În accepţiunea sa de arhetip prezent în toate marile civilizaţii ale lumii, templul păstrează semnificaţia consacrată de rădăcina grecească a cuvîntului – temeneos – domeniu separat, spaţiu rezervat cultului şi izolat de lumea profană. Templul este locul contactului dintre divinitate şi lumea pămînteană, iar elementul său central este imaginea fiinţei divine, căreia îi este închinat sau care locuieşte acolo. Orice act ritual, orice cuvînt performativ pronunţat de cel în drept în faţa acestei imagini se repercutează dincolo de realitatea sensibilă. Fără această imagine de putere, prezentă fizic sau virtual, nu se poate vorbi despre templu. “Templul este o reflectare a lumii divine. Arhitectura lui este aidoma reprezentării pe care o au oamenii despre divin: efervescenţă a vieţii în templul hindus, măsură în templele de pe Acropole, înţelepciune şi dragoste în templele creştine, legămîntul dintre cer şi pămînt în moschei. Templele sînt replicile pămînteşti ale arhetipurilor cereşti, ca şi imagini cosmice”, scriu autorii celebrului Dicţionar de simboluri.

S-au conturat în timp două nivele de reflecţie diferite, dar complementare în ceea ce priveşte zidurile şi separarea de lumea profană: pe de o parte, o interpretare literală, ataşată zidurilor concrete ale vechilor temple şi care trimite la ceea ce Rudolph Otto numea mysterium tremendum; pe de altă parte, o lectură hermeneutică în care templul devine inima figurată a universului, de unde iradiază lumina divină. Templul, în calitate de construcţie, este inspirat de modelul cosmologic propriu fiecărei culturi şi reproduce simbolic ordinea cosmică.

Templul lui Solomon

Nu este aici locul unor analize şi prezentări ale diverselor interpretări asupra simbolismelor templelor egiptene, greceşti sau romane. Una dintre construcţiile celebre ale antichităţii biblice este Templul lui Solomon, sanctuar central al cultului iudaic, situat pe una din colinele Ierusalimului. Iniţial, regele David voise să construiască templul, dar Domnul, prin mijlocirea profetului Natan, îl înştiinţează că fiul său “va zidi casă numelui Meu şi Eu voi întări scaunul domniei lui în veci” (II Regi 7, 13). Cînd Solomon a ajuns rege a mers la Ghibeon să aducă jertfe şi acolo Domnul i-a apărut lui Solomon noaptea în vis, acesta cerîndu-i, căci era foarte tînăr şi nu ştia să conducă, “minte pricepută, ca să asculte şi să judece pe poporul Tău şi să deosebească ce este bine şi ce este rău”, iar Domnul îi răspunse: “Eu îţi dau minte înţeleaptă şi pricepută, cum nici unul n-a fost ca tine înaintea ta şi cum nici nu se va mai ridica după tine. Ba îţi voi da şi ceea ce tu n-ai cerut: bogăţie şi slavă, aşa încît nici unul dintre regi nu va fi asemenea ţie, în toate zilele tale” (III Regi 3, 9-13). “Dumnezeu i-a dat lui Solomon atîta pricepere încît i-a depăşit pe oamenii din timpurile vechi şi nici măcar egiptenii, care îi întrec, zice-se, pe toţi prin ştiinţa lor, nu se pot asemui cu el”, scria Flavius Josephus în Antichităţi iudaice. Cartea a treia a Regilor şi Antichităţi iudaice oferă o bogată ilustrare a măiestriei lui Hiram, cît şi a măreţiei şi frumuseţii Templului lui Solomon, încît nu vom insista asupra acestor elemente.

Inimă a cultului evreiesc, Templul lui Solomon a fost distrus după aproape patru secole de existenţă, de babilonieni; al doilea Templu a fost înălţat la Ierusalim în jurul anului 515 î. C., cînd regele Cirus a permis evreilor exilaţi în Babilon să revină în Iudeea. Reconstrucţia este datorată lui Zorobabel. Şi acest al doilea Templu avea să fie distrus, în anul 70 d. C., de data aceasta de romani. S-a spus că primul Templu a fost distrus din cauza păcatelor de imoralitate, de idolatrie şi vărsare de sînge, în timp ce al doilea a căzut din pricina urii răspîndite printre evrei. Distrugerea celui de-al doilea Templu a influenţat majoritatea aspectelor gîndirii şi practicii religioase, exprimate prin ceremonii de doliu, dar şi prin speranţa de nezdruncinat în reconstruirea Templului. Pentru aceasta trebuie satisfăcute mai multe condiţii preliminare: să domnească o stare de pace, dorinţa de a reconstrui Templul să decurgă dintr-un autentic sentiment religios; este nevoie de un semn supranatural, iar un adevărat profet să poruncească reconstruirea Templului. Vestitul învăţat Maimonide spunea că al Treilea Templu nu va fi făcut de mîna omului, ci va fi construit în cer, de unde va coborî în chip miraculos, la momentul potrivit.

Toate acestea ne îngăduie să înţelegem de ce în companionaj Templul lui Solomon este arhetipul oricărei construcţii, nu numai prototipul ideal al templului, ci şi modelul suprem al fiinţei umane, al umanităţii, idee pe care o va prelua şi aprofunda spiritualitatea masonică. Constituţiile lui Anderson consacră Templul lui Solomon ca topos al simbolicii noii instituţii, în vreme ce în celebrul său Discurs, cavalerul Ramsay glorifica arhitectura, elogia faimosul Templu al lui Solomon şi vorbea de luminarea, edificarea şi protejarea templelor din Înaltul Cerului. Şi alţi corifei ai începuturilormasoneriei speculative închinau adevărate ode arhitecturii şi Templului; pentru Martines de Pasqually, Templul lui Solomon era o evocare a Creării omului: “În acest Templu spiritual era închis un adevărat spirit divin”, în vreme ce Jean Baptiste de Willermoz scria că Templul “este construit după imaginea omului şi după imaginea universului. A studia simbolurile Templului înseamnă a-l studia pe unul şi pe celălalt. Toţi înţelepţii care au existat de la fondarea sa au recunoscut că acest faimos Templu nu a existat el însuşi în univers decît pentru a fi tipul universal de om general în stările sale trecută, prezentă, viitoare”. Încheiem acest scurt excurs amintind că Louis-Claude de Saint-Martin considera că Templul este “hieroglifa universală”.

Noua instituţie apărută la începutul veacului al XVIII-lea, masoneria speculativă, nu ar fi putut să se menţină fără aş fonda filosofia şi transmiterea rituală pe mituri: semnificaţia mitică este deopotrivă mai generală şi mai profundă, cu o valoare mai universală decît expresia particulară a diverselor ritualuri. Nu întîmplător în masonerie este invocată formula ordo ab chao! Era nevoie de a găsi o legătură care să unească toţi masonii, dincolo de vicisitudinile timpului şi locului. Prin aceasta masoneria oferă fiecăruia posibilitatea de a depăşi condiţia umană şi de a accede la transcendenţă, la cunoaşterea şi înţelegerea unor valori superioare. Printre elementele constitutive ale miturilor, unul dintre cele mai importante este locul sacru, iar în masonerie locul sacru este Templul, Templul lui Solomon, pentru că a construi are în masonerie înainte de toate profunde semnificaţii morale şi spirituale. A fi mason, mason speculativ al zilelor noastre, ca şi a celor care ne-au premers, înseamnă a te situa în continuarea constructorilor Templului lui Solomon sau a catedralelor care au făcut gloria goticului. Nu înseamnă o filiaţie directă, subiect de îndelungi controverse, ci o filiaţie spirituală, în care instrumentele companionilor ne transmit nouă valori simbolice, în care cioplirea pietrei brute, atît de des invocată, şi uneori prea puţin practicată, simbolizează munca spirituală. Aici nu este vorba numai de strădania de a obţine un material uman superior, ci şi de a-l integra armonios într-un ansamblu care este Loja – termen care înseamnă locul în care companionii medievali lucrau pentru a pune la punct planul operei. Această necesară integrare armonioasă în ansamblu îmi aminteşte o frază a lui Jean Servier, coordonatorul Dicţionarului esoterismului, apărut cu cîţiva ani în urmă: “Să ne imaginăm acum omul civilizaţiilor tradiţionale ca o piatră cu şase faţete tăiate de un maestru zidar, o singură faţetă fiind vizibilă, sau două dacă este vorba de o piatră unghiulară, dar celelalte faţete, ascunse, trebuie să fie armonioase. Faţeta aparentă nu va fi decît manifestarea faţetelor ascunse a căror tăiere perfectă este indispensabilă solodităţii ansamblului, stabilităţii sale”.

Templul lui Solomon este exemplul mitic al operei spirituale a masoneriei. Simbolurile construcţiei prezente în ritualurile masonice fac abstracţie de opulenţa şi dimensiunile nemaiîntîlnite ale edificiului, căci în masonerie este vorba de un sens evident simbolic, neavînd a face cu o construcţie a Templului în sens material! Interioritatea trebuie să se substituie materialităţii literale a pietrei şi a edificiului! Toate acestea vorbesc despre importanţa imaginii construcţiei, a unei construcţii cu rădăcini mitice, fundament spiritual al masoneriei. Sensul figurat al construcţiei, putem să ne amintim şi cuvintele din Întîia Epistolă a Apostolului Petru (“Şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească”), cu toate componentele şi variantele indică rolul şi puterea mitului.

Dincolo de referinţa strict biblică, la Primul Templu în primele grade, la cel de-al doilea Templu în gradele capitulului, construcţia Templului trimite către o muncă personală şi colectivă, o muncă de ordin spiritual în care referinţele strict istorice, realitatea lucrărilor, construcţia în sine cu dimensiuni, rol şi atribuţii în viaţa socială în timp se estompează. Aici este vorba de semnificaţia lor simbolică, de a căuta nu o apropiere intelectuală şi raţională, ci una spirituală în care imaginarul şi trăirea interioară pot configura noi înţelesuri ale unui arhetip altminteri comun tuturor civilizaţiilor. În măsura în care în aceste imagini precumpănesc valorile simbolice şi mai puţin cele care ţin de realitatea istorică putem vorbi de construcţia Templului interior care trebuie să fie “acoperit” pentru a ţine o incintă sacră departe de privirile profane.  Este nevoie de virtuţi, nu de ambiţii profane, pentru ca templul să devină pur spiritual, imagine a unui ideal personal şi colectiv care trebuie construit şi reconstruit fără încetare.