În multe tradiţii care cultivă transmiterea, care trece dincolo de simpla comunicare a unor cunoştinţe, căile de acces cer în mod imperios cultivarea unor virtuţi:  Înţelepciune, Forţă, Frumuseţe. Nu este doar un simplu exerciţiu retoric să observăm că aceste trei substantive, desemnînd trei virtuţi, sînt de genul feminin. Nu va trebui să căutăm foarte mult în sfera sacrului pentru a găsi ilustre figuri feminine care din texte literare, filosofice şi iniţiatice îl îndrumă pe pelerin şi îl orientează pe cel pornit în căutări astrale. Diotima din dialogul Banchetul al lui Platon, Doamna Filosofie despre care scrie Boethius în Mîngîierile filosofiei , Beatrice din Divina Comedie , călăuză a lui Dante prin Purgatoriu şi Paradis, Laura din sonetele lui Petrarca, femeile cîntate de trubadurii medievali sînt doar cîteva exemple ale eternului feminin în care regăsim constante sale: surîzătoare şi gravă, apropiată şi îndepărtată, luminoasă şi secretă, totdeauna inspiratoare.

Din antichitatea clasică grecească ni s-au transmis scrieri asupra cărora învăţaţii zilelor noastre încă mai au a zăbovi pentru a descifra noi înţelesuri. Unul dintre cele mai cunoscute dialoguri ale lui Platon este Symposion sau Banchetul, dialog etic despre iubire. Dialogul lui Platon dă curs discuţiilor între cîţiva bărbaţi: Socrate, Aristodem, Fedru, Pausania, Eriximah, Alcibiade şi Aristofan invitaţi la banchetul lui Agaton. După masa şi libaţiile care o însoţeau, invitaţii au ales să-şi petreacă ziua în convorbiri despre un subiect asupra căruia nimeni nu se oprise în cîntările închinate zeilor: Despre Eros. După rînduială, au luat pe rînd cuvîntul toţi participanţii la banchet, iar la urmă Socrate, cel care spusese că “dacă cei dintîi au să vorbească mult şi frumos, vor grăi de-ajuns şi pentru noi”. N-a fost aşa, Socrate fiind rugat să spună un cuvînt despre Eros. Spre surprinderea tuturor, Socrate a povestit ce a auzit odată de la Diotima, o preoteasă din Mantineia. Pledoaria înţeleptei femei era că prin Eros “firea muritoare se străduieşte pe cît cu putinţă să existe de-a pururea, adică să devină nemuritoare”, că prin Eros oamenii agonisesc şi nemurirea şi pomenirea numelui lor şi fericirea – pentru toată vremea ce va să vină. Apoi Diotima vorbeşte despre creatorii în spirit, despre cele referitoare la gîndire şi la orice altă direcţie spirituală, despre poeţii care creează lucruri originale, despre tehnicienii numiţi genii inventive, despre întocmirea cetăţilor şi aşezămintelor omeneşti; vorbeşte despre treptele iniţierii desăvîrşite, iar în final despre descoperirea Frumosului în sine: ” Încearcă acum, îi spuse Diotima lui Socrate, să-ţi ţii atenţia cît poţi mai trează. Cine va fi călăuzit metodic, astfel încît s-ajungă a pătrunde misterele amorului pînă la această treaptă şi cine va contempla pe rînd şi exact obiecte frumoase, acela, ajuns la capătul iniţierilor lui Eros, va întrezări deodată o frumuseţe de caracter miraculos. E vorba, Socrate, de acel Frumos către care se îndreptau mai înainte toate străduinţele noastre: frumuseţe ce trăieşe de-a pururea, ce nu se naşte şi piere, ce nu creşte şi scade; ce nu-i, în sfîrşit, într-un punct frumoasă, într-altul urîtă; cîte-odată da, alteori nu; într-un anumit raport da, într-altul nu; aici da, dincolo nu; pentru unii da, pentru alţii nu. Frumuseţe ce nu se înfăţişează cu faţă, cu braţe sau cu alte întruchipări trupeşti; frumuseţe ce rămîne ea însăşi cu sine, pururea identică sieşi prin unitatea formei. Aici este, iubite Socrate, grăi străina din Mantineia, tocmai aici e rostul vieţii noastre! Căci dacă viaţa merită prin ceva să o trăiască omul, numai pentru acela merită, care ajunge să contemple frumuseţea însăşi”. Ce îndemn mai frumos de a ne lepăda de zgura firii muritoare şi de a contempla frumuseţea cea limpede şi curată, decît acest fascinant discurs al Diotimei, străina din Mantineia, discurs ajuns la noi prin spusa lui Socrate?

După mai bine de o mie de ani de la dialogul platonician, cînd antichitatea ieşea de pe scena istoriei pentru a face loc zorilor unui nou ev, evul mediu, închis pe nedrept într-o temniţă din nordul Italiei, un cărturar, pe nume Boethius, scria una din marile opere ale omenirii- Mîngîierile filosofiei. Departe de strălucirea gloriei pe care o cunoscuse în toată splendoarea, aruncat în deznădejde şi umilinţă, Boethius scrie cu puţin timp înainte de a fi executat acest catehism al datoriei şi al sacrificiului. Îngîndurat de întorsătura pe care o luase viaţa sa, Boethius scrie: “Pe cînd depănam în tăcere aceste gînduri şi însemnam în scris tînguirea mea înlăcrimată, mi s-a arătat, stîndu-mi deasupra capului, o femeie distinsă la înfăţişare, cu ochii arzători şi cu priviri mai presus  de felul obişnuit al oamenilor, cu o culoare vie şi respirînd o nesecată vigoare. În mîna dreaptă purta o carte, iar în cea stîngă sceptrul. Cînd a văzut muzele poeziei stîndu-mi la căpătîi şi dictîndu-mi cuvinte potrivite cu lacrimile mele, cu priviri duşmănoase a strigat: Cine a îngăduit să se apropie de bolnav aceste curtezane de teatru, care nu numai că nu i-ar linişti durerile prin nici un remediu, dar chiar i le-ar mări mai mult cu veninuri dulci? Căci ele sînt cele care, cu spinii sterili ai pasiunilor, ucid rodul bogat al raţiunii şi minţile oamenilor le obişnuiesc cu boala. După ce s-au împrăştiat în acest chip norii tristeţii mele, am privit cu lăcomie cerul şi mi-am recăpătat simţurile ca să cunosc faţa lecuitoarei. Astfel, cînd mi-am îndreptat ochii spre ea şi am fixat-o cu privirea, am recunoscut pe doica mea, Filosofia.” Această Doamnă, care întruchipează Flosofia, va îndruma paşii lui Boethius pentru a părăsi starea de deznădejne în care fusese aruncat; mîngîierea Filosofiei nu este un îndemn la a plînge pe umărul celuilat, ci  este un îndemn de a fortifica, de a întări în sine toate resursele şi de a exercita toate virtuţile. Prin aceasta înţelepciunea este mîngîietoare.

Şirul ipostazelor feminine care au întruchipat virtuţi călăuzitoare este prea lung pentru a fi aici doar amintit. Ar fi de evocat figuri feminine care le-au fost călăuze şi inspiratoare celor care s-au revendicat din războinici, dar şi-au căutat şi găsit mîngîierea altundeva decît pe cîmpul de luptă. Să amintim doar lungul periplu pe mări al lui Ulise pentru a reveni în cele din urmă la Penelopa care îl aşteptase şi cînd Ulise fusese vrăjit de Calipso, şi cînd a zăbovit pe insula lui Circe, şi cînd, legat de catargul navei, rezistase ispititorului cîntec al sirenelor: “Ulise lăudate, vino-ncoace,/ Opreşte vasul să ne auzi cîntarea,/ Căci nu vîsli vrun om pe-aici cu vasul/ Vreodată fără să ne-audă glasul/ Ca mierea de plăcut din gura noastră./ Şi cum ne-aude oricine se desfată”. Dar Ulise ştia că adevărata înţelepciune era în Itaca, unde o lăsase pe Penelopa care continua să ţese la pînza comparată de înţelepţii antici cu adevărata înţelepciune. De la ea a plecat ca dintr-o patrie, spunea Eustathius, pentru a ajunge la Calipso şi trebuia să revină la ea, în afara căreia nu se afla adevărata înţelepciune.

În cetatea antică, la greci şi la romani, în fiecare casă exista un altar pe care erau întotdeauna cărbuni aprinşi; focul nu înceta să strălucească pe altar decît atunci cînd familia pierise. Cînd zeii au fost reprezentaţi ca nişte fiinţe, altarul pe care ardea focul a fost personificat: Hestia la greci, Vesta la romani, iar divinitatea a căpătat trăsăturile unei femei; o zeitate care nu reprezenta nici fecunditatea, nici puterea, ci ordinea, dar nu ordinea abstractă, ci ordinea morală. Era zeitatea căminului, cea care veghea asupra focului din vatra casei.

Se spune că doctrina, cunoaşterea ar fi atributele masculinului, în vreme misterul ar fi mai curînd un atribut al femininului. Mergînd pe acest fir, trebuie să acceptăm că femeia ar avea ca rol să vegheze asupra nevăzutului, să reamintească această prezenţă de neînlocuit a nevăzutului. Nu este nevoie de o  nouă Casandra care să ne prezică despre ceea ce este dincolo de vălul care ne separă de nevăzut. Să avem aşadar Forţa să trecem dincolo de văl şi vom întîlni Frumuseţea şi Înţelepciunea în toată splendoarea lor.