În dialogurile sale cu Claude-Henri Rocquet (Încercarea labirintului), Mircea Eliade considera că viața fiecăruia dintre noi poate fi interpretată ca un ritual inițiatic, un ritual al căutării sensurilor ascunse, al participării la o realitate care-și dezvăluie tainele doar celor chemați să le afle. „Naturii îi place să rămână ascunsă”, afirma Heraclit provocând gândirea să descopere ascunsul. Întrunul dintre răspunsurile sale din cartea mai sus amintită, Mircea Eliade compară decriptarea sensurilor vieții cu o probă a labirintului: „Un labirint este uneori apărarea magică a unui centru, a unei bogății, a unui înțeles. Pătrunderea în el poate fi un ritual inițiatic, după cum se vede în mitul lui Tezeu. Acest simbolism este modelul oricărei existențe care, trecând prin numeroase încercări, înaintează spre propriul său centru, spre sine însuși.” Pornind de la aceste gânduri și luând ca motto cuvintele lui Eliade, „Inițierea se află în miezul oricărei existențe umane”, universitarul ieșean Nicu Gavriluță ne propune o cale pentru a nu rătăci în labirintul propriei vieți, în recenta sa carte Viața, un ritual inițiatic. Interviuri și dialoguri culturale, Iași, Editura Junimea, colecția „Exit”, 2020, 202 p. Cartea reunește mai multe interviuri și dialoguri culturale în care Nici Gavriluță a dialogat cu Sebastian Antoce, Aurel Brumă, Nicolae Busuioc, Vlad Cioacă, Ștefania Coșuleanu, Ioan Holban, Cătălin Jeckel, Simona Modreanu, Daniela Șontică. Nicu Gavriluță este binecunoscut pentru preocupările sale de antropologie și sociologie, pentru cărțile în care se regăsesc aceste preocupări: Antropologie socială și culturală; Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene; Sociologia religiilor. Credințe, ritualuri, ideologii; Mit, magie și manipulare politică; Noile religii seculare. Corectitudinea politică, tehnologiile viitorului și transumanismul. Dintre volumele unde a fost coautor, amintim tot unul apărut la Editura Junimea, cel în care i-a fost partener de dialog lui Ioan Holban: Globalizare și identitate românească.
Fiecare individ conștient de rostul trecerii sale prin lume, depășind crizele spirituale ale vremii, reface proba labirintului, o probă în care nu doar inspirata alegere este determinantă, ci și întâlnirea cu un maestru care să arate calea. Discuția despre maestru/învățător poate fi purtată pe mai multe planuri. Amintind anii săi de studii, Nicu Gavriluță vorbește despre schimbarea fundamentală a comportamentului social al oamenilor apărută odată cu internetul și mai ales Facebook-ul, deplângând dispariția timpurilor în care oamenii reflectau și gândeau, când „cultivau deschiderea spre Celălalt și aveau posibilitatea de a comunica și aprofunda o idee.” Sigur, autorul recunoaște unele dintre binefacerile noilor mijloace de comunicare, dar lasă să se vadă nostalgia acelui timp în care exercițiul gândirii și interiorizarea ideilor erau primordiale, erau de neînlocuit: „Diferența majoră este aceea că, citind în manieră clasică un text și meditând asupra lui, te descoperi un alt om. Ori, în clipa în care între tine și text apare tehnica, există pericolul dezumanizării și al înstrăinării, cum spunea Martin Heidegger. Există comunicare, dar nu mai există comuniune în aprofundarea unei idei. Tehnica nu trebuie stigmatizată și refuzată. Trebuie cunoscută și folosită. Esențial este însă altceva: să păstrezi ritualul clasic al lecturii pe text, al judecății lucide și al înțelegerii profunde cu propria ta minte.” De aceea în căutările sale Nicu Gavriluță a zăbovit, și continuă să o mai facă, asupra cărților lui Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Homer, Platon, Giovanni Papini, Rudolf Otto, James Frazer, Marc Augé, Françoise Bonardel, Moshe Idel.
Termenii de inițiere și inițiat nu au un bun renume, fiind trimiși de cele mai multe ori către zone obscure, dincolo de înțelesul tainic al jocului umbrelor și al luminii. Trăim într-o lume prea grăbită pentru a înțelege că nu totul se dezvăluie la prima privire, o lume în care prea puțini se supun timpului mirării, prea puțini înțeleg jocul apariției și al retragerii, al datului și al sustrasului, al dezvăluirii și disimulării. Dezvăluirea ființei este inseparabilă de o disimulare, fără această mișcare nici un fiind nu ar putea să apară, căci a ascunde ține de un gest original al ființei și nu de o confiscare umană a unui „adevăr” în folosul unui număr mic de aleși. A rămas celebră vorba spusă de Aristotel lui Alexandru cel Mare, când acesta îi reproșa că publicase cărțile acroatice și astfel știința cea mai înaltă va fi comună tuturor, iar el nu va fi mai presus decât alții; răspunsul lui Aristotel a fost simplu: „Să știi că eu le-am publicat și nu le-am publicat. Căci ele sunt inteligibile numai pentru cei ce m-au ascultat.” Nu era intenția vizibilă de a ascunde, ci mai curând dorința ca adevărul să se dezvăluie treptat ființei cunoscătoare, să devină în individ fructul propriei deveniri, capacitățile de comprehensiune fiind inegale. „Dacă adevărul trebuie lucrat” spunea filosoful francez Jean Borella, „el nu trebuie dezvăluit și revelat în întregime. Trebuie deci să-l descopăr, să-l dezocultez, să-l pătrund, să-l desăvârșesc în așa fel încât să mă transform formulându-l în mine. Adevărul devine un eveniment al vieții mele. Adevărul nu este total decât în el însuși: nici o revelație nu îi epuizează integralitatea.”
Alchimia a fost mai totdeauna privită cu o anume rezervă, cu un gen de superioritate niciodată justificat, încât dialogul propus de Simona Modreanu despre această arta uitată, despre athanor sau despre piatra filosofală, cu coborâri în istorie și priviri profunde asupra alchimiei spirituale, este un demers aducător de clarificări binevenite. Moștenitori ai unui raționalism care s-a vrut „atotbiruitor”, oamenii zilelor noastre privesc cu condescendență către domenii al căror înțeles profund scapă înțelegerii comune. Unul dintre aceste domenii este alchimia, văzută de mulți ca un pur exercițiu de transformare a metalelor. Întrebările Simonei Modreanu și răspunsurile lui Nicu Gavriluță aduc lămuriri despre istoricul alchimiei, despre aria geografică de răspândire, despre alchimie și creștinism, despre remarcabilele scrieri despre alchimie ale lui Carl Gustav Jung, despre albedo, nigredo, și rubedo, în răspunsurile sale Nicu Gavriluță identificând numeroase urme ale prezenței alchimiei în lumea de azi, nu în sensul propriu al cuvântului, ci în scrieri teoretice și literare. Totdeauna alchimia a vizat perfecțiunea materiei și deopotrivă a operatorului, fiind o epopee a materiei și spiritului, urmărind realizarea Marii Opere. Laboratorul alchimic, metaforic athanorul, este locul de muncă și de rugăciune al alchimistului, al cărui adagiu este: Citește, citește și iar citește, roagă-te, lucrează și vei găsi. Cuvintele ritualului alchimic au mai multe sensuri încât cititorul grăbit va fi dezamăgit de lectura unui tratat alchimic, găsindu-l indescifrabil și neinteresant, uitând că misterul nu se dezvăluie decât celui răbdător să îl afle, celui care așteaptă întâlnirea. În finalul dialogului despre alchimie, Nicu Gavriluță vorbește despre contribuția doamnei Françoise Bonardel la înțelegerea unor dimensiuni ale experienței umane mult timp ocultate de ideologia progresistă și raționalistă. Am realizat mai multe interviuri cu doamna Françoise Bonardel, am scris despre cărțile sale, apreciindu-i totdeauna dorința de a descoperi ceea ce era sub stratul gros cu care modernitatea materialistă încerca să acopere ceea ce ținea de Tradiție, alchimie, hermetism, esoterism, dorința de a-l apropia pe omul contemporan de spiritualitate, de dimensiunea spirituală a existenței.
Nicu Gavriluță oferă răspunsuri unor întrebări care frământă societatea modernă care a pierdut multe din reperele tradiționale care îi ofereau o anume stabilitate; deși termenii spiritualitate, tradiție, inițiere, tradițional sunt atât de des folosiți, ei și-au pierdut sensurile profunde tocmai prin folosirea fără noimă, oamenii dând o excesivă importanță formelor care nu spun nimic. De aceea Nicu Gavriluță simte nevoia să vorbească despre toleranța religioasă într-o lume multiculturală, despre redescoperirea filonului creștin într-o lume globală, despre limite omenești și orizontul deschis al vieții spirituale, despre forța soteriologică a culturii umaniste. Cartea Viața, un ritual inițiatic este un îndemn la a trece dincolo de suprafața înșelătoare a lucrurilor, este un îndemn la a nu asista pasivi la „degradarea culturală a individului și la instalarea subculturii în forme amenințătoare.”
Taguri: alchimie, iniţiere, Junimea, Nicu Gavriluță, viața