrunde nu prin metoda clasică de investigare în arhive – ele sînt cvasi-inexistente! – ci prin raţionament analogic, prin intuiţie, prin coroborări între fapte certe, reale, dar şi între realităţi mai subtile, atingînd rituri şi mituri, simboluri, gîndirea subterană esoterică, „piatra ascunsă” a înţelepţilor. Nu pretind să fac operă de istoric; eu fac apel în adevăr la realităţi spirituale care depăşesc cel mai adesea conceptele de timp şi spaţiu, realităţi care, dincolo de formele cunoscute şi repertoriate de istorie, desenează ca o arhitectură secretă. O tramă nevăzută unind gîndurile prin mituri.

Ordinul masonic în transcierea sa în „Ritul Scoţian Antic şi Acceptat” nu s-a născut ex nihilo în secolul al XVIII-lea. Nu este creaţia, mai mult sau mai puţin ingenioasă, mai mult sau mai puţin stranie, a creierelor înceţoşate practicînd un sincretism abscons. Dimpotrivă este, şi o pot atesta, de la gradul 1 la cel de-al 33-lea, o construcţie spirituală fondată pe armonie şi frumuseţe. O construcţie răbdătoare, inteligentă, aducînd celor care îi trăiesc etapele, o viziune uimitoare, exaltantă a lumii şi a creării sale de Dumnezeu, Marele Arhitect al Universului. Mulţi factori, multe influenţe s-au conjugat pentru a ajunge la acest magnific edificiu.

S-a vorbit de influenţa operativă sau corporativă; de cea a masonilor de Meserie, strămoşi indirecţi ai Masoneriei oficiale din secolul al XVIII-lea  şi este adevărat că este reală, că ea este profundă, pentru că masonii zis „speculativi”au reluat toate simbolurile, toate ritualurile şi toate instrumentele îndepărtaţilor lor companioni.

S-a vorbit de asemenea de influenţa religioasă şi este adevărat că aceasta s-a manifestat de-a lungul secolelor pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Biblia nu a încetat să inspire ritualuri, să furnizeze referinţe, cuvinte de trecere, mituri şi legende ale diferitelor grade ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat.

Nimeni însă nu a încercat să expliciteze şi să analizeze în profunzime cel de-al treilea curent inspirator al masoneriei scoţiene: curentul cavaleresc.

adevăratul secret al Templului: gnoza specific templieră

- Aminteaţi că ordinul cavaleresc nu a lăsat multe urme scrise, evident sub forma mărturiilor directe, căci despre ordinele cavalereşti s-a scris mult, inclusiv în epocă. Ne aflăm în prezenţa unei împletiri între istoric şi mitic din care analistul lucid trebuie să deceleze ceea ce este credibil de fabulos. Dacă instituţii iniţiatice de dată mai nouă revendică pentru o anume legitimitate în ochii contemporanilor un trecut îndepărtat, putem vorbi cu certitudine de o anume filiaţie şi în ordinea ritualistică?

Citeste mai departe »

Etichete: cunoaştere, Gabut, masonerie, rit, scoţian

În ultimele decenii au apărut numeroase lucrări care şi-au propus să abordeze Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, dar mai toate au făcut-o din perspectiva ritualului şi a simbolismului. Într-o recentă carte (Aux souces du Rite Ecossais Ancien et Accepté, Paris, éditions Alphée, 2008) Guy Chassagnard sondează originile Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, prin prisma unor evenimente care i-au avut ca protagonişti pe Etienne Morin şi contele Auguste de Grasse-Tilly. La 27 martie 1762, Etienne Morin părăsea Franţa pentru insulele franceze din America, avînd în bagaje o panoplie de grade, cu care avea să înfiinţeze o Societate a Masonilor liberi şi acceptaţi cît şi un Ordin al Suveranilor Prinţi ai Secretului Regal, adică un Rit de perfecţie. După patru decenii, la 4 iulie 1804, contele Auguste de Grasse-Tilly debarca la Bordeaux, avînd asupra sa o patentă acordată la Charleston prin care era autorizat să pună bazele, în insulele franceze şi în alte locuri, a unui nou rit, cel scoţian antic şi acceptat. “Cum s-a trecut în cîţiva ani de la Etienne Morin la contele Auguste de Grasse-Tilly? Cum Ritul de Perfecţie s-a făcut Scoţian? Prezenta lucrarea are ca scop să răspundă, în toată simplitatea, la aceste două întrebări”, arată Guy Chassagnard în prefaţa cărţii sale.

După o scurtă incursiune istorică explorînd începuturile masoneriei speculative, Guy Chassagnard abordează primele încercări de constituire a ritului de perfecţie, dar şi sensul termenului de scoţian aplicat gradelor înalte. Între 1733 şi 1762 documentele epocii menţionează apariţia primelor grade de perfecţie: maestru scoţian, prinţ de roza-cruce, cavaler al orientului, maestru secret, ales al celor nouă, cavaler al vulturului şi al pelicanului, cavaler kadosch; în privinţa denumirii de “scoţian”, istoricii  nu lasă loc echivocului: Scoţia nu are nici un merit în constituirea gradelor înalte, denumirea fiind aleasă pentru a da o aură de vechime noului rit. De la apariţia Ritului Scoţian Antic şi Acceptat în Europa, patenta lui Etienne Morin nu a încetat să intrige istoricii masoneriei; deşi nu a existat decît o singură patentă, istoricii au identificat patru copii (originalul a dispărut de multă vreme), cea mai veche datînd din decembrie 1768. Patenta a existat, semnatarii sînt personalităţi ale masoneriei acelor timpuri, încît istorici nu au de ce să se îndoiască de apariţia unor grade ale perfecţiei în teritorii franceze de peste mări. După moartea lui Etienne Morin, americanul Henry Andrew Francken a recopiat ritualurile Ritului de perfecţie care cuprindea 25 de grade, de la ucenic la Prinţ al secretului regal, distribuite în şapte clase.

La răspîntia dintre secolul al XVIII-lea şi cel de-al XIX-lea, unsprezece Honorable Gentlemen, cum vor rămîne în istorie, au pregătit constituirea primului Suprem Consiliu al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat; printre ei: Abraham Alexander, Frederick Dalcho, Jean-Baptiste Marie Delahogue, Emanuel De La Motta, John Mitchell, Contele Auguste de Grasse-Tilly. La 31 mai 1801, nouă dintre ei vor consitui primul  Suprem Consiliu. Fără a exagera, acest moment din istoria Ritului Scoţian Antic şi Acceptat a avut darul de a scoate ordinea din haos (Ordo ab Chao). În prima “oraţie” în faţa membrilor Sublimei Mari Loji de Perfecţie, din septembrie 1801, Frederick Dalcho spunea: “Masoneria este cea mai perfectă şi sublimă Instituţie vreodată formată pentru promovarea fericirii indivizilor, sau pentru creşterea binelui general al comunităţii”.

Guy Chassagnard face cîteva precizări asupra Constituţiilor lui Frederic al II-lea, a succesiunii gradelor şi denumirii lor aşa cum apar prezentate în acest document, dar şi a momentului cînd apar Constituţiile (1786), cu 15 ani înaintea primului Suprem Consiliu, şi se întreabă, şi nu este primul, după cum nu va fi nici ultimul, de ce un rege prusac a ales o altă ţară decît a sa pentru a aşeza acolo începuturile Ritului Scoţian. După ce prezintă succint ritualurile gradelor Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, Guy Chassagnard îşi încheie volumul cu cîteva documente (Patenta lui Morin, Constituţiile de la Bordeaux, Marile Constituţii, Concordatul din 1804).

Cartea lui Guy Chassagnard caută pe baza documentelor din arhive să dea un răspuns întrebărilor pe care încă le suscită trecutul scoţian. “Afacerea Scoţiană rămîne deci de urmărit…atît de o parte a Atlanticului, cît şi de alta. Pentru  lucrătorii masoni, misiunea nu este terminată; pentru cercetătorul, curios de istorie, ea este încă de întreprins”.

Etichete: Chassagnard, Grasse-Tilly, Morin, rit, scoţian