"În Evul Mediu, genul uman nu a gîndit nimic important care să nu fi fost scris în piatră", Victor Hugo, Notre-Dame de Paris.

În toate civilizaţiile vechi, piatra este un simbol al permanenţei, al stabilităţii şi al durabilităţii; templele lumii antice, obiectele rituale, stelele funerare şi obeliscurile sînt din piatră. Templul nu era accesibil profanului, sau celui care schimba în profan tot ceea ce atingea. În Egiptul antic piatra primordială era suportul simbolic al întregii construcţii: "În fundaţii sînt aşezate simboluri precum echerul, nivela sau pietrele preţioase. Aceste simboluri nu sînt destinate văzului oamenilor, ci asigură stabilitatea spirituală a edificiului care se bizuie în întregime pe funcţii creatoare. Cum să nu evoci piatra sacră de la Heliopolis în formă triunghiulară, unde se aşeza pasărea Phoenix? Această piatră sacră era o rază de lumină corporizată şi, în modul acesta apărea etern oamenilor. Această piatră de fundaţie amintea deopotrivă prima dimineaţă a creaţiei şi simboliza raza de lumină pe care regele urca pînă la cer", scria cunoscutul egiptolog francez Christian Jacq. În dialogul Republica, Platon recomanda ucenicilor în ale filosofiei să studieze muzica, astronomia, aritmetica, geometria, despre aceasta din urmă precizînd că "este ştiinţa a ceea-ce-veşnic-este. Ea reprezintă, deci, preavrednic bărbat, un mijloc de a atrage sufletul spre

adevăr şi de a pregăti inteligenţa filosofului să îndrepte în sus facultăţile pe care, în chip nepotrivit, le îndreptăm în jos". În mod tradiţional, acestor arte liberale care alcătuiau quadrivium li se adăugau alte trei: gramatica, retorica, dialectica (trivium). Cele şapte arte liberale au fost fundamentul întregului învăţămînt medieval, inclusiv al celui clerical. Secolul al XII-lea este cunoscut pentru marile enciclopedii scrise, dar şi pentru enciclopediile în piatră, una dintre acestea fiind Catedrala din Chartres, pe al cărei portal occidental sînt reprezentate cele şapte arte liberale. Texte vechi aparţinînd confreriei zidarilor medievali-manuscrisele Regius şi Cooke - enumeră ştiinţele şi artele care se vor regăsi şi în constituţiile gotice: gramatica, retorica, logica, aritmetica, geometria, muzica, astronomia.  În continuarea acestei enumerări se precizează: "Remarcaţi, vă rog, că toate ştiinţele sînt cuprinse în Geometrie; nici gramatica, nici logica, nici una…

În toate tradiţiile spirituale scara simbolizează ascensiunea, progresul, perfecţionarea. Scara apare deopotrivă în mitologii, dar şi în marile religii, devenind în timp şi motiv literar sau artistic.

"Scara este simbolul progresiei către ştiinţă, al ascensiunii către cunoaştere şi transfigurare. Scara este un simbol ascensional clasic, desemnînd nu doar urcarea întru cunoaştere, ci o elevaţie integrată a întregii fiinţe. Ea ţine prin natura sa de axa lumii, de verticalitate şi de spirală", afirmă autorii celebrului Dicţionar de simboluri. Pentru lumea creştină, scara este un simbol pentru ceea ce leagă pămîntul de cer, iar imaginea cea mai cunoscută este cea a visului lui Iacov din Facerea: "Ajungînd însă la un loc, a rămas să doarmă acolo, căci asfinţise soarele. Şi luînd una din pietrele locului aceluia şi punîndu-şi-o căpătîi, s-a culcat în locul acela. Şi a visat că era o scară, sprijinită pe pămînt, iar cu vîrful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea. Apoi S-a arătat Domnul în capul scării şi i-a zis: "Eu sînt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău, şi Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme! Pămîntul pe care dormi ţi-l voi da ţie şi urmaşilor tăi." Unul din ecourile literare ale visului lui Iacov îl găsim în Paradisul lui Dante: "O scară 'n faţă cum în soare-o

are/ curatul aur, am văzut, şi naltă/ cum n'aveau ochi spre-atît de sus urcare.// Pe-ai ei fuşcei în jos vedeam cum saltă/ atîtea lămpi, că 'n cer cîte-s aprinse/ păreau că-s strînse toate-aci 'ndeolaltă". În toate marile religii, misticii au căutat calea apropierii de Divinitate; prin credinţă, marii mistici au cunoscut Divinitatea. Grigore de Nazianz spunea: "Ce este acest nou mister care mă preocupă? Mă simt mic şi mă simt mare, liniştit şi exaltat, muritor şi nemuritor, pămîntesc şi ceresc. Împărtăşesc condiţia lumii de jos şi pe cea a lui Dumnezeu, pe cea a cărnii şi pe cea a spiritului", iar în Upanişade găsim acest îndemn: "Cînd cineva se ridică deasupra lui Eu, mie şi al meu, Atman se evelează ca adevăratul Sine"; misticii islamici vorbesc despre totalitatea fiinţei care include şi…

Moartea este pentru noi non-existenţa absolută, este ceva de negîndit, este neantul absolut, abolirea existenţei şi a fiinţei individuale, marea tăcere eternă: "Cum nu ştiu de unde vin, nu ştiu încotro mă îndrept. Ştiu numai că ieşind din această lume, cad pentru totdeauna în neant, sau în mîinile lui Dumnezeu", spunea Pascal

Dintotdeauna oamenii au căutat să dea sens unui fenomen greu de cuprins şi deopotrivă greu de explicat - moartea. De la străvechile texte sapienţiale pînă la texte de dată recentă ale antropologilor, filosofilor, teologilor şi istoricilor, istoria gîndirii este marcată de o continuă strădanie de descifrare a misterelor morţii. Totuşi, pentru istoria mentalităţilor, tema morţii este una de dată relativ recentă, ea impunîndu-se odată cu "noua istorie", cu studiile fundamentale ale lui Philippe Ariès (Essais sur l'histoire de la mort en Occident du Moyen Age à nos jours şi L'homme devant la mort), apărute la mijlocul deceniului al VIII-lea al secolului trecut. În esoterismul vechiului Egipt, moartea era un element al ordinii lumii; puterile care existau înainte de apariţia acestei ordini, cum ar fi divinităţile, nu erau supuse morţii şi cunoşteau o regenerare permanentă. Moartea trebuia "trăită" ca transformare şi iniţiere. Prima frază din Textele piramidelor este edificatoare în acest sens: "Faraon, tu nu ai plecat mort, tu ai plecat viu" şi pune în lumină victoria asupra morţii, atotputernicia vieţii, călătoria către viaţă în eternitate. Faraonul scapă timpului ucigător, căci

este un spirit luminos, neperisabil. Un frumos paragraf evocă trecerea faraonului printr-o moarte aparentă care precede învierea: "O, rege Osiris, tu ai plecat (dar) vei reveni,/ Tu ai adormit (dar) te vei trezi". Faraonul este capabil să depăşească frontierele morţii, dovedind că moartea nu este un obstacol de netrecut, nici un capăt. Cel mai cunoscut mit egiptean al învierii divine este cel al lui Osiris: "Osiris este activitatea vitală universală, fie terestră, fie cerească. Sub forma vizibilă a unui zeu, el coboară în lumea morţilor pentru a le permite regenerarea, şi în sfîrşit învierea în slava osirică, deoarece orice mort dezvinovăţit este un germene al vieţii în profunzimile cosmosului, la fel cum este bobul de grîu în profunzimile pămîntului", scria Albert Champdor. Osiris este ucis de fratele său Seth, iar trupul său este tăiat în bucăţi şi acestea aruncate în…

În cetatea antică, la greci şi la romani, în fiecare casă exista un altar pe care erau întotdeauna cărbuni aprinşi; focul nu înceta să strălucească pe altar decît atunci cînd familia pierise. Cînd zeii au fost reprezentaţi ca nişte fiinţe, altarul pe care ardea focul a fost personificat: Hestia la greci, Vesta la romani, iar divinitatea a căpătat trăsăturile unei femei

În multe tradiţii care cultivă transmiterea, care trece dincolo de simpla comunicare a unor cunoştinţe, căile de acces cer în mod imperios cultivarea unor virtuţi: Înţelepciune, Forţă, Frumuseţe. Nu este doar un simplu exerciţiu retoric să observăm că aceste trei substantive, desemnînd trei virtuţi, sînt de genul feminin. Nu va trebui să căutăm foarte mult în sfera sacrului pentru a găsi ilustre figuri feminine care din texte literare, filosofice şi iniţiatice îl îndrumă pe pelerin şi îl orientează pe cel pornit în căutări astrale. Diotima din dialogul Banchetul al lui Platon, Doamna Filosofie despre care scrie Boethius în Mîngîierile filosofiei , Beatrice din Divina Comedie , călăuză a lui Dante prin Purgatoriu şi Paradis, Laura din sonetele lui Petrarca, femeile cîntate de trubadurii medievali sînt doar cîteva exemple ale eternului feminin în care regăsim constante sale: surîzătoare şi gravă, apropiată şi îndepărtată, luminoasă şi secretă, totdeauna inspiratoare. Din antichitatea clasică grecească ni s-au transmis scrieri asupra cărora învăţaţii zilelor noastre încă mai au a zăbovi pentru a descifra noi înţelesuri. Unul dintre cele mai cunoscute dialoguri ale lui Platon este Symposion sau Banchetul, dialog etic despre iubire. Dialogul lui

Platon dă curs discuţiilor între cîţiva bărbaţi: Socrate, Aristodem, Fedru, Pausania, Eriximah, Alcibiade şi Aristofan invitaţi la banchetul lui Agaton. După masa şi libaţiile care o însoţeau, invitaţii au ales să-şi petreacă ziua în convorbiri despre un subiect asupra căruia nimeni nu se oprise în cîntările închinate zeilor: Despre Eros. După rînduială, au luat pe rînd cuvîntul toţi participanţii la banchet, iar la urmă Socrate, cel care spusese că "dacă cei dintîi au să vorbească mult şi frumos, vor grăi de-ajuns şi pentru noi". N-a fost aşa, Socrate fiind rugat să spună un cuvînt despre Eros. Spre surprinderea tuturor, Socrate a povestit ce a auzit odată de la Diotima, o preoteasă din Mantineia. Pledoaria înţeleptei femei era că prin Eros "firea muritoare se străduieşte pe cît cu putinţă să existe de-a…

În cartea sa despre ezoterismul lui Dante, René Guénon scria că mulţi cititori vor fi nedumeriţi întrucît scrierea sa ridica mai multe probleme decît reuşea să rezolve

Călătoria în care Vergiliu i-a fost ghid lui Dante conţine multe elemente ale simbolismului navigaţiei la care Dante va face aluzie în primul cînt din Purgatoriu: Lăsînd în urm-o mare aşa grozavă,de-acum spre-a trece ape mult mai bune,vîntrele-ntinde duhului meu navă, şi-ncep de-al doilea regn acum a spune,în care, spre-a fi demn de cerul sfînt,umanul spirit scoarţa şi-o depune." De altfel, acest simbolism al navigaţiei este mai evident cînd se fac referiri la bolta cerească şi la stele ca repere care au ghidat secole la rînd pe navigatori. Privind spre Ursa Mare, Dante observă un bătrîn pe a cărui faţă se oglindesc cele patru stele; era Cato, paznicul insulei Purgatoriului, cel care aflînd că au mandat divin în căutarea libertăţii îi va îndruma să îşi urmeze calea nu înainte ca Dante să sufere prima purificare care să-l cureţe de tina infernului. Purificarea corespunde unei adevărate probe iniţiatice, Vergiliu spălînd obrazul plîns al lui Dante, aşa cum îi poruncise Cato: "spre dînsu-ntinsei faţa mea cea plînsă,/ şi-atunci îmi apăru coloarea vie/ ce-n Iad îmi fuse-atîta vreme stinsă". Apoi Vergiliu îl încinge pe Dante cu un fir de trestie, simbol al umilinţei, bază a realizării spirituale,

a deschiderii omului spre influenţa harului divin, a primirii investiturii spirituale. Călătoria prin Purgatoriu este mai dificilă întrucît Vergiliu, ca locuitor al Limbului, cunoştea mai bine Infernul. Lumea Purgatoriului este una înşelătoare, plină de capcane, de amăgiri, obstacolele iniţiatice luînd forma sentimentalismului, a zăbavei, cînturile IV,V şi VI fiind despre zăbavnici, iar cîntul VII despre principii şi nobilii neglijenţi: Oh, slujnico Italie! trist ospelşi navă-n viscol, ce-şi pierdu pilotul,nu doamnă de provincii, ci bordel!" Etapa finală a Antepurgatoriului este valea, descrisă ca o grădină înverzită şi plină de flori multicolore, cu mii de miresme. Valea este un paradis intermediar, unde sălăşluiesc cei pedepsiţi pentru neglijenţă, dar care încă se bucură de privilegiile deţinute anterior; "valea cu flori, susţine Mircea A. Tămaş, este o etapă iniţiatică ce…

O scriere despre care însuşi autorul afirmă că pentru a fi înţeleasă trebuie ridicat vălul care acoperă sensul doctrinal era firesc să genereze multiple interpretări, multe dintre acestea stînd sub semnul unei imaginaţii excesive şi al căutării ostentative a unor elemente care să potolească setea de miraculos prin inventarea unor corespondenţe care să-l plaseze pe poet ca precursor al unor tîrzii curente ale gîndirii

Divinul poem al lui Dante, Divina Comedie, nu s-a vrut un tratat în versuri, dar cultura profundă a lui Dante i-a permis să înglobeze în poemul său marile teme filosofice, teologice şi politice ale vremii sale. Fiind o operă alegorică, ea trebuie interpretată după cele patru sensuri despre care vorbeşte Dante în Convivio: literal, alegoric, moral şi anagogic. De altfel, în Infernul, Dante îşi îndeamnă cititorii să caute sensul ascuns: Voi, cei cu spirit ager de pătruns,cătaţi aci-n cîntarea mea ciudată,sub vălul ei, ce-nvăţ îmi zace-ascuns! Simbolismul poemului se exprimă înainte de toate prin cei trei ghizi ai călătoriei prin  Infern, Purgatoriu şi Paradis, Vergiliu, Beatrice şi sfîntul Bernard: înţelepciunea naturală şi filosofia, credinţa creştină şi teologia, uniunea sufletului cu Dumnezeu şi mistica. O scriere despre care însuşi autorul afirmă că pentru a fi înţeleasă trebuie ridicat vălul care acoperă sensul doctrinal era firesc să genereze multiple interpretări, multe dintre acestea stînd sub semnul unei imaginaţii excesive şi al căutării ostentative a unor elemente care să potolească setea de miraculos prin inventarea unor corespondenţe care să-l plaseze pe poet ca precursor al unor tîrzii curente ale gîndirii.

Dintre posibilele interpretări ale poemului dantesc o alegem pe cea potrivit căreia Divina Comedie este un poem al desăvîrşirii iniţiatice. Referindu-se la autorii care au studiat simbolismul operei lui Dante, Arturo Reghini arată că aceştia au fost de multe ori incapabili să margă mai departe, rămînînd la suprafaţă, căci "e firesc să fie aşa, deoarece, pentru a putea cuprinde şi înţelege aluziile şi referinţele convenţionale sau alegoric, trebuie cunoscut obiectul aluziei sau al alegoriei; şi, în cazul precedent, trebuie cunoscute experienţele mistice prin care a trecut mistul sau epoptul în adevărata iniţiere. Pentru cine are o oarecare experienţă de acest gen, nu există nici o îndoială asupra existenţei, în Divina Comedie şi în Eneida, a unei alegorii metafizico-ezoterice, care acoperă şi dezvăluie în acelaşi timp fazele  succesive prin care trece conştiinţa iniţiatului pentru…

Rosa- Cruce! De aproape patru veacuri face obiectul cercetărilor serioase şi a publicităţii nemăsurate, atrage atenţia gînditorilor gravi, alimentează credulitatea populară, suscită curiozitatea erudiţilor.

Aminteam în finalul articolului precedent despre rosicrucianism că mulţi cercetători caută posibile filiaţii rosicruciene în unul dintre cele mai frumoase şi mai încărcate de spiritualitate dintre gradele Ritului Scoţian Antic şi Acceptat. Încă din 1638 exista o referinţă aluzivă la o posibilă legătură între francmasonerie şi rosicrucianism: Pentru că ce povestim noi nu sînt amănunte,Fiind noi ai Crucii Rose fraţi:Avem masonicul cuvînt şi viziune,Noi lucruri viitoare putem întocmai povesti. Primele cercetări asupra influenţelor şi posibelelor filiaţii apar în Germania secolului al XVIII-lea şi au fost expuse de J.G.Buhle şi au fost reluate în Anglia de Thomas de Quincey: "Cititorul va găsi că toate misterele francmasoneriei, aşa cum există pretutindeni în lume, după trecerea a mai bine de două secole, se află aici (adică în cartea lui Buhle-n.n.) pe deplin lămurite. Lucrurile au plecat de la o farsă jucată de un tînăr extrem de talentat, pe la începutul secolului al XVII-lea, dar pentru un scop mai elevat decît urmăresc, de obicei, farsele". Evident tînărul talentat nu era altcineva decît Johann Valentin Andreae, iar farsa era relatarea despre Fraternitatea Rosicruciană, pe care Buhle o socoteşte ca

fiind la originea masoneriei speculative. Thomas de Quincey era convins că atunci cînd a fost transplantat în Anglia, rosicrucianismul a devenit francmasonerie, afirmînd că "francmasoneria nu este nici mai mult, nici mai puţin decît un rosicrucianism modificat de cei care l-au strămutat în Anglia". De Quincey considera că Robert Fludd era răspunzător pentru transplantarea rosicrucianismului în Anglia şi pentru transformările ulterioare. Fără a-i împărtăşi ideile întrutotul, Frances Yeats reţine ca deschizătoare de noi orizonturi pentru istoria ideilor contactele dintre Germania şi Anglia şi transplantul curentelor de gîndire între cele două ţări. Se ştie că doi dintre primii "acceptaţi", Robert Moray şi Elias Ashmole erau adepţi al rosicrucianismului. Cu rezerva specifică istoricului care îşi conturează discursul după fapte şi dovezi istorice şi documentare, evitînd capcana legendelor, Frances Yeats este tranşantă:"fenomenul european al francmasoneriei a fost sigur legat…

Un tratat despre locul şi forma apei şi a pămîntului, apaţinînd lui Dante, considerat cel puţin ciudat în ansamblul operei danteşti, este subiectul studiului filosofului Bruno Pinchard

Despre Caietele Villard de Honnecourt, editate de Grande Loge Nationale Française, am mai scris pe acest site, şi vom continua să o facem întrucît ne aflăm în faţa unei dintre cele mai serioase, consistente şi constante întreprinderi în domeniul publicaţiilor dedicate spiritualităţii masonice. Una din recentele apariţii -Aspects du sacré...- este o confirmare a celor scrise mai sus. Acest număr se deschide cu interviul cu un ... deschizător de drumuri - Jean Staune, el însuşi avînd totdeauna probleme cu propria prezentare, demersul său fiind acela de a scăpa oricărei standardizări, activitatea sa situîndu-se la intersecţia mai multor domenii: filosofie, teologie, ştiinţe, management; un dialog alert despre lumea de astăzi, despre iniţiere (rezervată unui număr restrîns de oameni!), despre spiritualitate, despre tradiţie. Rubrica "Arcul Regal" cuprinde articole de Jean Solis (despre geografia Arcului Regal, despre modelele american, englez şi scoţian), de Jean-Marie Marcireu (despre mitul Templului de la Ierusalim), de Willy Endress (despre alianţele biblice prezente în ritualurile gradelor capitulare). Michel Jaccard face cîteva consideraţii asupra fundamentelor ideologice şi filosofice în ritul francez, în vreme ce Fabien Bertrand, pornind de la un text al lui Michel Maffesoli, ne introduce în tainele

unui simbol deseori amintit: călătoria, văzută ca dorinţă de evadare, de dezrădăcinare, de "vagabondaj" ca arhetip al unei forme de rezistenţă. Referindu-se la călătoriile candidatului, Fabien Bertrand aminteşte că acesta este confruntat cu necunoscutul, cu nesigurul şi că nu are de ales decît dezvăţul, pentru a învăţa altceva: "Este vorba de o naştere în sînul unui sistem de norme şi de valori nou pentru el şi pe care trebuie să-l interiorizeze. Călătoriile par să fie potrivite pentru realizarea acestui proiect de aculturare întrucît candidatul este deopotrivă actor şi voluntar. Demersul capătă aici întregul său sens: a călători înseamnă  a te deschide către alţii şi către lume. Sigur, candidatul pare a călători singur şi totuşi parcursul său se desfăşoară în mijlocul Lojii, el este înconjurat de toţi Fraţii şi aceştia participă…

S-a spus despre originile mişcării rosicruciene că ar fi fabuloase, în jurul rosicrucianismului stăruind alături de misterul originilor şi cel al scopurilor; "Aşadar, cine a împletit trandafirii cu crucea?", se întreba Goethe în poemul neterminat Misterele, accentuînd unul dintre aspectele enigmei rosicruciene.

Originile mişcării rosicruciene sînt legate de redescoperirea alchimiei văzută ca putere transfigurantă, ca permutare şi experienţă spirituală, de scrierile lui Paracelsus, Cornelius Agrippa, Jacob Bohme, Giordano Bruno, Henricus Khunrath. Existenţa unor organizaţii rosicruciene, ca şi perenitatea rosicrucianismului sînt în continuare terenul unor vii confruntări de opinii. În ultimele decenii asistăm la o resurgenţă a rosicrucianismului în varii forme şi denominaţiuni, dar prea puţine organizaţii ce se revendică din rosicrucianism au vreo legătură cu cel originar. Rene Guénon făcea o distincţie clară între Rosa-Cruce şi rosicrucieni, acest din urmă termen putînd primi o mai mare extensie decît primul; pentru Guénon, Rosa-Cruce desemnează un grad iniţiatic efectiv, adică o anumită stare spirituală a cărei apropriere nu cere în mod necesar apartenenţa la o anumită organizaţie. În aproape toate cazurile, cel puţin pentru timpurile noastre, este vorba de uzurparea unui nume, de folosirea unui simbol căruia fiecare interpret îi ataşează propria viziune. Frances A. Yeats, cunoscută exegetă a rosicrucianismului, avansează ideea că rosicrucianismul ar fi avut obîrşie britanică datorată ideilor reformatoare ale lui John Dee, autorul Monadei hieroglifice; comparînd proiectul de reformă al lui

John Dee cu cel iniţiat de J.V. Andreae, Frances A. Yeats afirmă că "nu poate încăpea îndoială că mişcarea care se întrezăreşte în cele trei publicaţii rosicruciene este una care îşi are originea ultimă în concepţiile lui John Dee." O nouă perioadă înfloritoare a rosicrucianismului este în secolul al XVIII-lea, un prim semn fiind apariţia, în 1714, a unui tratat de alchimie, Adevărata şi perfecta preparare a Pietrei Filosofale de cătrte Fraternitatea Ordinului Rosa-Crucii de Aur, semnat de Sinceratus Renatus, pseudonim al pastorului silezian Samuel Richter. Accentul pus pe alchimie constituie diferenţa majoră între noul rosicrucianism şi cel originar  care punea accentul pe proiectele de reformă socială, intelectuală şi religioasă. Tratatul publicat la Breslau acordă un loc esenţial "practicilor de laborator", ceea ce va conferi originalitatea profundă a Rosa-Cruce de Aur. Silezia era la acea vreme un vechi şi…

La aproape patru secole de la apariţia sa şi în ciuda a numeroaselor studii şi cărţi care i-au fost consacrate de eminenţi istorici ai ideilor, rosicrucianismul rămîne o mişcare spirituală şi culturală enigmatică.

Este şi acesta un semn că avertismentele din primele rînduri şi din finalul scrierii Confessio Fraternitatis nu au răsunat în deşert: "Nimic din ceea ce se află rostit şi adus la cunoştinţă tuturor, prin mai sus arătata Fama, cu privire la fraternitatea noastră să nu fie judecat cu uşurătate şi să nu fie socotit ca o născocire deşartă şi cu atît mai puţin să nu fie primit ca şi cînd ar fi doar o închipuire a noastră. (...) Noi nu ieşim la vînătoare după avutul vostru născocind elixiruri mincinoase, ci dorim să vă facem părtaşi ai bunurilor noastre. Vă vorbim acum în pilde, dar (cînd va sosi clipa) vrem să vă aducem în faţa unei înfăţişări, înţelegeri, mărturisiri şi cunoaşteri a tuturor tainelor, cunoaştere care să fie dreaptă, simplă, uşoară şi fără ascunzişuri". Johann Valentin Andreae (1586-1642) Cele trei manifeste fondatoare ale rosicrucianismului (Fama Fraternitatis, Confessio Fraternitatis şi Hochzeit Christiani Rosencreutz anno 1459), apărute în 1614, 1615 şi 1616, datorate pastorului Johann Valentin Andreae, au stîrnit o adevărată furtună în mediile intelectuale ale Europei apusene, dovedită atît de circulaţia şi de interesul cu

care erau lecturate şi interpretate, cît şi de abundenta literatură pe care au generat-o cele trei cărţi în primele decenii după apariţia lor. Vastul curent hermetico-alchimic apărut în Renaştere nu urmărea doar restaurarea înţelepciunii antice, ci şi reforma generală şi radicală a tuturor instituţiilor religioase, sociale şi culturale; în cazul rosicrucianismului era vorba de "accelerarea procesului de renovatio al lumii occidentale" (M. Eliade). Prima jumătate a secolului al XVII-lea a fost marcată de o triplă criză a civilizaţiei occidentale: în domeniul politic, opoziţia între absolutism şi idealul puterii contractuale fondate pe dreptul natural; în domeniul religios, nevoia de a transcende clivajele dogmatice şi de a deschide spiritualitatea către natură şi lumea materială; în domeniul ştiinţific, tensiunea între concepţia mecanicistă a unui univers închis în el însuşi şi convingerea că arhitectonica lumii are sens. "Scrierile apărute sub baniera…