Încă de la apariția masoneriei speculative, în 1717, originea noii instituții a fost un subiect viu disputat, nelipsit de controverse. Și-a făcut loc cu ușurință un curent romantic care privilegia o viziune mitică, una care făcea loc deopotrivă misterului, secretului, originilor mitice, coborîtoare în străvechi timpuri, într-un timp imemorial. Astfel de viziuni pot fi atrăgătoare pentru un public fascinat de ceea ce lasă loc nebulosului, de ceea ce cultivă fantasmagoricul, neglijînd cu desăvîrșire surse istorice, dovezi, călcînd cu bună știință hotarele rigorii științifice. În multe dicționare și cărți, originile masoneriei se cufundă departe în timp tocmai pentru a nu invoca drept argument decît…tradiția și impersonalul „se spune”. Constructorii Templului de la Ierusalim, zidarii medievali, artizani ai monumentalelor catedrale gotice, sau cavalerii templieri sînt pentru mulți înaintașii glorioși ai celor de azi, care revendicînd un asemenea trecut nu pot spera, al rîndul lor, decît la o recunoaștere postumă pe măsură! Nimic mai straniu, mai ciudat și pentru mulți mai captivant decît inventarea Tradiției; Inventarea Tradiției (The Invention of Tradition) este și titlul unei cărți colective coordonate de istoricul Eric Hobsbawm, carte care ilustrează noțiunea de „tradiții inventate”, unul dintre exemple fiind aparatul care înconjoară monarhia britanică în ceremoniile publice și care pare venit dintr-un trecut imemorial, dar care datează de la sfîrșitul secolului al XIX-lea. „Tradiții care par vechi sau se proclamă ca atare au adeseori o origine recentă și sînt uneori inventate. Tradițiile inventate desemnează un ansamblu de practici de natură rituală și simbolică care sînt în mod normal guvernate de reguli acceptate în mod tacit sau deschis și caută să insufle anumite valori și norme de comportament prin repetiție, ceea ce implică în mod automat o continuitate cu trecutul”, scrie Eric Hobsbawm în introducerea la cartea amintită. În urmă cu mai bine de zece ani, Roger Dachez, reputat istoric al francmasoneriei, a publicat cartea L’invention de la franc-maçonnerie. Des opératifs aux spéculatifs, în preambulul căreia reproducea definiția latinescului inventio – „acțiunea de a găsi, de a descoperi; facultatea de a inventa”. Roger Dachez a căutat în studiile sale să descîlcească adevărul de fals, mitul de istorie, certitudinea de supoziție privind cu luciditate, respingînd teze adînc înrădăcinate, susținînd, spre dezamăgirea multora, că masoneria speculativă este o instituție nouă.
În urmă cu puțin timp, R.R., un prieten cu serioase lecturi și preocupări în sfera istoriei și simbolismului masoneriei, îmi semnala o nouă apariție editorială franceză, oferindu-mi și posibilitatea de a citi cartea lui Michael Rapp, Les vraies origines de la franc-maçonnerie? De l’Académie de Florence à la Grande Loge de Londres, Paris, Editions Bussière, 2019, 254 p. Michael Rapp observă că în chestiunea originilor masoneriei există o neobosită căutare a unor origini mitice, coborîtoare pînă la misterele egiptene, căutare aducătoare de puține certitudini. Așadar, multe piste care se întretaie sau duc în fundături fără a aduce altceva mai mult decît ipoteze, unele atrăgătoare, dar lipsite de substanță. Confruntarea altor opinii și lecturile l-au condus pe autorul francez către o ipoteză seducătoare: sursa și originile masoneriei se află în curentul renascentist al neoplatonismului, cultivat de Academia de la Florența, în secolul al XV-lea. Pentru că este o ipoteză seducătoare, dar departe de ceea ce s-a avansat pînă acum ca fiind posibile surse intelectuale ale masoneriei, autorul se grăbește să precizeze încă din introducere: „obiectul acestei cărți nu este de a pretinde că francmasoneria este versiunea modernă a neoplatonismului Renașterii italiene sau engleze. Francmasoneria nu este un sistem de gîndire. Ea nu explică nici lumea nici omul. Ea nu furnizează nici o schemă filosofică sau teologică explicînd masonilor ceea ce trebuie să gîndească sau să creadă. Francmasoneria este o metodă de lucru personal care permite fiecăruia să se amelioreze dezvoltînd gîndirea sa și convingerile proprii, oricare ar fi orientările sale filosofice sau teologice.”
Teoriile asupra originilor masoneriei sînt numeroase și de foarte multe ori lipsite de substanță, reflectînd fantasmele autorilor care dau frîu liber gîndului și condeiului. De aceea multe nici nu vor fi amintite aici, vom urma firul propus de Michael Rapp care distinge mai multe teorii asupra originilor masoneriei: istorii mitice, teorii operative, teorii societale și teorii speculative. Dintre istoriile mitice, două au făcut istorie și datează din primii ani ai masoneriei speculative: teoriile și ipotezele lui Anderson și ale cavalerului Ramsay. Sînt teorii care îmbină invenția cu fapte biblice, accentul punîndu-se pe construcția Templului lui Solomon, în cazul lui Anderson, sau pe filiația templieră, în cazul lui Ramsay. Cea mai răspîndită teorie și pentru mulți cea mai convingătoare este teoria tranziției, a trecerii de la operativ la speculativ. Conform acestei teorii, masoneria speculativă ar fi rodul evoluției lente prin care lojile operative, pe fondul împuținării șantierelor de construcții, au început să primească în rîndurile lor oameni instruiți preocupați de construcții, de arhitectură, non-operativii. În favoarea acestei teorii pledează fapte istorice, la începutul secolului al XVII-lea mai mulți non-operativi (John Boswell, Robert Moray, Elias Ashmole) fiind primiți în loji operative, dar și această teorie a fost criticată datorită unor confuzii terminologice (free mason, freestone mason, accepted, adopted), cît și pentru că non-operativ nu înseamnă totdeauna speculativ, excepția notabilă fiind Ashmole. O variantă a teoriei tranziției este teoria originii corporative a masoneriei, susținătorii ei apelînd la tradiția corporațiilor din Vechiul Egipt sau la colegiile romane, dar nu pot aduce nici o dovadă în sprijinul filiației. Moștenirea templieră este invocată, este seducătoare, dar lipsită de argumente convingătoare. Teoriile societale subliniază caracterul de întrajutorare specific lojilor, aspect important al masoneriei speculative, dar nicidecum definitoriu. Teoriile speculative privilegiază punctul de vedere care vorbește exclusiv de originalitatea noi instituții, inspirată de misterele antice, de spiritul newtonian sau de mișcarea rozicruciană. Teoriile amintite nu sînt acceptate în întregime, dar conțin numeroase elemente care trebuie luate în considerare. Masoneria speculativă nu este prelungirea lojilor tăietorilor în piatră, dar ritualul a împrumutat mult din simbolistica operativilor; despre mișcarea rozicruciană nu se cunosc prea multe detalii, sînt cunoscute manifestele sale, ideile sale regăsindu-se în ritualurile gradelor înalte. Michael Rapp consideră că în mod nejustificat s-a pus accentul pe simbolismul uneltelor, rămînînd oarecum în sfera operativului, și s-a neglijat gîndirea masonică, convingerile sale, sursele și originile sale.
Or, în opinia lui Michael Rapp, sursele nu sînt la Londra anului 1717, ci, surprinzător, sînt la Florența anului 1459. Era anul în care Cosimo de Medici, fondatorul dinastiei de Medici, a fondat Academia neoplatonică de la Florența. Pentru a înțelege apariția și influența acestei ilustre instituții culturale trebuie să amintim anul 1439 și Conciliul de la Florența care reunea capii Bisericilor de Răsărit și de Apus, care veneau în capitala Toscanei pentru a înlătura schisma dintre cele două Biserici. Din Bizanț venea împăratul Ioan Paleologul însoțit de floarea clerului ortodox și de elita învățaților bizantini. Printre aceștia se afla Georgios Gemistos Plethon, un bătrîn cu înfățișare de patriarh biblic care aducea la Florența ideile lui Platon. Cînd vorbea despre Platon în grădinile lui Cosimo de Medici, „un entuziasm tineresc îi cuprindea întreaga ființă, dînd înfățișării lui venerabile, de octogenar nins de vremuri, un nimb de apostol”, scrie P.P. Negulescu. Plethon se situa la un alt nivel decît cel al negocierilor conciliului, căutînd în filosofia lui Platon o alternativă la construcțiile teologice nelipsite de ambiții, Plethon spunînd că „toate religiile nu sînt decît bucăți din oglinda spartă de Afrodita”. Întîlnirea florentinilor cu Plethon a marcat începutul unei frumoase aventuri filosofice, teologice și umane care va cunoaște apogeul sub conducerea lui Marsilio Ficino, iar sfîrșitul sub influența nefastă a dominicanului Girolamo Savonarola. Simbolic, Academia florentină era „o mănăstire laică ai cărei membri, de opinii și religii diferite, dezbat toate marile chestiuni”. În atmosfera discuțiilor despre Platon, Cosimo va intra în posesia unui manuscris curios – Corpus Hermeticum – care va genera un întreg curent de gîndire. Acum va intra în conștiința contemporanilor și a posterității numele lui Hermes Trismegistos, care în scurt timp trece din rîndul divinităților în cel al personajelor mitice. Pe lîngă Corpus, se vor traduce scrierile lui Plotin, ale lui Porphyr și Iamblichos; în cadrul Academiei se vor afirma Marsilio Ficino, Giovanni Pico della Mirandola care vor marca nu numai activitatea Academiei, ci mediul cultural italian. Cu moartea celor doi cărturari, cu moartea lui Lorenzo de Medici, cu domnia sumbră a lui Savonarola, Florența își pierde strălucirea, o strălucire care va apărea deasupra Albionului, după cum ne asigură Michael Rapp. Secolul al XVI-lea va fi pentru Anglia secolul lui Giordano Bruno, care, deși italian, își va expune gîndirea mai întîi la Londra, dar și al lui John Dee, Alexander Dickson, Francis Bacon, Inigo Jones, Robert Fludd, Benjamin Whichcote, Henry More.
În vreme ce alți confrați studiază încă simbolurile operative, numele celor care au condus Royal Society, tendințele politice ale primilor masoni acceptați, Michael Rapp caută indicii în favoarea tezei sale, anume că neoplatonismul de la Florența și mai tîrziu de la Cambridge poate fi adevăratul punct de plecare al masoneriei speculative. Masoneria este o organizație și un demers care se caracterizează printr-un anumit număr de aspecte fundamentale, printre acestea Michael Rapp menționînd: arta memoriei, Templul lui Solomon, căutarea interioară a adevărului, despărțirea tenebrelor de lumină, toleranța, toate acestea transmise printr-o învățătură inițiatică, părinții săi fondatori restaurînd o metodă în care mesajul este transmis prin alegorii și simboluri, Michael Rapp găsind similitudini între maniera alegorică a masoneriei și cele afirmate de Pico della Mirandola: „Dar Orfeu, astfel și-a acoperit tainele principiilor sale cu vălul povestirilor și cu veșmîntul poeziei, încît cel ce citește imnurile acestuia, crede că în dedesubtul lor nu se ascund altceva decît nimicuri și povestioare foarte simple”. Un subiect care încă stîrnește controverse este cel privind secretul masonic, cei din afară văzînd aici un amestec obscur de mistere și conspirații, or Michael Rapp arată că „secretul învățăturii masonice nu ține de texte, ci de practica și semnificația lor – două subiecte fundamental legate, numai practica (individuală și colectivă) a ritualurilor și simbolurilor masonice putînd să lumineze sensul.” Pentru teoreticianul francez, simpla lectură a cărților lui Ficino, Mirandola, Whichcote și Morus ar fi constituit o cale de acces către sursele învățăturii masonice, către înțelegerea procesul de dobîndire graduală a cunoașterii, așa cum ne îndeamnă Pico della Mirandola: „Dar dacă dorim să fim însoțitori ai îngerilor ce urcă și coboară pe scara lui Iacov […] va trebui să ne înălțăm pas cu pas conform ritului, să nu ne abatem niciodată de la calea treptelor și, pregătiți în prealabil, să fim capabili să străbatem căile și de jos în sus și de sus în jos.” Este o progresie prin care masonul descoperă instrumentele perfecționării individuale, proces în care un rol determinant îl are arta memoriei, disciplină fundamentată în zorii modernității de Giordano Bruno. Arta memoriei se bazează pe un principiu fundamental, cel al asocierii numelor sau lucrurilor cu imagini emoțional uimitoare, depuse mental în locuri precise, apoi al parcurgerii acestor locuri pentru a vizualiza întreaga scenă. O lucrare contemporană de referință asupra subiectului aparține istoricului Frances A. Yates, autor al cărții The Art of Memory. „În fiecare etapă a parcursului masonic, diferitele simboluri și instrumente propuse masonului pentru munca sa și înălțarea sa spirituală sînt asociate locurilor, acțiunilor, personajelor destinate să marcheze spiritul masonilor și să-i facă să memoreze simboluri pe care vor putea să le folosească în lucrarea lor interioară”, scrie Michael Rapp.
Referința la Marele Arhitect al Universului este în inima masoneriei încă de la fondarea sa, renunțarea la această referință propusă de Marele Orient al Franței, în 1877, plasînd loja în afara regularității. Se discută pe marginea noțiunii de Mare Arhitect al Universului, a înțelesului acestei noțiuni, formula fiind folosită de Cicero, apoi reluată în Renaștere de Ficino, care vorbește despre „prea admirabila inteligență a Arhitectului ceresc” sau de Mirandola, care în Despre demnitatea omului scrie: „Părintele Dumnezeu, supremul arhitect, construise deja după legile tainicei înțelepciuni, această casă a lumii, pe care o vedem, prea măreț templu al dumnezeirii”. Statutul unui om liber este una dintre caracteristicile fundamentale ale masonului, omul liber fiind cel care are posibilitatea de a alege, de a deosebi binele de rău, virtute despre care vorbea Platon în celebrul mit al peșterii din dialogul Republica. Munca la care este îndemnat ucenicul mason este munca asupra sinelui, „sculptarea propriei statui” despre care vorbea Marsilio Ficino, sau ceea ce exprima Pico della Mirandola: „Te-am pus în centrul acestei lumi (i se adresează Dumnezeu lui Adam – n.m.) pentru ca de aici să privești mai lesne cele ce se află în lumea din jur. Nu te-am făcut nici ceresc, nici pămîntean, nici muritor, nici nemuritor, pentru ca singur să te înfățișezi în forma pe care însuți o preferi, ca și cum prin voia ta ai putea fi propriu-ți sculptor și plăsmuitor de cinste. Vei putea să decazi la cele de jos ce sînt lipsite de inteligență; vei putea, prin hotărîrea spiritului tău, să renaști în cele de sus ce sînt divine.”
Cartea lui Michael Rapp este despre similitudinile între ideile cultivate de Renașterea florentină și neoplatonismul de la Cambridge, pe de o parte, și gîndirea masonică, pe de altă parte. Autorul ne propune un traseu captivant intelectual, deschide piste fertile de cercetare, prilejuiește cititorului revederea sau descoperirea unor minunate pagini scrise de Marsilio Ficino, Giovanni Pico della Mirandola, Giordano Bruno, Benjamin Whichcote sau Thomas Morus. O perspectivă seducătoare asupra Academiei florentine ca punct de plecare al unei fabuloase aventuri intelectuale a modernității.
Taguri: Academia Florentină, masonerie, Michael Rapp, neoplatonism