Cabala creștină

Franciscus Mercurius van Helmont (1614-1699)  a dus o viață itinerantă, pe lîngă curțile europene ale vremii, urmărînd și răspîndind în peregrinările sale învățătura cabalistică, neoplatoniciană, mistică și vitalistă a lui Paracelsus și a tatălui său, Jan Baptist van Helmont (1577-1644). Medic, chimist și filosof, Jan Baptist van Helmont a trăit toată viața la Bruxelles, a fost un neoplatonician fidel școlii lui Paracelsus. În lucrarea Ortus medicinae s-a arătat decepționat de învățătura abstractă și pur silogistică a aristotelismului. Metoda sa era una naturală și experimentală, și se inspira din două surse principale: Biblia și cartea naturii. În interiorul acestei gnoseologii scripturale, teologice, hermetice și alchimice, chimia constituie paradigma epistemologică prin excelență. Helmont se numea el însuși philosophus per ignem (filosof prin foc) și își prezenta metoda ca fiind pyrotechnice philosophari, adică filosofie pirotehnică. În chimie, care este arta separării purului de impur, focul este cel care elimină ceea ce este imperfect în natură. Van Helmont va înlocui primatul ontologic și transcendental pe care Aristotel îl acorda mișcării și timpului cu o concepție mai bio-logică care ținea seamă de ritmurile individuale ale vieții. Elemente ale doctrinei sale se vor găsi la Leibniz și la Newton. Dar pasiunea pentru chimie, ideile neoplatoniciene și vitaliste vor avea ecou si în preocupările fiului lui Jan Baptist, Franciscus Mercurius van Helmont. Într-o lucrare din 1693, Seder olam sive Ordo seculorum, Mercurius van Helmont susține că lumea întreagă este guvernată de un singur principiu de viață care se întinde de la monada centrală și neperisabilă (Dumnezeu) pînă la lucrurile infinit divizibile și supuse explicației mecanice. În ordinea acestor „lumi” coborîtoare (mundus emandationis, creationis, formationis, factionis), Isus este prima emanație care rămîne fixată în Bine, în timp ce creaturile oscilează între bine și rău. Organismele vii formează un ansamblu de monade juxtapuse. Fiecare corp animat posedă un spirit de viață specific (archeus) căruia van Helmont îi adaugă concepții atomiste fizice și spirituale. Pămîntul însuși este o ființă vie în sensul unei mame hrănitoare, ceea ce face din cosmos o ordine ierarhizată. Sensul existenței umane și al istoriei își găsește desăvîrșirea într-o perfecționare graduată.

Cabala, în traducere „tradiție”, desemnează ramura majoră a esoterismului iudeo-medieval. De aceea, la prima vedere poate părea surprinzătoare formularea „cabala creștină”. Și totuși ce este cabala creștină? Este un curent de idei, anterior Renașterii, care își are originea în dialogul pe marginea raporturilor dintre confesiunile evreilor și creștinilor, conotațiile eshatologice și misionare, cercetarea umanistă a textelor și surselor, studiul necesar al ebraicii. Cel care deschide noua generație de erudiți dornici să dea  apologeticii tradiționale o dimensiune umanistă a fost Giovanni Pico della Mirandola. El a deschis perspectiva înțelegerii aprofundate a textelor dificile din Vechiul Testament, a căutării unei concilieri doctrinale între diferitele curente filosofice și religioase. Unul dintre fondatorii cabalei creștine a fost Johannes Reuchlin care a început să se intereseze de cabală după ce l-a întîlnit pe Pico della Mirandola. Scrierile lui Reuchlin De Verbo mirifico și De arte cabalistica au devenit celebre în epocă. Ambele tratate sînt scrise sub forma dialogului (un păgîn, un evreu, un creștin, în primul, un grec, un evreu, un musulman, în al doilea) sînt despre limbaj și proprietățile miraculoase ale cuvintelor și literelor; tratatele lui Reuchlin au fost baza documentară și filosofică pentru toți cabaliștii creștini. Dintre aceștia mai amintesc pe Paul Rici, Francois Georges, Guillaume Postel, frații Le Fevre de la Boderie, Guy și Nicolas. Una dintre mărturiile fundamentale ale acestui curent de idei și ferment spiritual al epocii este cartea lui Knorr de Rosenroth, Cabala Denudata, apărută în două tomuri, în 1677 și 1684. Atras de alchimie și teosofie creștină, Rosenroth ilustrează retragerea cabalei creștine către mediile preocupate de ceea ce avea să fie esoterismul, termen care nu exista la acea vreme. Partea a doua a cărții lui Rosenroth, Liber Sohar restitutus, conține și un tratat intitulat Adumbratio Cabalae Christianae, aparținînd lui Mercurius van Helmont, text tradus și în limba română, recent reeditat: Cabala creștină sau sincatabaza ebraică sau Aplicarea doctrinei cabaliștilor evrei la dogma Noului Testament, traducere din limba franceză de George Scrima, București, Editura Herald, colecția „Sepher”, ediția a 2-a, 2019, 200 p.

Cabala creștină este scrisă sub forma unui dialog între un cabalist și un filosof creștin, cu scopul evident de a-l converti pe evreu la creștinism, folosind argumente de natură cabalistică, dar și ample pasaje din Noul Testament. Discuția pornește de la definiția universului și de la cauza primă, instituirea primordială, cabalistul descriind natura lui Dumnezeu „ca pe o lumină nemărginită, care umple tot spațiul, în așa fel încît să nu rămînă nici un loc gol; în același timp, însă, această lumină îmbracă, oriunde s-ar afla, un caracter de unitate, simplitate și uniformitate perfecte, care ar face-o pretutindeni asemănătoare sieși.” Filosoful creștin îi amintește cabalistului că o afirmație asemănătoare, despre „lumina neapropiată”, se regăsește în Epistola întîia către Timotei a sfîntului Apostol Pavel. Un alt subiect al discuției este despre trinitatea creștină, Tatăl, Fiul și Duhul Sfînt, moment în care cabalistul vorbește despre Adam Qadmon, mijlocitorul între toate făpturile originare, cauza perfectă a cauzelor, lăcașul infinitului, sălașul luminii, cel divizat în zece atribute (sephiroth): coroana supremă, înțelepciunea, inteligența, mila, dreptatea, frumusețea, eternitatea, slava, temelia, regatul. Filosoful creștin răspunde afirmațiilor cabalistului cu argumente despre Mesia căruia i se atribuie zece grade asemănătoare, fiecare dintre preopinenți afirmînd și dovedind că totdeauna calitățile și însușirile unuia se regăsesc și în celălalt. Starea constituirii, preexistența sufletelor, persoanele divinității, căderea sufletelor, restituirea sufletelor, restituirea mesianică sînt alte teme ale dialogului între cabalist și filosoful creștin purtat nu în spirit polemic, ci mai curînd din dorința de a cuprinde, prin referiri constante la Zohar și la Vechiul Testament, amploarea și subtilitățile spiritului profetic și ale perspectivei apologetice.