A spune că literatura consacrată alchimiei este abundentă ar fi aproape o banalitate. Şi astăzi, ca şi în veacurile din urmă, alchimia atrage oameni venind dinspre domenii diferite, de condiţii sociale diferite, celebri sau necunoscuţi. Caută ei aurul sau vor să obţină viaţa veşnică? Cu siguranţă, nu! Sînt oameni atraşi de puterea fascinantă a alchimiei de a deschide porţile Naturii şi de a propune o viziune universală a cunoaşterii. De la aceste considerente a pornit Christian Montésinos, în urmă cu patru decenii, atunci cînd a început să lucreze la un dicţionar al alchimiei; după patru decenii în care a citit sute de cărţi şi tratate, a inventariat cîteva mii de termeni şi nume, a urmat selecţia şi ordonarea acestora, ca şi redactarea articolelor. În toamna trecută, a prezentat publicului interesat Dictionnaire raisonné de l’alchimie et des alchimistesL’alphabet d’Hermès, Editions de La Hutte, collection “Alchimie”, 570 p. Să amintim că nu venea pe un teren gol, cu mai bine de două secole înaintea sa Dom Antoine-Joseph Pernety publicase Dictionnaire mytho-hermétique, iar în timpuri contemporane nouă Eugène Canseliet se impusese prin L’Alchimie expliquée sur ses textes classiques.

Autorul îşi prefaţează dicţionarul cu o binevenită introducere căci drumul alchimistului este o epopee personală asupra misterelor naturii; viziunea noastră asupra alchmiei diferă fundamental de cea pe care o aveau cei din vechime, fie ei egipteni, greci, evrei sau arabi. Cei din vechime îşi spuneau discipoli ai lui Hermes, hermetişti sau filosofi, rareori chimişti, şi niciodată alchimişti, iar dacă astăzi afirmăm că Bacon, Raimundus Lullus sau Toma de Aquino practicau alchimia trebuie să fim prudenţi asupra sensului pe care îl atribuim termenului. Apariţia chimiei moderne avea să redeschidă un anume interes pentru alchimie, întrucît între cele două domenii trebuia trasată o fermă distincţie! Asupra originii alchimiei ar fi impropriu să insistăm aici, subiectul fiind vast şi fără o rezolvare uşoară; ce trebuie reţinut este că în evoluţia sa alchimia a dobîndit, a încorporat noi elemente, noi cunoştinţe venite din diverse culturi, de la diverse popoare: “Alchimia s-a născut din mai multe surse, ca un fluviu care se naşte din strîngerea laolaltă a stropilor, părîiaşelor, torenţilor şi care, din văi în văi, din rîuri în rîuri, din afluenţi în afluenţi, creşte, se face tot mai larg, mai puternic şi sfîrşeşte prin a se pierde într-o deltă”, scrie Christian Montésinos.

Sînt identificate trei mari grupuri de surse. Un prim grup cuprinde influenţele care aparţin popoarelor unde achimia a găsit un teren prielnic; încă de acum cinci mii de ani sînt mărturii despre evoluţia  a două civilizaţii: cea de pe valea Nilului şi cea din Sumer; lor aveau să li se adauge influenţe ale vechilor evrei, ale fenicienilor, chinezilor, indienilor, grecilor, romanilor sau ale islamului. Pe marile drumuri comerciale nu circulau numai mărfuri şi oameni, ci şi idei, iar viziunea alchimică era o viziune universală şi se baza pe arhetipuri ale umanităţii, ceea ce explică de ce popoare atît de îndepărtate geografic aveau o viziune alchimică asemănătoare asupra universului. Un al doilea grup de influenţe ţine de mitologii şi credinţe, el fiind extrem de important datorită caracterelor simbolice profunde care dau naştere dogmelor alchimice, dar şi pentru că alchimistul se cufundă în aceste mitologii pentru a extrage imagini alegorice, aici Christian Montésinos insistînd pe legenda zeiţei Isis. Al treilea grup de influenţe îl reprezintă diferitele curente născute care au marcat alchimia, autorul amintind aici alchimia alexandrină, alchimia post alexandrină, alchimia medievală, aportul creştinismului, alchimia preclasică, alchimia clasică, alchimia romantică, tot atîtea prilejuri de a face scurte insursiuni care să pregătească cititorul în a accede la adevăratele înţelesuri ale termenilor dicţionarului. Un subiect controversat este cel despre posibila filiaţie între chimie şi alchimie, mulţi considerînd că alchimia este chimia de dinaintea raţionalismului; în vreme ce chimia stăpîneşte materia creînd noi compuşi, alchimia vizează perfecţiunea materiei şi deopotrivă a operatorului, este o epopee a materiei şi spiritului: “Alchimia urmăreşte realizarea Marii Opere, aceasta prin intermediul operaţiilor materiale şi spirituale ţinute ascunse”. Alchimia are forţă de atracţie prin simbolismul împărtăşit de majoritatea ştiinţelor magice; laboratorul în care în centru se află athanorul este locul său de muncă şi de rugăciune, nu întîmplător un adagiu drag alchmiştilor medievali spunea: Lege, lege, relege, ora, labora et inveniens (Citeşte, citeşte şi iar citeşte, roagă-te, lucrează şi vei găsi). Alchimia este o ştiinţă care se vrea magică, mistică şi operativă, cuvintele alchimice avînd mai multe sensuri: operativ, simbolic, sacru; de aceea cititorul grăbit să decripteze de la primele rînduri va fi dezamăgit şi va găsi textul indescifrabil şi neinteresant, uitînd că misterul nu se dezvăluie decît celui răbdător să îl afle, celui care aşteaptă întîlnirea.

Cum un dicţionar nu poate fi rezumat, vom menţiona cîţiva din termenii asupra cărora s-a oprit Christian Montésinos: Athanor, Avicenna, Roger Bacon, Hieronymus Bosch, Cagliostro, Dante, Nicolas Flamel, Goethe, Golem, Hermes, Hiram, Michael Maier, Mercur, Mutus Liber, Osiris, Paracelsus, Rabelais, Saturn, Sare, Simboluri, Sulf, Tenebre, Trevisan, Basile Valentin, Venus, Vitriol, Zeus. Asupra fiecărui termen din dicţionar Christian Montésinos aduce clarificările necesare, multe cunoscute din alte lucrări, dar şi opiniile sale, cît mai ales conexiuni cu alţi termeni pentru a lărgi oroizontul perceptiv al cititorului de astăzi. Dicţionarul alchimiei şi al alchimiştilor este o lucrare indispensabilă celor care vor să descifreze arta lui Hermes.