Esoterica

Fără îndoială simbolismul masonic este unul dintre cele mai abordate subiecte din panoplia celor care înţeleg masoneria ca pe o instituţie înrădăcinată în tradiţie şi care îşi propune să transmită. De cîtva timp, lucrărilor consacrate simbolismului masonic li s-a mai adăugat una, purtînd semnătura lui Gérard Marro: La Symbolique maçonnique devoilée, Paris, éditions du Rocher, 2007, 368 p. Gérard Marro dă mai întîi o definiţie a masoneriei speculative, pe care o reproducem in extenso: “Francmasoneria este un ordin esoteric, iniţiatic, tradiţional, universal, care lucrează pornind de la perfecţionarea individuală la perfecţionarea umanităţii. Francmasonii lucrează la realizarea acestui ideal cu mijloacele ritului şi al simbolurilor care transmit iniţiaţilor, din generaţie în generaţie, o învăţătură, sau pentru a spune mai bine o metodologie care face să fie descoperit drumul de urmat pentru apropierea de această perfecţiune. Bazîndu-se pe valori de fraternitate, de toleranţă şi libertate, gîndirea masonică îşi afirmă puterea şi originalitatea într-un demers spiritual care o leagă de sacru”. Această definiţie îi oferă autorului un nimerit motiv de a răspunde succesiv unor întrebări care vizează caracterul esoteric, iniţiatic, tradiţional şi universal al ordinului: într-o lume în criză masoneria permite omului regăsirea rădăcinilor sale în Tradiţie, într-o tradiţie care reactualizează trecutul şi dă sens viitorului.

După prezentarea cîtorva repere istorice care amintesc Vechile Îndatoriri şi evoluţia masoneriei speculative, Gérard Marro supune atenţiei tema tradiţiei şi ritualurilor iniţiatice, de la iniţierea egipteană pînă la obligaţiile masonice; sînt pagini nu numai plăcute lecturii, ci şi incitante notaţii asupra iniţierii egiptene, asupra tradiţiei iniţiatice şi a transmiterii, asupra tradiţiei iniţiatice masonice, sau despre cabinetul de reflecţie în care postulantul petrece un timp care îl pregăteşte pentru intrarea în templu şi înfruntarea probelor iniţiatice. Despre Pitagora se ştie relativ puţin, dar ca orice învăţătură păstrată pentru iniţiaţi a avut parte de deformări şi fabulaţii; dincolo de orice exagerare, Gérard Marro identifică unele elemente din doctrina şcolii pitagoreice care se por regăsi în ritualul masonic. “Ordinul pitagoreic era un ordin iniţiatic dar cu particularitatea că făcea să coexiste o învăţătură esoterică rezervată numai iniţiaţilor, şi o învăţătură exoterică destinată unui vast public”, reaminteşte Gérard Marro şi trimiţînd la mai vechea discuţie asupra “dezvăluirii” secretului prin publicarea ritualurilor masonice: nimeni nu devine iniţiat prin simpla lectură a unui ritual, orice gard ar avea acesta! Fiind o comunitate iniţiatică tradiţională, masoneria îşi transmite învăţăturile cu ajutorul simbolurilor, evident constatare care se aplică şi altor instituţii care se revendică dintr-o tradiţie pe care o transmit mai departe. În timpul sacru în care are loc ţinuta lojii, delimitat de deschiderea la miezul zilei, cînd Soarele, simbol al luminii divine, iluminează pămîntul, şi de închiderea la miezul nopţii, cînd sfîrşitul întîlneşte începutul, simbolurile capătă noi dimensiuni într-o asociere în care regăsim binarul ( lumină-tenebre, sacru-profan, Jachin-Boaz) şi ternarul ( Cartea Legii Sacre-Echerul-Compasul, Maestrul între Echer şi Compas, Înţelepciune-Forţă-Frumuseţe).

Incursiunea lui Gérard Marro în  simbolica templului masonic continuă cu prezentarea tabloului lojii cu toate elemetele sale, a templului ca loc sacru, a celor două coloane din exterior şi a coloanelor care simbolizeză Înţelepciunea, Forţa şi Frumuseţea. În ritualurile masonice se găsesc şi numeroase trimiteri, directe sau voalate, la mituri: “Miturile ne fac să gîndim că moartea iniţiatică este preludiul indispensabil al începutului vieţii spirituale, al regenerării spirituale, al intrării în lumea Luminii. Limbajul mitologic vorbeşte lumii noastre imaginale, lumea sufletului, psyché al grecilor, sediul imaginaţiei active care leagă diferitele niveluri ale realului. Prin mit, omul încearcă să modeleze lumea sa, să facă inteligibil universul său exterior şi interior”, arată Gérard Marro, pe urmele lui Mircea Eliade şi Paul Ricoeur. Dintre mituri, Gérard Marro se opreşte asupra labirintului (care ilustrează calea iniţiatică, drumul spiritului către lumină, circumvoluţiunile , înaintările şi revenirile pentru a ajunge în centru), luminii (lumina iniţiatică, adevărat foc al spiritului, lumina care străluceşte în întuneric, amintind frumoasa spusă a Evanghelistului Ioan “Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”), cavernei (care joacă un rol esenţial în toate tradiţiile, cu ample referiri la mitul cavernei/peşterii în dialogul Republica al lui Platon), celor trei mari lumini ale masoneriei.

În ultima secţiune teoretică a volumului, Gérard Marro aminteşte care sînt credinţele şi virtuţile masonice. Mulţi din cei care acuză masoneria doar după lecturi ale unor derizorii cărţi care prezintă masoneria ca autoare neîntrecută de comploturi şi răsturnări politice şi sociale, vor fi surprinşi să afle că “Unul din primele principii ale francmasoneriei regulare implică credinţa într-o Fiinţă supremă, pe care masonii o numesc Marele Arhitect al Universului. Astfel, toate Marile Loji regulare din lume cer membrilor lor credinţa într-o Fiinţă supremă înainte de a le conferi iniţierea”. Evident, subiectul nu poate fi expediat cu repeziciune, el necesită o analiză lucidă, din care nu pot fi omise schimbările între textul Constituţiilor de la 1813 şi cele de dată recentă; sînt nuanţe care pot trece neobservate pentru ochiul profan, dar care cheamă la noi abordări pe cei obişnuiţi să treacă dincolo de suprafaţa lucrurilor. Un text interesant, plin de nuanţări este cel despre religie, filosofie, ştiinţă şi divin, prilejuindu-i lui Gérard Marro cîteva observaţii de fineţe pe un teren deloc facil, delimitat admirabil de Pascal: Dumnezeu al lui Avraam, al lui Isaac, al lui Iacob, nu al filosofilor şi savanţilor. Nu mai puţin incitante sînt paginile despre tetragramă, fraternitate, îndoială.

La prima vedere, cu uşurinţă ne-am putea întreba ce mai poate aduce nou o carte despre simbolismul masonic, subiect despre care s-au scris mii de volume. Cartea lui Gérard Marro aduce o nouă perspectivă: în parte este datorată lecturilor operei lui Carl Gustav Jung şi a deschiderilor pe care aceasta le face către alchimie şi limbajul simbolic; la fel de importantă însă este căutarea şi reuşita lui Gérard Marro de a ieşi din tiparele unor lucrări similare, evident rămînînd fidel regularităţii şi Tradiţiei.

O carte cu un asemenea titlu provocator cui altcuiva ar fi putut fi dedicată decît ilustrului sociolog şi căutător în teoria mitului – Gilbert Durand? Dar provocarea continuă: autorul este … o autoare, este vorba de Doamna profesor Simone Vierne (Les mythes de la franc-maçonnerie, Paris, éditions Vega, coll. “L’univers maçonnique”, 2008, 144 p.).

Un universitar aplecat asupra mitului ştie că dincolo de orice risc, fascinaţia mitului nu poate rămîne fără întrebări. Autoarea aminteşte valul de egiptomanie care a cuprins Occidentul, simplii cititori sau privitori tv neînţelegînd mai nimic dintr-o înşiruire de reverii aflate departe de obiectivitate. Nici masoneria care se revendică dintr-un trecut fabulos, nedovedit istoric, nu scapă aceloraşi obsesii. Nici nu avea cum, atît timp cît aducea în prim plan mitul: un mijloc de a transmite ceea ce limbajul cotidian nu putea comunica.

Volumul se deschide cu o incursiune în lumea mitului, o privire generală asupra mitului de la Platon la Eliade, Durand şi Dumezil. Dacă miturile platoniciene erau destinate să facă înţeleasă o gîndire filosofică, în timp mitul a devenit un frumos ornament hrănit din literatura greco-romană; mitul ne spune altceva decît un adevăr ştiinţific sau istoric, adevărul său este de un alt ordin şi se adresează intuţiei şi imaginarului: “Mitul, şi aici este fără îndoială trăsătura sa cea mai importantă şi raţiunea sa de a fi, caută să rezolve, prin povestire, probleme esenţiale şi existenţiale, în sensul filosofic al acestor doi termeni”, afirmă Simone Vierne. Mitul indică totdeauna o cale unde căutarea trebuie să fie cea a unei lumini, alta decît cea naturală. Simone Vierne arată că atît simbolul cît şi ritualul sînt de o complexitate apropiată celei a mitului. “Simbolul dă de gîndit” spunea marele filosof francez Paul Ricoeur, iar “a gîndi” trebuie luat în sens foarte larg, incluzînd atît raţiunea cît şi imaginarul, filosofia şi metafizica cît şi studierea sacrului. Marca distinctivă a ritualurilor, cu precădere a celor iniţiatice, este secretul; secretul previne pericolul că odată căzut în mîinile tuturor poate fi o “armă mortală, în sensul real şi spiritual al adjectivului: căci forţa simbolului permite toate manipulările – cum s-a văzut de exemplu cu svastika şi miturile germanice”. Astăzi miturile sînt binecunoscute, ceea ce poate preveni derapaje cum au fost cele amintite de Simone Vierne, dar în iniţieri el ia valoarea sa sacră şi sensul religios doar prin trecerea probelor necesare şi secrete.

Secretul francmasonilor se intitulează unul din capitolele cărţii, nu fără o uşoară ironie, trăind într-o lume în care spaţiul public este invadat de intimitate, în mod cu totul paradoxal; dacă secretul masonic nu poate  fi “păstrat ca aurul la Fort-Knox”, răspîndirea sa către toate azimuturile nu poate duce decît la  banalizare. Este drept că “secretul masonic” a permis naşterea unor fantasme, dar un ordin iniţiatic nu trebuie să coboare în stradă! Iniţiere, ce cuvînt frumos, căruia însă mulţi… iniţiaţi nu-i atribuie înţelesul profund! Latinescul initium înseamnă început, în vreme ce termenul grec predispune la un joc mai subtil al interpretărilor: télétè, termenul care desemnează ceremonia de iniţiere, este fondat pe rădăcina telos, care înseamnă desăvîrşire. Dar “a fi la capăt” se poate aplica şi vieţii; grecii, aminteşte Simone Vierne, iubeau în verbul teleo şi “ajungerea la perfecţiune” şi “a ajunge la capătul unei călătorii”. Plutarh afirma: “Iată pentru ce există o atît de strînsă analogie între cuvintele greceşti care înseamnă a muri şi a iniţia.” Iniţierea, afirmă Simone Vierne, este cea care permite, într-o anumită măsură, surmontarea morţii fizice care este ineluctabilă, este cea care permite fiinţei umane să ajungă la o perfecţiune dincolo de normele destinului: “transformarea se situează pe un plan personal, pe o căutare etică, filosofică, metafizică, o viziune asupra lumii care caută să nu se mulţumească cu o gestionare a vieţii sub unghiul pur practic al cotidianului. A intra în francmasonerie, înseamnă a concepe că există deopotrivă o lume profană şi o lume sacră. În prima, se desfăşoară viaţa de toate zilele, unde oamenii trebuie să facă faţă problemelor comune, pe care în mod evident este necesar să le înfrunte. În a doua, ceremonii specifice se străduiesc să transforme fiinţa umană, cu limitele sale, într-o altă fiinţă, capabilă să le depăşească. Dar aceste două lumi nu pot fi separate ca printr-o împrejmuire: a intra în francmasonerie nu înseamnă a intra în mănăstire. Iniţiaţii trebuie să se străduiască să transpună în lumea profană principile sale.”

Ca orice societate, francmasoneria nu s-ar fi putut menţine fără a-şi fi fondat filosofia şi transmiterea rituală pe mituri, întrucît “semnificaţia mitică este deopotrivă mai generală şi mai profundă, cu o valoare mai univesală decît expresiile particulare ale diverselor ritualuri. [...] Unul din rolurile esenţiale pe care îl joacă mitul este nu numai de a pune o ordine semnificativă în acest haos (se  va recunoaşte formula ordo ab chao), ci de asemenea de a organiza legătura între toţi francmasonii din toate obedienţele, o legătură care nu a fost niciodată aservită vicisitudinilor timpului sau locului, căci este dincolo de cronologie şi dincolo de geografie. Din acest punct de vedere, francmasoneria este unul din mijloacele care ne-a fost transmis, de cîteva secole, pentru a oferi fiecăruia posibilitatea de a depăşi condiţia sa umană, de a accede la o transcedenţă.” Simone Vierne face cîteva relevante trimiteri la istoria mitică a originilor ordinului (pentru unii Adam, pentru alţii Noe, pentru unii Constantinopolele anului 1090, pentru alţii companionajul medieval; evident, exemplul mitic cel mai des invocat este Templul lui Solomon, cu întreg simbolismul său. Alte modele mitice despre care s-a scris mult sînt Egiptul şi Babelul. Construcţia Templului este un arhetip al francmasoneriei, are o valoare simbolică şi o semnificaţie esenţială care ţin de construcţia “templului interior”, de transpunerea în plan personal a virtuţilor necesare construcţiei Templului.

Un capitol în care erudiţia Doamnei Simone Vierne se manifestă în deplinătata sa este cel despre mitul iniţiatic, despre una dintre problemele esenţiale şi existenţiale care s-au pus de la apariţia lui homo sapiens. Toate iniţierile sînt o coborîte către origini, către un timp al începuturilor; miturile iniţiatice trebuie să aducă viitorilor iniţiaţi posibilitatea de a opera o transmutaţie care va aduce schimbări în activitatea şi comportamentul lor. Mitul masonic, cel al maestrului Hiram,  apare ulterior naşterii masoneriei speculative; este vorba de o dramă mitică, un ritual al morţii şi al renaşterii, o interpretare, specifică francmasoneriei, a mitului iniţiatic, prefigurat în simbolurile primelor două grade.

Moartea şi renaşterea simbolice ale lui Hiram, urmate de pedepsirea ucigaşilor săi în primele grade ale lojilor de perfecţie, marchează primii paşi ai unei căutări spirituale. Parcursul oricărui iniţiat se face gradual, sperîndu-se că totdeauna el vrea să meargă mai departe: “Aventura masonică, deci, este o căutare jalonată de probe, ca orice aventură profană, dar aceste probe au înainte de toate o valoare simbolică, implicînd o participare activă de ordin spiritual.” Orice căutare implică o călătorie şi o aventură, Simone Vierne amintind călătoriile din primele două grade în diferitele ritualuri care se practică astăzi, pentru a insista pe călătoriile simbolice pentru găsirea trupului maestrului Hiram, călătorii pe care le vor relua cei nouă sau cei cincisprezece maeştri în ritualurile gradelor înalte; nu mai puţin încărcat de simbolism este căutarea în subteranele Templului lui Solomon, acolo unde maeştri vor găsi cubul de agat pe care este gravat Numele inefabil. Împărţite pe diverse clase, gradele înalte oscilează între referinţe biblice şi imaginarul cavaleresc; Gilbert Durand spunea că pot fi reperate 320 de titluri cavalereşti în diversele rituri care se practică. În ritualurile Ritului Scoţian Antic şi Acceptat se conferă cîteva grade care au în titulatură denumirea de cavaler, ele prilejuind ceremonii pline de fast dar şi de o profundă învăţătură esoterică: Cavaler al Orientului şi al Spadei, Cavaler al Ierusalimului, Cavaler al Occidentului şi al Orientului, Cavaler al Crucii şi al Trandafirului, Cavaler al Soarelui, Cavaler Kaddosch. În aceste grade cu o anumită influenţă cavalerească regăsim şi unele elemente care amintesc de celebrul Ordin al Templierilor, condamnat de Papa Clement al V-lea şi de regele Filip cel Frumos; aceste trimiteri sînt mai evidente în ritualul gradului de Cavaler Kaddosch, deşi desele reveniri asupra ritualului vor să estompeze vizibilitatea referinţei la martirajul templierilor şi al Cavalerului Jacques de Molay. Unul din ansamblurile mitice definitorii pentru cultura occidentală este mitul cavalerilor Mesei Rotunde şi mitul căutării Graalului, care nu sînt prezente decît aluziv în ritualurile gradelor înalte.

Elementele numeroase şi complexe, ritualurile, legendele şi simbolurile puse în mişcare de diversele rituri, nu se pot reduce la o lectură unică: “O lectură mitocritică cum este cea a acestei cărţi permite o interpretare care, fără a se pretinde în nici un fel unică, oferă un punct de vedere suficient de suplu şi deschis pentru a nu risca dogmatismul. [...] Francmasoneria, în expresia sa ca şi în idealul său, face parte din aceste mari teritorii mitice, a căror exploatare nu poate înceta vreodată.”

O carte fascinantă, pasionantă şi erudită, despre un teritoriu universal, cel al mitului, şi despre miturile fondatoare ale francmasoneriei.

Cultura egipteană continuă să fascineze şi o face încă multă vreme, atît timp cît operele de artă şi scrierile vor fi privite cu noi ochi dornici să descopere comori nebănuite încă. Cartea celor două căi este considerat unul dintre cele mai enigmatice texte ale literaturii esoterice ale vechiului Egipt. De puţin timp acest text este cunoscut într-o nouă versiune, cititorul avînd sub ochi textul hieroglific, transliterarea şi traducerea literală: André Fermat – Le Livre des deux chemins. Un texte fondamental de la spiritualité égyptienne, Paris, Maison de Vie Editeur, 2008, 322 p.

Gîndirea egipteană asupra creaţiei universului, a cunoaşterii luminii sau a destinului omului ne-a parvenit sub diverse forme. Una dintre acestea este piramida textelor, prima operă scrisă  a fost gravată în interiorul unei piramide în timpul celei de a cincea dinastii. “Ea poate fi văzută ca o carte monumentală în care se intră pentru a descoperi acolo substanţa sa intimă. Piramida prin forma sa şi prin concepţia construcţiei sale este ea însăşi o literă a acestei monumentale cărţi. Textele piramidelor conţin o cunoaştere esenţială, indispensabilă pentru a înţelege funcţia faraonului, piatra unghiulară a civilizaţiei egiptene.” O altă formă de transmitere a gîndirii egiptene este ansamblul “textelor sarcofagelor”, sarcofage răspîndite în întreaga lume; de repertorierea acestor sarcofage, de colaţionarea textelor s-a ocupat eminentul egiptolog olandez Adriaan de Buck care le-a reunit în şapte monumentale volume – The Egyptian Coffin Texts. Specialiştii consideră că studiul Textelor sarcofagelor este inepuizabil, ele aducînd o referinţă solidă pentru descoperirea gîndirii vechilor egipteni; în ansamblul lor sînt considerate ca texte destinate exclusiv procurării unei garanţii post-mortem.

Cartea celor două căi este considerat un text de iniţiere, numai cel care a dobîndit cunoaşterea poate trece orice obstacol şi poate ajunge la al şaptelea cer, aureolat de strălucirea zeului suprem. Iniţierea echivalează cu o emergenţă, cu o ţîşnire din Tenebre şi din apele Haosului iniţial. Iar iniţiatul este în fapt o iniţiată, proprietarul sarcofagului fiind o femeie, Sathedjehotep, “fiica zeului ţesătoriei”. Iniţierea este un lung periplu prin templu, situat în mod simbolic la orient, protejat de o incintă de foc. La începutul drumului, iniţiata este recunoscută ca o fiinţă a templului, capabilă să participe la misterele vieţii simbolizată de Osiris; se presupune că a văzut diversele forme creatoare. Dar înainte de a parcurge cele două căi, un gardian se arată un adevărat obstacol avînd menirea de a-i răpune pe ignoranţi. Accentul pus este clar: numai cel care va întreprinde un demers al cunoaşterii va putea depăşi obstacolele, ceea ce dă adevăratul sens al parcursului iniţiatic. Religia egipteană se bazează pe cunoaştere, nu este o luptă de putere, ci un demers de deschidere a conştiinţei prin cunoaştere. Gardianul nu poate fi învins decît de cel îl cunoaşte şi dacă el îl cunoaşte. Şi el nu-l va cunoaşte decît pe cel care cunoaşte forţele care animă universul. Urmează cele două căi ale apei şi pămîntului separate de un canal de foc; după ieşirea din cele două căi iniţiata se află în faţa a trei rînduri de duhuri şi a unei reţele de canale încrucişate. Reţeaua are menirea de a-l rătăci pe candidat, funcţia labirintului fiind aceea de a ascunde drumul bun într-o aparenţă inextricabilă. Găsind drumul cel bun, iniţiata va deveni o fidelă a lui Thot şi o ardentă apărătoare a acestuia. “Această iniţiată, se spune în capitolul 1067, este cea care transmite cuvintele unui zeu către un alt zeu”.

Puţine sînt lucrările care abordează un astfel de subiect, deşi în lumea islamică au existat şi continuă să existe loji masonice, dar “situaţia dramatică în care a fost aruncată o mare parte a lumii musulmane pentru raţiuni de instrumentalizare politică a religiei este adeseori analizată ca făcînd imposibilă punerea în operă a structurilor filosofice, corporative sau esoterice care cer pace şi disciplină, recunoaşterea celuilalt în diferenţa şi fraternitatea sa, căutare spirituală şi coeziune socială. Şi totuşi aceste structuri s-au constituit din primele timpuri ale islamului sub formă de confrerii, de corporaţii, de ordine cavalereşti (futuwwa).” Cu aceste rînduri se deschide volumul Secrets initiatiques en Islam et rituels maçonniques. Druzes, Ismaéliens, Alaouites, confréries soufies, editions Harmattan, Paris, 2008, 200 p., volum semnat de Jean-Marc Aractingi şi Christian Lochon.

În secolul al XIX-lea, francmasoneria italiană, franceză şi engleză a deschis loji în Imperiul Otoman la care au aderat politicieni, intelectuali şi comercianţi, căutarea lor de absolut fiind compatibilă cu idealurile masonice, şi aceasta pentru că, în opinia celor doi autori, confreriile sau corporaţiile în care musulmanii erau deja membri erau structuri codificate şi iniţiatice. Într-un prim capitol sînt analizate structurile esoterice ale Islamului; între acestea se disting confreriile sufiste, un bun prilej de a prezenta sufismul ca o asceză spirituală şi rolul socio-politic, caritativ, ospitalier şi pedagogic al confreriilor; alături de confrerii, în lumea islamică s-au afirmat şi corporaţiile esoterice care aveau ritualuri de transmitere a cunoştinţelor, care îi îndrumau pe companioni pe calea onoarei, solidarităţii şi responsabilităţii; un aspect interesant şi mai puţin cunoscut este cel privind ordinele cavalereşti din Islam, astăzi acceptîndu-se tot mai mult că ordinele cavalereşti medievale din Europa au fost influenţate puternic de cavaleria persană preislamică şi apoi de cea arabă. Futuwwa desemna în epoca preislamică virtuţile eroice ale cavalerilor rătăcitori. Multe din tradiţiile acestor ordine cavalereşti vor reapare în tradiţia masonică, în ritualurile  Cavalerului Boltei Regale, Cavalerului Orientului şi al Spadei, al Prinţului Ierusalimului, Cavalerului Occidentului şi Orientului, Cavalerului Crucii şi al Trandafirului. O secţiune importantă a cărţii este consacrată prezentării ramurilor iniţiatice ale şiismului, cu numeroase comparaţii între ceremoniile de iniţiere religioase şi cele masonice. Ultimele pagini ale cărţii sînt despre francmasonerie în Orient şi în Magreb, multe regimuri autoritare interzicînd astăzi masoneria, excepţie făcînd Turcia, Libanul, Iordania şi Marocul. Incersiunea în spiritualitatea esoterică a unor curente ale Islamului arată că drumul spiritual pe care îl propun acestea este apropiat de cel al francmasonului, totdeauna în căutarea perfecţiunii.

Marc Halévy a mai fost prezent în paginile acestui site cu  prezentări a două dintre cărţile sale – Aux sources de la kabbale et de la mystique juive, éditions Dangles, Escalquens, 2007, 236 p.  şi Philosophie maconnique, éditions Oxus, Escalquens, 2008, 216 p. În rîndurile care urmează voi face o succintă prezentare a unei cărţi apărute în martie 2009: Pensée hébraïque. Une philosophie du kabbalisme au-delà du rabbinisme, éditions Dangles, collection “Horizons ésoteriques”, Escalquens, 312 p., şi care este continuarea celei despre cabală şi mistica ebraică.

Pentru Marc Halévy gîndirea ebraică este o gîndire a mişcării împotriva repaoslui, a devenirii împotriva fiinţei, a înlănţuirii împotriva stabilităţii, a nomadului împotriva sedentarului. De aceea intenţionează să redescopere suflul Spiritului care a inspirat scrierile sacre şi să uite traducerile-trădări, regăsind originalul: “Apa vie a gîndirii ebraice a fost deturnată, canalizată, îndiguită printr-o harababură de reguli şi interdicţii care au făcut-o să stagneze. Este timpul pentru a redeschide vanele şi a-i reda libertatea proaspătă. Fără a renega ceva, Suflul Spiritului ebraic trebuie în prezent să reînsufleţească gîndirea ebraică dincolo de talmudismul rabinic. Reîntoarcere la surse. Reîntoarcere la Sursă.”  Cele 22 de capitole (cifră aleasă nu tocmai întîmplător, alfabetul ebraic are 22 de litere) sînt concepute într-un dialog critic cu idei perpetuate de-a lungul vremii, idei pe care Marc Halévy le combate; lăsînd cititorilor cărţii plăcerea de a urmări argumentele filosofului, el însuşi descendent al unei vechi familii de rabini, amintim cîteva din temele care au stîrnit polemica lui Marc Halévy. Creaţie sau emanaţie? Halévy consideră creaţionismul “o absurditate fără nici un fundament biblic”, creaţionismul mizînd pe instantaneu, în vreme ce procesul creativ s-a întins pe parcursul a şase zile, ceea ce înseamnă un proces progresiv, deci o evoluţie; în opinia lui Marc Halévy, viziunea creaţionistă crează o distanţă infinită între divin şi uman, Dumnezeu apărînd ca un creator exterior şi străin lumii create, ceea ce este foarte departe de textul original ebraic. Monism sau monoteism? Iudaismul “oficial”, susţine Marc Halevy, a devenit monoteist datorită fariseilor, după distrugerea templului de la Ierusalim în anul 70, căci credinţa ebraică originală ar fi fost mai aproape de monism, aducînd în sprijinul afirmaţiei traducerea primului verset din Facerea ( “La început El a făcut divinităţile cu Cerul şi Pămîntul”), un El “singular, inaccesibil, necunoscut, ascuns, non-manifestat, dar el este la începutul şi la sfîrşitul tuturor lucrurilor, al tuturor oamenilor, al tuturor lumilor şi al tuturor zeilor.” Exil sau nomadism? Istoria evreilor este un curios amestec de călătorii mai mult sau mai puţin voite şi de şederi mai mult sau mai puţin precare: “Spiritual şi cultural, Evreul este sedentar; fizic şi natural, Evreul este nomad. El nu devine sedentar geografic decît spiritualizînd, sacralizînd locul unde se aşază. Un loc fizic este mai întîi un loc spiritual, dacă nu, el este un non-loc.” Tabernacol sau templu? Trecerea de la tabernacol la primul templu, la al doilea şi distrugerea definitivă în anul 70 sînt etape decisive ale istoriei evreilor; aceste treceri consecutive povestesc istoria unei gîndiri care se transformă: “Tabernacolul lui Moise este un loc sacru al teofaniei. Acolo, divinul şi umanul se întîlnesc, se ating şi dialoghează. Există deci un punct de contact între uman şi divin, între relativ şi absolut, între etern şi efemer, între particular şi universal.” Călătoriile filosofice ale lui Marc Halévy vor să redea spontaneitatea şi prospeţimea începuturilor unei înţelepciuni eterne, care în unele momente ale istoriei, la confluenţa cu alte culturi şi filosofii, a fost trădată sau chiar falsificată.

André Benzimra, de formaţie filosof, este autorul cîtorva lucrări avînd în centrul preocupărilor subiecte din cabală, unul dintre cele mai facscinante curente de interpretare mistică şi esoterică a Revelaţiei. Dintre cărţile lui André Benzimra, amintim: Légendes cachées dans la Bible, etudes de kabbale maçonnique, Editions Archè, Milano, 2006; L’interdiction de l’incest selon la kabbale, Editions Archè, Milano, 2007; Exploration du Temple maçonnique à la lumière de la kabbale, Editions Dervy, Paris, 2007, prezentată cu cîtva timp în urmă în paginile acestui site. Cu puţin timp în urmă a apărut o nouă lucrare a filosofului francez: Hermétisme et alchimie dans la kabbale. Prolongements maçonniques, Editions Archè, collection “Acacia”, Milano, 2009, 144 p.

Convins că progresul cunoaşterii nu este un fenomen linear, ci, dimpotrivă, cu fiecare nouă lumină adusă asupra unui subiect se vor aprinde alte lumini asupra unor subiecte aparent depărtate de primul, dar care vor concura la celebrarea reconcilierii întregului, cartea lui André Benzimra îşi propune să arate, contrar opiniei lui Gershom Scholem, că hermetismul şi alchimia nu sînt absente din iudaism şi din cabală. În studiul filosofului francez accentul este pus pe cartea Bahir (Cartea Clarităţii), una din cele trei mari lucrări cabalistice, şi pe particularitatea alchimiei iudaice care lucrează asupra transmutaţiei, dar nu a metalelor, ci a pietrelor preţioase. Examinînd hermetismul ebraic, André Benzimra caută să elimine o altă idee primită, cea după care alchimia nu poate conduce adeptul său decît la perfecţiunea stării umane, la realizarea micilor mistere. Autorul urmăreşte să-şi convingă cititorii că marile mistere nu trebuie să-i fie străine alchimistului, cu atît mai mult cu cît ele permit divinizarea omului. Toate aceste lecturi şi interpretări asupra alchimiei şi hermetismului în cabală, îl conduc pe autor să descopere în masoneria speculativă o referinţă la alchimia metalurgică şi la alchimia pietrelor preţioase, mai exact fiind vorba de bijuteria gradului al 13-lea din Ritul Scoţian Antic şi Acceptat: un triunghi de aur montat pe o piatră de agat. După tradiţie, bijuteria ar fi fost fabricată de Enoh, René Guénon considerînd Cartea lui Enoh ca făcînd parte din corpusul hermetic. În cel de-al 13 grad, în cursul călătoriei sale prin cele nouă arcade, Ghibulum va descoperi bijuteria lui Enoh, realizînd astfel programul anunţat în Cabinetul de reflecţie: Vizitează interiorul pămîntului şi prin rectificare vei găsi piatra ascunsă (VITRIOL). În grila hermetică, această piatră ascunsă este aurul filosofilor. Interpretată după datele tradiţiei cabalistice ea devine Schethiyah, piatra fundamentală prin excelenţă, cea care a fost pusă prima de la începutul construcţiei lumii.

Andre Benzimra nu este adeptul concepţiei potrivit căreia  simbolurile masonice sînt oferite liberei interpretări a fiecăruia; în opinia sa, piatra filosofală şi piatra de la fundamentul lumii sînt unul şi acelaşi lucru. Ideea apropierii căutării Schethiyah şi a pietrei filosofale este nouă, deşi uniunea pe care o face bijuteria lui Enoh între aurul filosofal şi agata alchimică arată natura identică a celor două căutări. Tradiţia masonică spune că cele nouă bolţi au fost opera patriarhului Enoh, cel care a fabricat cele două coloane, concepute pentru a rezista una la apă şi cealaltă la foc, pe care a gravat ştiinţele sacre care să ajungă la generaţiile postdiluviene. André Benzimra face o intersantă incursiune asupra legendei masonice a gradului al 13-lea şi comentează suprapunerea peste frumoasa legendă a gradului din Ritul Scoţian Antic şi Acceptat a unei legende de dată relativ recentă, din 1922, care introduce legenda celor trei magi veniţi din Babilon, dovedindu-se un demn păstrător al patrimoniului iniţiatic al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat.