Esoterica

Capodoperă a arhitecturii sacre gotice, Catedrala Notre-Dame din Paris continuă să suscite interesul celor ce caută noi înțelesuri în hieroglifa pietrei. La începutul secolului al XX-lea, Fulcanelli încerca să dezvăluie Misterul catedralelor într-o lucrare devenită celebră, dincolo de contestațiile care i s-au adus. De puțin timp o nouă lucrare caută sensuri dincolo de literalitatea pietrei – Jacques Trescases: Les 33 médaillons hermétiques du portail central de Notre-Dame de Paris (Editions Detrad, Paris, 2008, 54p.). Cunoșteam preocupările lui  în domeniile esoterismului și spiritualității masonice din cărțile pe care avusese amabilitatea să mi le trimită (La symbolique de la mort ou hermeneutique de la reserrection, editions de La Maisnie, 1983; L’Etoile flamboyante ou la recherche d’une Parole Perdue, editions de La Maisnie, 1993; Promenade initiatique, origine et actualite des mysteres sacres, editions Guy Tredaniel, 1999), dar și din interviul pe care mi l-a acordat pentru revista „Cronica” și pe care l-am reluat în volumul Sensul ascuns. Dialoguri despre esoterism (editura Cronica, Iași, 2005), sub titlul “Pentagrama justifică validitatea învățăturii esoterice”.

Este un fapt evident că nu există un punct de vedere unanim acceptat în ceea ce privește interpretarea simbolismului și ritualismului masonice; așa cum sînt adepți ai curentului ce susține că esoterismul și psihologia răspund aceleeași cerințe, la fel sînt cercetători care afirmă că reducerea ritualului la psihologic este o etapă a procesului anti-tradițional. Jacques Trecases consideră aceste poziții ca fiind extreme, motiv pentru a găsi invocata cale de mijloc, în care esoteriștii și psihologii se regăsesc în căutarea interiorității și a experienței personale. Iar aici exercițiul hermeneutului francez vizează portalul central al Catedralei Notre-Dame de Paris, căruia îi descifrează sensurile alchimice.

Inspirat de Thierry de Champris, Jacques Trecases caută urmele “geometriei nevăzute și tăcute care asigură conjuncția savantă a misticului și raționalului”, pentru a putea urma adevăratul parcurs inițiatic interior la care este chemat vizitatorul catedralei gotice, parcurs  care rezumă întraga cunoaștere universală. Și cum ar putea începe un parcurs inițiatic altfel decît prin invocarea celebrului basorelief reprezentînd Înțelepciunea? De la acest basorelief își începe Jacques Trecases încercarea de captatio benevolentiae pentru înțelegerea celor 33 de basoreliefuri printr-o cheie de interpretare care trimite evident la progresul celor 33 de grade ale Ritului Scoțian Antic și Acceptat, dar și la “procesul de rectificare psihologică necesară pentru a accede la supremul grad al inițierii, adică, la bucuria de a trăi”. Cele două referințe par legitime pentru că, pe de o parte, Ritul Scoțian Antic și Acceptat se definește ca “arta regală” avînd ca scop transformarea pietrei brute în piatră cubică, iar pe de altă parte, alchimia are o viziune unitară asupra totalității cosmosului, lumile vegetală, minerală și animală supunîndu-se acelorași legi ale evoluției sau regresului. “Este deci legitim, afirmă Trecases, de a considera că procesul de spiritualizare și sublimare descris de operațiile alchimice privește în primul rînd rectificarea și evoluția sfîntă a psihismului uman, așa cum îl putem cunoaște pornind de la ultimele achiziții ale psihologiei”.

Cele 33 de basoreliefuri hermetice sînt un bun prilej pentru o fericită incursiune în simbolismul alchimic și masonic, cu numeroase trimiteri și aluzii la cele șapte arte liberale, la Athanor, la arbore și la fîntîna, la celebra formulă VITRIOL, la mercur și la celelalte elemente chimice, la operațiile alchimice. Călătoria lui Jacques Trecases este un parcurs inițiatic complet asupra totalității progresiei în Ritul Scoțian Antic și Acceptat, o punere în evidență a mecanismelor psihice care însoțesc inițierea și care îl fac pe inițiat să redescopere sensul vieții nu printr-o vană speculație, ci prin maniera activă de a se insera în eternitatea vieții.

Etichete: basorelief, iniţiere, rit, Trescases

Aproape necunoscut publicului larg din România înainte de 1989, Rene Guenon este un nume din plin “recuperat” de editorii din ultimii ani; din păcate nici o editură nu a asumat un program al traducerilor din opera lui Guenon, încît la o primă vedere traducerile par a se fi făcut haotic. Totuși cei interesați pot citi, printre altele, Simboluri ale științei sacre, Ezoterismul lui Dante, Criza lumii moderne, Simbolismul crucii, Stările multiple ale ființei, Domnia cantității și semnele vremurilor, Introducere generală în studiul doctrinelor hinduse, Demiurgul și alte studii tradiționale, apărute la editurile Humanitas, Aion și Herald. Lipseau însă cărțile, la fel de cunoscute ca și cele amintite, despre inițiere, realizare spirituală, franc-masonerie și companionaj. În bună măsură lipsesc și acum, doar că de puțin timp a apărut la Editura Herald Scurtă privire asupra inițierii, în traducerea Roxanei Cristian și a lui Florin Mihăescu. Recenta traducere este de două ori binevenită, odată pentru că este una din lucrările importante ale lui Guenon, dar și pentru că apar multe lucrări despre inițiere care induc confuzie în rîndul celor mai puțin cunoscători în domeniu, încît lectura unui autor recunoscut și respectat, nu fără a fi contestat, este necesară. Cu atît mai mult cu cît însuși Rene Guenon, în prefața cărții recent traduse, vorbea de „contrafaceri” într-o lume tot mai îndepărtată de tradițional.

Aricolele grupate în acest volum au fost scrise inițial pentru revista “Etudes traditionnelles”, dar au fost refăcute și redispuse pentru a da unitate volumului și a contura un domeniu despre care scriu mulți fără a-l stăpîni; ceea ce remarca Guenon la vremea sa este la fel de actual și acum: nu aprecierile, fie ele și negative, ale celor “din afară” fac rău, cît părerile eronate ale celor “dinăuntru”, adică ale celor ce-și arogă pretenția ca aparțin unor ordine inițiatice! Guenon este tranșant în privința inițierii, aceasta fiind de neconceput în afara unei organizații și a unei “calificări” pe care trebuie să o dovedească inițiabilul, posibilități inerente naturii proprii a individului și care sînt materia primă asupra căreia va trebui să se efectuaze lucrarea inițiatică: “Inițierea propriu-zisă constă în mod esențial în transmisiunea unei influențe spirituale, transmisiune care ne se poate efectua decît prin intermediul unei organizații tradiționale regulare, în așa fel încît nu s-ar putea vorbi de inițiere în afara ratașării la o astfel de organizație”, iar pentru a fi regulară respectiva organizație trebuie să fie depozitara unei influențe spirituale.

Cartea lui Rene Guenon aduce extrem de utile precizări despre condițiile inițierii, despre regularitate, despre transmisiune inițiatică, despre secret, rituri, ritualuri, mistere, simboluri, inițiere sacerdotală și inițiere regală, transmutare și transformare, operativ și speculativ, inițiere efectivă și inițiere virtuală,roza-cruce și rozicrucieni, hermetism  într-o succesiune care redă inițierii un loc în lumea modernă. Întreaga argumentație aduce în prim plan noținea de interioritate, de transformare lăuntrică, în care cărturarul francez încă mai credea. Părăsise una din ultimele organizații care asumau inițierea, masoneria, pe care nu a reușit să o refondeze, dar nu și speranța că omul modern poate ieși de sub tirania cantității. Și acest volum, ca și altele traduse sau încă nu, ne dovedesc că ne aflăm în fața unei opere și a unui gînditor pe care îl îmbrățișezi total sau îl respingi. A fost probabil unul din ultimii purtători de cuvînt ai Tradiției, a redșteptat interesul pentru Principiile eterne și universale.

Etichete: cunoaştere, Guenon, Herald, iniţiere, transmitere

De mai mulţi ani Doamna profesor Cecile Revauger animă în cadrul Universităţii Bordeaux III un cerc de studii despre istoria masoneriei şi despre implicarea ordinului în politica veacului al XVIII-lea. În opinia universitarului francez, cercetarea domeniului, a masoneriei, trebuie să urmeze calea cercetării ştiinţifice şi să răspundă tuturor criteriilor acestei îndeletniciri: istorie, istoria ideilor, analiza civilizaţiilor şi a culturilor. Este nevoie să se treacă de la descriptiv la abordarea în manieră foarte deschisă a unor probleme cum ar fi angajamentul politic al franc-masoneriei în epoca Luminilor. Pentru aceasta este nevoie de o privire panoramică atît asupra unor personalităţi cît şi asupra unor loji, pentru a înţelege de ce Luminile sînt destinate să rămînă pentru totdeauna neterminate, după spusa lui Tzvetan Todorov. Amplul dosar despre masonerie şi politică în secolul Luminilor este găzduit de numărul 7 al revistei Lumieres - Franc-maconnerie et politique au siecle des Lumieres: Europe-Ameriques (publicată sub egida Centre Interdisciplinare Bordelais d’ Etude des Lumieres, Conseil Regional d’Aquitaine, Centre for Research into Freemasonry-Shefield)  şi este structurat pe trei secţiuni: franc-masonerie, Lumini şi revoluţii; franc-masonerie, mişcări sociale şi reforme; tezele complotului.

Secţiunea Franc-masonerie, Lumini şi revoluţii este deschisă de studiul doamnei Cecile Revauger, reputat specialist în franc-masoneria americană, despre revoluţiile americană şi franceză şi implicarea masoneriei în cele două revoluţii; concluzia autoarei este că între cele două mari evenimente ale sfîrşitului de veac XVIII sînt mari deosebiri în privinţa participării masonilor: dacă în cazul revoluţiei americane se vorbeşte de o participare activă a masonilor americani la un eveniment fondator al istoriei lor, nu la fel stau lucrurile în privinţa revoluţiei de la 1789, teza complotului masonic nu este împărtăşită de istorici, dar este de netăgăduit că masoneria veacului al XVIII-lea se înscrie din plin în contextul Luminilor, în credinţa în perfectibilitatea omului, în setea de cunoaştere şi de descoperire a lumii. Un excelent studiu despre binomul masonerie-revoluţie semnează Jose Ferrer Benimeli, cu multe notaţii despre lucrări de istorie ce au căutat să discearnă “contribuţia” masoneriei franceze în revoluţia de la 1789; alte studii din aceeaşi secţiune sînt despre Benjamin Franklin, pionier al masoneriei transatlantice ( Christian Lerat), parcursul iniţiatic al lui Armand Gaborria (Eric Saunier), Iacobiţi şi franc-masoni la Toulouse (Georges Lamoine).

A doua secţiune Franc-masonerie, mişcări sociale şi reforme debutează cu studiul lui Andrew Prescott despre masonerie şi radicalism în Yorkshire şi continuă cu un studiu despre William Hatchinson, un dramaturg franc-mason mai puţin cunoscut; Sandro Landi face cîteva incursiuni asupra unei teme controversate: implicarea masoneriei în reformele din Italia veacului al XVIII-lea . În aceeaşi secţiune de un real interes istoric sînt studiile despre franc-masoneria suedeză între reformă şi revoluţie (Andreas Onnerfors), franc-masoneria rusă a secolului al XVIII-lea (Yuri Stoyanov).

Ultima secţiune este consacrată Tezelor complotului; la cîţiva ani după revoluţia franceză, abatele Augustin  Barruel acredita teoria după care Revoluţia franceză de la 1789 a fost rezultatul unei “triple conspiraţii contra altarului, tronului şi societăţii”: cele ale filosofilor, masonilor şi Iluminaţilor; Alain Ruiz face o binevenită incursiune în lucrarea lui Barruel Memoires pour servir a l’histoire du jacobinisme. Una din mişcările intelectuale enigmatice ale sfîrşitului de secol XVIII a fost Iluminaţii, creată în 1776 de Adam Weishaupt profesor la Universitatea din Ingolstadt, mişcare asupra căreia glosează Jean Mondot. Dintr-o secţiune despre complot nu putea lipsi una din temele predilecte ale anti-masonilor: complotul iudeo-masonic; Jean Lemaire supune atenţiei o lucrare apărută în 1815: Le nouveau judaisme ou la franc-maconnerie devoilee, cu multe trimiteri la ritualul gradului de Cavaler al crucii şi trandafirului. Era un prim text antimasonic, timid de vreme ce antimasonii veacurilor XIX-XX nu îl citează! Charles Porset “revizitează” dosarul privitor la franc-masonerie şi revoluţie, arătînd că o privire de maximă obiectivitate este aproape de neconceput, dar şi că excuderea oricărui amestec masonic în revoluţie este la fel de neconceput, evident fără a îmbrăţişa teza complotului: “Conchid: dacă este adevărat că nu complotul explică Revoluţia, Revoluţia explică comploturile trecute, prezente şi care vor veni…Politica “secretului” le întăreşte. Se va găsi totdeauna unul care să scrie o istorie paralelă . Şi se ştie, după descoperirea geometriilor non-euclidiene, că paralele sfîrşesc prin a se întîlni…”. Ultimul text este semnat de Eric Saunier şi deschide perspectiva unei noi căi pentru istoria franc-masoneriei aceea a contextualizării evoluţiei ansamblului franc-masoneriei cu mişcările care privesc societatea în ansamblu.

Această nouă apariţie a revistei Lumieres redeschide discuţia asupra unui subiect care este departe de a fi epuizat. Cecile Revauger  ne cere să nu fim naivi şi să nu luăm ad litteram interdicţia din articolul VI al Constituţiilor lui Anderson (cel privitor la discuţiile despre religie) care nu era decît o precauţie de ordin oratoric!

Etichete: complot, iluminism, masonerie, politică, revoluţie

Dintotdeaua exoticul exercită o anumită atracţie, căutîndu-se în alte tradiţii adevăruri fundamentale pe care nu le-am căutat mai aproape de noi. Mahatma Gandhi spunea cu decenii  în urmă că occidentalii merg să descopere budismul, iar orientalii sînt interesaţi de creştinism. Recent, un cunoscut sociolog al religiilor, Frederic Lenoir, observa cu fineţe că budismul a servit occidentalilor doar pentru a se îngrijora sau exalta de propriul destin. O problemă aparent insolvabilă este aceea a judecării budismului, dar şi a altor tradiţii orientale prin prisma conceptualizărilor proprii filosofiei occidentale. O încercare de ieşire din cercul vicios o propune Doamna profesor Francoise Bonardel în recent apărutul volum Bouddhisme et philosophie. En quete d’une sagesse commune, Paris, Editions L’Harmattan, collection Theoria, 2008, 282 p. Doamna Bonardel este cunoscută publicului românesc interest de esoterism nu numai prin cărţile apărute în franceză, ci şi prin două lucrări ce au cunoscut versiuni româneşti: Hermetismul, Editura de vest, Timişoara, 1992, şi Filosofia alchimiei, Polirom, Iaşi, 2000. Am întîlnit-o pe Doamna Bonardel cu prilejul lansării traducerii cărţii de la Polirom, iar dialogul nostru despre esoterism poate fi citit sub titlul “Viaţa spirituală se hrăneşte din jocul permanent între exoteric şi esoteric” în volumul Sensul ascuns. Dialoguri despre esoterism, Editura Cronica, Iaşi, 2005, p. 69-83.

De această dată interesul Doamnei Francoise Bonardel merge către un posibil dialog între budism şi filosofie, pornind de la faimoasa tetralemă nelipsită de paradox: budismul este o filosofie; budismul nu este o filosofie; budismul este şi nu este o filosofie; budismul nu este nici filosofie nici religie. Convinsă că o confruntare între budism şi diversele modalităţi ale discursului filosofic occidental poate duce la reliefarea unor incompatibilităţi, Francoise Bonardel consideră că este o adevărată provocare pe care budismul o lansează Occidentului de a căuta, plecînd de la tetralema ce constituie stîlpii, al “cincilea element” susceptibil să unifice şi să transceadă cuaternarul.

În cele zece capitole ale cărţii, universitarul francez aduce în discuţie teme ale budismului, mai cunoscute sau mai puţin cunoscute: budism şi terapeutică, problema identităţii, dramaturgia eului, conştiinţa: unitate sau pluralitate, Bodhisattva-erou al non-sinelui, înlănţuirea cauzală, Karma-destin şi predestinare, existenţă şi vacuitate după Sartre şi budismul zen, alchimie tantrică, non dualitate şi transmutaţie. În capitolele cărţii, texte mult remaniate ale unor conferinţe sau studii, Doamna Francoise Bonardel se străduieşte să înlăture convingerea că budismul ar fi o cale care să “împace” critica faptului religios cu o spiritualitate fără Dumnezeu, ateismul cu o raţionalitate cvasi-ştiinţifică. Multe neînţelegeri au plecat de la necunoaştere sau de la aproximări facile în funcţie de aspiraţii nu de cunoaşterea textelor budiste.

La capătul lecturii pe care ne-o propune Francose Bonardel este cheia înţelegerii raportului cu altul: conceptualizărilor occidentale le pot “scăpa” multe alte forme expresive, aşa cum metaforizarea simbolică specific iudeo-creştinismului nu se adaptează şi altor expresii mistico-religioase. Astfel vom înţelege alteritatea fără a ne-o integra  forţat şi fără a ne insinua acolo unde nu ne este locul. Dar această corectă poziţionare ne va deschide către “celălalt”, dincolo de similitudine, incluziune sau excludere.

Etichete: Bonardel, budism, filosofie, occident

Note despre Creanga de aur

Sintagma Creanga de aur ne trimite imediat cu gîndul la pictorul englez Turner care redă în pictura cu acelaşi nume micul lac pierdut în pădurea Nemi, “oglinda Dianei”, cum îl numeau cei vechi, sau la celebra lucrare în 12 volume semnata de James George Frazer, apărută începînd cu 1890, cunoscînd mai multe ediţii ca şi varianta prescurtată, tradusă în multe limbi, rămasă pînă în ziua de astăzi o lucrare de referinţă pentru cei preocupaţi de mitologie şi religie comparată   (în treacăt fie spus, Mircea Eliade afirma că a început să înveţe limba engleză pentru a-l putea citi pe Frazer). Pentru noi, românii, Creanga de aur este însă şi una din scrierile remarcabile ale lui Mihail Sadoveanu.

Dar nu întotdeauna opera unui scriitor, fie el şi de geniu cum este cazul lui Sadoveanu, este receptată cursiv, exclusiv prin apel la axiologie şi criteriu literar; se suprapun de multe ori, de prea multe ori, iar opera sadoveniană nu a scăpat nicidecum unui astfel de proces, criterii conjuncturale care nu discută opera. Poate că şi aceasta este pecetea pe care o lasă creaţia de geniu, aceea de a stîrni controverse.

Scrisă la maturitate, Creanga de aur a fost primită cu o anume răceală, tema era destul de nefamiliară mediului literar românesc şi trimitea fără echivoc la surse cărturăreşti, pe care scriitorul ştia să le disimuleze, iar criticii nu se oboseau să le identifice. În mult citata Istorie a literaturii române de la origini pînă în prezent, Călinescu nu pomenea nimic despre o scriere în care alţi critici vor vedea cheia de boltă a operei, întîmplare ce amintea pilda din Psalmul 117: “Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului”. Sadoveanu a fost aşezat de critica literară încă de la început în matricea  semănătorismului, încît puţini au fost cei ce au stăruit asupra scrierilor pentru a vedea dincolo de literă. Abia Nicolae Manolescu, în deceniul al VII-lea al secolului trecut, prezenta un scriitor de sursă cărturărească, iar pe urmele sale, Alexandru Paleologu avea să adîncească lectura pentru a ajunge la teme iniţiatice, la conturarea viziunii sadoveniene despre lume şi viaţă. “Această viziune, afirmă Alexandru Paleologu, este legată de o străveche tradiţie, pe care am numit-o, într-un sens mai larg, “iniţiatică” (termen care nu-mi place), dar pe care Sadoveanu o desemnează, nu o dată, ca “pitagoreică” şi care, de fapt, deşi se reclamă de la nişte origini imemoriale, este mult mai recentă, anume cea francmasonă. Cuvîntul acesta nu putea fi folosit decît cu extremă parcimonie şi multă prudenţă. Totuşi, este cuvîntul-cheie cu privire la Sadoveanu, după cum e şi cu privire la Goethe. A face abstracţie de grila masonică în interpretarea lui Sadoveanu înseamnă, în ultimă instanţă, a rămîne la o înţelegere exterioară, propriu-zis “profană”, chiar dacă excelentă sub raportul “comentariului critic”.

Creanga de aur a lui Sadoveanu este o scriere căreia nu i-au fost epuizate posibilităţile de interpretare, evident rămînînd în zona a ceea ce poate fi demonstrat şi argumentat, şi respingînd domeniul elucubraţiilor sau al unei păguboase simbolatrii obscure şi confuze. Sub forma unui basm-povestire, cu un exemplar talent literar ne sînt relatate peregrinările magului Kesarion Breb pe tărîm egiptean pentru iniţiere şi în Bizanţ, acolo unde în epoca în care se plasează povestirea, sfîrşit de secol VIII, “împăraţii slujesc o rînduială nouă a lui Dumnezeu”. Adresîndu-se celor ce-l însoţeau în călătoria spre Obîrşii, Stamatin le vorbea elevilor săi despre religia celor vechi, despre fiinţa misterioasă a Magului: “Atunci m-am suit în muntele ascuns pe care contimporanii mei nu-l cunosc. Între vîrtejuri de zloată am ajuns pînă la lăcaşul său, într-un loc unde trei izvoare vii saltă de subt piatră zbătîndu-se ca viperele înţelepciunii lui celei fără de moarte şi murmurîndu-i numele într-o altă limbă decît cea schimbătoare a oamenilor. Ascultaţi ce-am văzut. Cenuşa veche sta încă în vatra părăsită; lătra în adîncime căţelul pămîntului; am intrat şi l-am găsit palid şi semeţ în jilţul tăiat în stîncă. Cu dreapta ţinea toiagul de fildeş. Avea muşchi în plete şi pe sîn; îi ajungea barba la pămînt şi genele la piept; deasupră-i fîlfîia, gonindu-se în roate, Cu-aripile-ostenite, un alb şi-un negru corb… Subt povara acestui semn al zilelor şi nopţilor stătea orb, însă numerele de aur continuau să clipească subt bolta frunţii lui, scriind misterios timpurile”. Magul din Creanga de aur este aidoma celui din poemul eminescian Strigoii, prozatorul amintind şi versul în care timpul este reprezentat printr-un alb şi-un negru corb.

Între îndemnul celui de-al treizeci şi doilea Decheneu adresate urmaşului său: “te  vei coborî cătră apa Nilului şi vei bate la uşa templului pe care ţi-l voi numi şi unde am bătut şi eu cînd eram ca tine. Vei spune cuvîntul şi vei face semnele pe care ţi le voi împărtăşi şi, îngenunchind în faţa preotului celui mare de-acolo, îi vei înfăţişa inelul meu. Şi astfel vei intra la învăţătura ta cea din urmă şi desăvîrşită, sălăşluind în acel templu şapte ani”  şi bucuria acestuia la revenirea la Obîrşii a  urmaşului, a celui de-al treizeci şi treilea Decheneu care va fi “cel din urmă slujitor al muntelui ascuns”, sîntem martorii unui parcurs în care abundă elemente iniţiatice, semn al credinţei sadoveniene că pentru descifrara tainelor vieţii şi lumii trebuie să mai fie o cheie, un cuvînt de trecere către un alt orizont de înţelegere. Să nu creadă cineva că romanul Creanga de aur este un compendiu de spiritualitate şi ritualistică Masonică; dar nici să se îndoiască de forţa aluzivă a trimiterilor sadoveniene cît se poate de explicite pentru ochii minţii, amintindu-ne îndemnul bătrînului Decheneu către Kesarion: “Să străpungi stînca materiei şi să te eliberezi cătră Divinitate. Nouă nu ne este îngăduit să trăim decît prin spirit, cu dragoste şi dreptate.(…) Fă totul cu bucurie a spiritului, nu a fiinţii”.

Amintim doar cîteva din aluziile transparente din povestea acestui iniţiat care a fost Kesarion Breb: purificarea prin apă, adunarea anuală la solstiţiul de vară, ceremonia tainică şi interdicţia divulgării, Delthamistic, principiul de înţegere universală a noţiunilor, înfrăţirea iniţiaţilor într-o limbă mută, la care se adaugă cele din citate şi multe altele. De unde această nostalgie a originarului, regresiunea la civilizaţia arhaică, la unitatea omului cu natura, la restaurarea arhetipului primordial? Este drept că în anii ‘30 ai secolului al XX-lea a existat în un curent de gîndire care căuta fondul tracic al culturii române, în dispută intervenind printre alţii Dan Botta, Lucian Blaga şi Vasile Pârvan, dar nu insistăm asupra acestor aspecte. Pe de altă parte, Sadoveanu în repetate rînduri face trimitere la Pitagora (“Pilaştrii de la Memphis şi numerele de aur ale lui Pitagora vor domni pînă la istovirea ciclurilor”, prefaţa la Viaţa lui Ştefan cel Mare; “Pitagora este părintele nostru european”, “Pitagora atribuia numerelor o virtute misterioasă, formativă şi specifică, graţie căreia universul însuşi există aşa cum este, ordonat şi armonios. Principiul suprem este unitatea primordială”, afirma într-o conferinţă ţinută în 1934, în cerc închis, după mărturia lui Const. Mitru, deţinătorul textului. Interesul pentru Pitagora poate fi explicat prin menţionările pe care le fac Herodot şi Iamblicos, pe care le preia Platon în dialogul Charmides şi care afirmă că taumaturgul şi zeul Zamolxis ar fi fost discipol şi sclav al lui Pitagora, el însuşi peregrin prin Egipt şi Babilon, Italia şi Fenicia, înainte de a veni la Crotona unde şi-a desăvîrşit doctrina predată iniţiaţilor.

Citeste mai departe »

Etichete: creanga de aur, esoterism, iniţiere, sadoveanu

La împlinirea vîrstei de 70 de ani, prietenii şi foştii elevi au oferit esoterologului Jean-Pierre Laurant un volum omagial: Etudes d‘histoire de l’esoterisme, sous la direction de Jean-Pierre Brach et Jerome Rousse-Lacordaire, editions du Cerf, Paris, 2007, 458 p. În mica lume a esoterologilor, Jean-Pierre Laurant este una din personalităţile atipice; a făcut studii de istorie, a susţinut lucrarea de doctorat în 1990, a fost profesor de liceu, primar al micii localităţi Vezaponin, a ţinut cursuri de istoria esoterismului la Ecole pratique des hautes etudes. Întîlnirea cu opera lui Guenon avea să determine interesul său pentru esoterism. Jean-Pierre Laurant este autorul cîtorva cărţi importante despre esoterismul creştin şi despre Guenon, dintre acestea amintim: Le Sens cache selon Rene Guenon (1975), Symbolisme et Ecriture, le cardinal Pitra et la clef de Meliton de Sardes (1988), L’Esoterisme chretien en France au XIX siècle (1992), L’Esoterisme (1993), Le Regard esoterique (2001), Rene Guenon, les enjeux d’une lecture (2006), acestora adăugîndu-se un număr impresionant de studii şi articole publicate în lucrări colective sau reviste de specialitate. Volumul dedicat gîndirii sale caută să surprindă originalitatea punctelor sale de vedere, în prefaţa cărţii Emile Poulat surprinzînd admirabil esenţa căutărilor esoterice: ” Esoterismul , efortul său intelectual şi căutarea sa spirituală au apărut cînd spiritul ştiinţific născînd a început să fisureze acest univers mental şi să treacă de Dumnezeu pentru a construi propriul univers. Esoterismul nu se explică şi nu se înţelege fără această referinţă la opera secularizantă a modernităţii. Esoterismul ne invită să nu uităm niciodată că, dacă ştiinţa este una, dacă experienţa este una, lectura experienţei şi a operei sale este totdeauna plurală, ireductibilă, fără sfîrşit, cum este cea a Bibliei”.

Este bine ştiut că asupra definiţiei esoterismului planează o multitudine de viziuni, ca şi o nefericită dihotomie între esoterismul modern occidental şi…altele, deşi asupra esoterismului islamic au apărut în ultimele decenii lucrări are pot reaşeza discuţia în alţi termeni. Jean-Pierre Laurant adoptă criterilogia formei de gîndire esoterice a lui Antoine Faivre, avînd şase componente, patru esenţiale şi două accesorii, dar pe urmele lui Guenon pune accent şi pe transmitere, noţiune centrală în concepţia guenoniană a iniţierii şi a raporturilor sale cu tradiţiile religioase. Traseul lui Jean-Pierre Laurant a fost de la Guenon la esoterismul in general, şi de al esoterismul în general la esoterismul creştin, “deplasări” care au confirmat importanţa temei transmiterii, a relaţiei personale între maestru şi discipol, a iniţierii, a demarcaţiei între iniţiaţi şi profani, ceea ce l-a făcut să afirme în prezentarea la Le Regard esoterique că “tradiţia pare a fi în centrul chestiunii. Esoterismul constituie un tip de gîndire, transdisciplinară, un mod propriu de apropiere, o privire. Legitimitatea sa nu stă în recunoaşterea unei ştiinţe noi ale cărei criterii de control s-ar deosebi de cele ale istoriei obişnuite, ci în acea viziune globală a raportului omului cu lumea”.

Volumul oferit ca omagiu al activităţii lui Jean-Pierre Lurant este structurat în cinci părţi urmînd axele principale ale operei sale: 1. Istoria şi sociologia esoterismului; 2. Esoterism creştin; 3. Francmasonerie şi ocultism; 4. “Politica hermetica”; 5. Esoterism, artă şi literatură. Întrucît o culegere de studii grupînd eminenţi specialişti este dificil de rezumat vom aminti cîteva din temele supuse atenţiei cititorilor ca şi numele autorilor studiilor. Aşadar , teme precum sociologia esoterismului, sursele pluralismului religios, istoria comparată a religiilor, Rene Guenon şi Alain Danielou, Julius Evola şi istoria comparată a religiilor, privire esoterică asupra îngerilor, pecetea Marelui Capitol General al Franţei, Guenon şi originile francmasoneriei, cazul Celine, societăţi secrete chineze, simbolismul crucii, semnate de autori care nu mai au nevoie de prezentare: Antoine Faivre, Roger Dachez, Philippe Faure, Jean-Pierre Brach, Massimo Introvigne, Jacques Le Brun, Pierre Mollier, Emile Poulat, Jerome Rousse-Lacordaire, Mark Sedwick, Thierry Zarcone.  Studiile reunite în acest volum omagial dau seamă de diversitatea curentelor de gîndire care compun esoterismul modern occidental şi de transdisciplinaritatea promovată de Jean-Pierre Laurant.

Etichete: esoterism, laurant, simbolism, tradiţie, transmitere