Moartea care desăvîrşeşte

Dintotdeauna oamenii au căutat să dea sens unui fenomen greu de cuprins şi deopotrivă greu de explicat – moartea. De la străvechile texte sapienţiale pînă la texte de dată recentă ale antropologilor, filosofilor, teologilor şi istoricilor, istoria gîndirii este marcată de o continuă strădanie de descifrare a misterelor morţii. Totuşi, pentru istoria mentalităţilor, tema morţii este una de dată relativ recentă, ea impunîndu-se odată cu „noua istorie”, cu studiile fundamentale ale lui Philippe Ariès (Essais sur l’histoire de la mort en Occident du Moyen Age à nos jours şi L’homme devant la mort), apărute la mijlocul deceniului al VIII-lea al secolului trecut.

În esoterismul vechiului Egipt, moartea era un element al ordinii lumii; puterile care existau înainte de apariţia acestei ordini, cum ar fi divinităţile, nu erau supuse morţii şi cunoşteau o regenerare permanentă. Moartea trebuia „trăită” ca transformare şi iniţiere. Prima frază din Textele piramidelor este edificatoare în acest sens: „Faraon, tu nu ai plecat mort, tu ai plecat viu” şi pune în lumină victoria asupra morţii, atotputernicia vieţii, călătoria către viaţă în eternitate. Faraonul scapă timpului ucigător, căci este un spirit luminos, neperisabil. Un frumos paragraf evocă trecerea faraonului printr-o moarte aparentă care precede învierea: „O, rege Osiris, tu ai plecat (dar) vei reveni,/ Tu ai adormit (dar) te vei trezi”. Faraonul este capabil să depăşească frontierele morţii, dovedind că moartea nu este un obstacol de netrecut, nici un capăt.

Cel mai cunoscut mit egiptean al învierii divine este cel al lui Osiris: „Osiris este activitatea vitală universală, fie terestră, fie cerească. Sub forma vizibilă a unui zeu, el coboară în lumea morţilor pentru a le permite regenerarea, şi în sfîrşit învierea în slava osirică, deoarece orice mort dezvinovăţit este un germene al vieţii în profunzimile cosmosului, la fel cum este bobul de grîu în profunzimile pămîntului”, scria Albert Champdor. Osiris este ucis de fratele său Seth, iar trupul său este tăiat în bucăţi şi acestea aruncate în Nil. Osiris simbolizează drama existenţei umane şi triumful periodic asupra morţii, după cum avea să scrie Mircea Eliade: „Avem de a face cu o îndrăzneaţă valorizare a morţii, asumată de acum înainte ca o transmitere exaltantă a existenţei întrupate. Moartea desăvîrşeşte trecerea de la sfera neînsemnatului la sfera semnificativului. Ceea ce contează pentru noi este faptul că Osiris devine progresiv modelul exemplar nu numai al suveranilor, ci şi al fiecărui individ. Osiris devine modelul tuturor celor care speră să înfrîngă moartea”.

Una dintre cele mai emoţionante legende ale lumii antice este cea a zeiţei Iştar, principiu al feminităţii, zeiţă a fecundităţii şi a fertilităţii. Iştar, zeiţa cetăţii Erek, căsătorită cu ciobanul Dumuzi, se hotărăşte să coboare în Infern pentru a lua puterile surorii mai vîrstnice, Ereşkigal; Iştar se îndreaptă către „Casa întunecată, locuinţa lui Irka,/ Către casa pe care nimeni n-o mai părăseşte, cînd a intrat,/ Către calea pe care nu te mai poţi întoarce înapoi,/  Către casa în care cei intraţi sînt lipsiţi de lumină”. Ajunsă la palatul lui Ereşkigal, pe măsură ce trece de cele Şapte porţi, paznicul o despoaie de veşminte şi de însemnele sale. Despuiată de orice „putere”, Iştar este pironită de privirea ucigătoare a surorii sale. Întrucît întreaga viaţă era ameninţată prin dispariţia zeiţei dragostei şi a fertilităţii, zeii intervin şi Iştar este readusă la viaţă.

Legenda zeiţei Iştar îi prilejuieşte lui Oswald Wirth interesante consideraţii: „Un sens esoteric profund se leagă de foarte vechiul poem al coborîrii lui Iştar în Infern. Plictisită de frivolitate, zeiţa babiloniană se îndepărtează de cei vii şi se cufundă într-o şedere printre morţi. Ea se loveşte aici de şapte porţi, pe care nu le poate trece decît despuindu-se puţin cîte puţin de metale şi de veşminte. Ea se prezintă astfel într-o stare de absolută goliciune în faţa Reginei Infernurilor, sora sa, care, după ce a provocat-o pe Iştar să se revolte reproşîndu-i greşelile sale, o pedepseşte împovărînd-o cu toate relele şi reţinînd-o ca prozonieră. Acest mit face aluzie la reînnoirea primăvăratecă a vegetaţiei; dar nu am avea dreptate dacă nu i-am atribui o deschidere mai subtilă. Coborîrea în Infern, despuierea, apoi restituirea metalelor, moartea şi învierea, marchează fazele programului constant al tuturor iniţierilor. Să considerăm deci povestirea, a cărei versiune asiriană a fost păstrată integral, ca primul inel al acestui lanţ de texte iniţiatice care ajung în final la legenda lui Hiram.”

Legenda lui Hiram este una de dată relativ recentă, ea intrînd în conştiinţa europeană modernă în primele decenii ale secoluli al XVIII-lea. Hiram, meşteşugar genial, este un personaj biblic menţionat în Cartea regilor III şi în Cronici II, în legătură cu construcţia Templului de la Ierusalim, în timpul domniei regelui Solomon: „Şi a trimis regele Solomon şi a luat pe meşterul Hiram din Tyr. Acesta era fiul unei văduve din seminţia lui Neftali. Tatăl lui, un tirian, era arămar; era şi Hiram plin de pricepere, cu meşteşug şi cu ştiinţa de a face orice lucru din aramă. Şi a venit la regele Solomon şi a făcut tot felul de lucruri. A turnat pentru pridvor doi stîlpi de aramă. Şi a aşezat stîlpii în pridvorul templului, punînd un stîlp în partea dreaptă şi dîndu-i numele de Iachin; şi pe celălalt stîlp în partea stîngă, dîndu-i numele de Booz” (III Regi 7, 13-21). Odată terminate capodoperele sale, Hiram Abif iese din istorie, dar figura sa intră în legendă, viaţa şi moartea sa se transformă în mit iniţiatic, devin mitul fondator al noii instituţii speculative care se răspîndea cu repeziciune în Europa începutului de veac XVIII.

Moartea maestrului este una simbolică, dar are menirea de a aminti că reactualizează misterul original. Moartea iniţiatică este repetiţia dramei primordiale care aminteşte necesitatea morţii pentru a accede la o altă înţelegere a universului. În aplicarea simbolică a mitului la ceremoniile iniţiatice, candidatul trebuie mai întîi să moară pentru sine, cele trei lovituri din legenda lui Hiram simbolizînd întreita lui moarte: fizică, sufletească şi mentală. Dar ca orice moarte iniţiatică, aceasta premerge renaşterii într-un nou Hiram. Taina lui Hiram, cuvîntul căutat al maestrului constau în această lege a devenirii lăuntrice, în căutarea integrităţii personale şi în transformarea spirituală: învestit cu calităţile lui Hiram, iniţiatul devine la rîndu-i Maestru.

Mitul lui Hiram, prin puterea sa sugestivă şi prin frumuseţe, nu putea să nu hrănească imaginarul prozatorilor şi poeţilor romantici; una dintre cele mai izbutite redări literare, admirabilă prin plasticitatea formulărilor, este povestea orientală „Makbenah” din capitolul „Nopţile Ramazanului” din volumul Călătorie în Orient, al lui Gerard de Nerval. La capătul unei zile de muncă, Adoniram, sub acest nume apare Hiram în povestirea lui Gerard de Nerval, inspectează şantierul. Încercînd să iasă prin poarta de la occident, Adoniram este oprit de un companion care îi cere cuvîntul de trecere al maeştrilor; refuzînd să divulge acest secret, Adoniram este lovit în cap cu un ciocan. apoi, la porţile din nord şi de la răsărit alţi doi companioni îi cer din nou parola, sînt refuzaţi şi în cele din urmă Adoniram este omorît. Cei trei asasini au îngropat trupul lui Adoniram, unul dintre ei înfigînd în pămînt o ramură de acacia. După cîteva zile de căutări, trupul lui Adoniram este descoperit, iar cei care l-au căutat au jurat că primul cuvînt rostit de unul dintre ei va deveni noul cuvînt de trecere: acesta avea să fie Makbenah.

Moartea inspiră teamă, oroare, angoasă, teroare, căci „Cine nu ştie, cine nu refuză/ Acest vid craniu şi-acest rîs etern!” (Paul Valery, Cimitirul marin). Moartea este pentru noi non-existenţa absolută, este ceva de negîndit, este neantul absolut, abolirea existenţei şi a fiinţei individuale, marea tăcere eternă: „Cum nu ştiu de unde vin, nu ştiu încotro mă îndrept. Ştiu numai că ieşind din această lume, cad pentru totdeauna în neant, sau în mîinile lui Dumnezeu”, spunea Pascal. Moartea este singura realitate, singura certitudine pe care omul o uită de cele mai multe ori, forţînd ideea nemuririi: „Tu, neagră nemurire poleită,/ Consolatoare-ngrozitor boită,/ Ce faci din orice moarte sîn matern,/ Minciună mîndră şi pioasă scuză!” (Cimitirul marin). Omul a născocit această idee de nemurire şi eternitate care a luat diverse forme şi s-a exprimat prin credinţe religioase şi idei filosofice: ideea învierii în trup, ideea reîncarnării, a nemuririi sufletelor, a palingenezei nu aparţin unor timpuri ancestrale; Spinoza spunea că „sufletul uman nu poate să piară în întregime ca trupul; rămîne ceva din el, ceva etern”, iar Jaspers credea că a filosofa înseamnă a inventa o idee care să dea sens la ceea ce nu are sens.

Eshatologiile marilor religii monoteiste vorbesc despre o viaţă eternă, dar ceea ce putem înţelege din legenda lui Hiram este că omul poate să-şi construiască viaţa, dacă mai întîi ia seamă la finitudinea vieţii şi la prezenţa morţii. Prin aceasta, paradoxal doar în aparenţă, moartea poate da sens vieţii. Sensul profund al vieţii poate fi găsit printr-o reflecţie, printr-o meditaţie asupra morţii. La aceasta trebuie să fi gîndit Montaigne, pe urmele lui Platon, cînd a scris: „A filosofa înseamnă a învăţa să mori. A învăţa să trăieşti şi a şti să mori sînt fără îndoială unul şi acelaşi gînd”. Moartea lui Hiram arată că tot ceea ce omul gîndeşte şi face, trebuie să fie gîndit şi trăit în lumina morţii, în sensul gîndului lui Malebranche: „moartea care ne închide ochii ne deschide spiritul”. Ucenicia vieţii şi a morţii sînt două faţete indisociabile ale unui adevăr căruia Hiram îi este deopotrivă martor şi semn, pentru că ne învaţă să trăim viaţa nu sub aspectul spaţiului şi al timpului, ci sub aspectul eternităţii, sub specie aeternitatis, cum spunea Spinoza. În anul 1814, Goethe scria poemul Nostalgie preafericită, în care ultimul catren este o trimitere evidentă la legenda lui Hiram. Aminteam că taina lui Hiram este legea devenirii lăuntrice. Poemul lui Goethe se încheie cu un vers care pentru mulţi a rămas straniu şi care încă dă de gîndit: „Mori şi devino!„

Fără îndoială nimeni nu poate gîndi moartea, nimeni nu poate gîndi eternitatea, dar putem gîndi plecînd de la moarte şi plecînd de la eternitate. La fel, nimeni nu poate spune cu certitudine că moartea este sfîrşitul, neantul absolut, noaptea totală, sau că moartea este adevărata lumină. Totul este de domeniul credinţei şi al speranţei. Moartea lui Hiram îl aşază pe francmason în prezenţa morţii ca element esenţial al condiţiei umane şi al unei posibile eternităţi. Dar legenda lui Hiram pune francmasonul în faţa problemei morţii celui drept, a omului drept condamnat de companionii decăzuţi. În faţa ambiţiei, vanităţii şi fanatismului, Hiram a ales să se supună Datoriei. Aceasta este lecţia morală pe care ne-o oferă Hiram în cel de-al treilea grad al francmasoneriei, lecţia Datoriei împlinite, pînă la sacrificiul ultim. Pentru unii, Datoria poate fi un simplu cuvînt, pentru alţii poate fi un cuvînt golit de înţeles, dar nu Datoria, această nobilă idee este cea care permite omului să se ridice deasupra lui însuşi? Prin desăvîrşirea datoriei sale, prin supunearea faţă de Legea morală omul atinge măreţia şi îşi găseşte dimensiunea metafizică.

Nu asta cerea Anderson în primul articol al Constituţiilor cînd proclama că francmasonul se va supune mai întîi legii morale? Prin actul său, Hiram alege datoria şi dreptatea. El stabileşte un ordin, un ordin al dreptăţii, un ordin al binelui, un ordin al spiritului. Acest ordin exterior este reflectarea unui ordin interior, cel pe care înţeleptul reuşeşte să-l instaureze în el însuşi. Astfel, cel de-al treilea grad, cel de maestru este realizarea şi desăvîrşirea primelor două grade ale francmasoneriei. Primele trei grade, ucenic, companion, maestru formează un tot şi prezintă o unitate. Ele sînt indisociabile şi complementare, şi fiecare în specificitatea sa ne descoperă un adevăr sau mai curînd ne pregăteşte să descoperim un adevăr, ne angajează pe drumul cunoaşterii.

Mai întîi aflăm ce putem şti despre lume, univers, cosmos, despre noi înşine; apoi ce trebuie să facem pentru a transforma, pentru a construi lumea, pentru a înălţa templul umanităţii, iar în cele din urmă ce ne este permis să sperăm. Prin această ultimă întrebare se depăşeşte şi planul naturii şi cel al omului însuşi pentru a accede la dimensiunea metafizică, la dimensiunea spirituală şi morală. Şi adevărurile sînt descoperite, dezvăluite în sînul unui ordin şi fiecare etapă a acestui parcurs este de neînlocuit. Într-o societate care îşi pierde cu uşurinţă reperele, care nesocoteşte Tradiţia şi transmiterea ei, nu ideea de ordin este cea care poate salva omul zilelor noastre? A regăsi, a menţine şi a transmite această idee de ordin masonic înseamnă a regăsi, a menţine şi a perpetua sensul şi adevărul francmasoneriei. Cînd spunem că Maestrul Hiram reînvie în fiecare din noi, nu spunem că trebuie să fim fideli memoriei sale, exemplului său, spiritului care l-a animat, adică spiritului însuşi al francmasoneriei? Nu aceasta trebuie să fie misiunea Maestrului Mason care vrea să rămînă fidel angajamentului său şi jurămîntului său?