Așadar, de la bun început, învățătura hermetică se arată a fi una închisă, secretă, de nepătruns celor neinițiați; este învățătura lui Thot, a lui Hermes Trismegistus, a lui Hermes/Mercur.

Hermetismul se înrădăcinează într-o tradiție inițiatică foarte veche, al cărei nume vine de la zeul grec Hermes, zeu reprezentat totdeauna ținînd în mîna dreaptă caduceul, Hermes fiind purtător al cunoașterii, discernamîntului, medierii și iluminării. Hermes este un zeu al cărui nume trimite la piatră (herma, hermaion, hermaios), este cel care arată drumul, care marchează spațiile necunoscute, care arată direcția folosind borne în patru unghiuri. Activitatea zeului este îndreptată spre schimburi, era și zeu al comerțului, într-un univers mărginit de hotare bine delimitate între jos și sus, între Olimp și Hades, fiind mesager al lui Zeus, dar și însoțitorul sufletelor în călătoria lor spre lumea de dincolo. Prin definiție, hermetismul, învățătura hermetică este una referitoare la cunoașterea ascunsă, care străpunge aparența lucrurilor și coboară pînă la esență, descoperă nebănuite legături între părți ale universului și niveluri ale existenței, de la imens la infim, de la umil la înalt, cheia descifrării fiind reîntoarcerea la principiul constitutiv al lumii. O astfel de cunoaștere pune în cauză fixitatea genurilor, diferențierea speciilor, singularitatea indivizilor. Așadar, de la bun început, învățătura hermetică se arată a fi una închisă, secretă, de nepătruns celor neinițiați; este învățătura lui Thot, a lui

Hermes Trismegistus, a lui Hermes/Mercur. Însuși cuvîntul hermetism predispune încă la controverse, ceea ce o îndreptățește pe Françoise Bonardel să considere că “bogăția de forme a posteritații sale [gîndirii hermetice –n.n.] pare a se datora atît personalității tutelare a lui Hermes, expresia însăși a transformării, cît și învățăturii consemnate sub numele de hermetism, unde ocultarea joacă un rol la fel de important ca revelația; nu-i sînt străine nici practicile și nici limbajul alchimic.” Hermetismul este o viziune a lumii bazată pe “simpatiile” ce unesc macrocosmosul cu microcosmosul, pe “corespondențele” simbolice și reale între părțile universului văzut și nevăzut. Sub baniera hermetismului se regăsesc texte vechi și comentarii despre esoterism în general, despre alchimie sau texte și comentarii despre “Hermetica”. Cum consensul se lasă încă așteptat, în multe…

Pierre Gordon face o sinteză care se dovedeşte lămuritoare asupra originilor zeului, a sensului prim al numelui, a travestiurilor iniţiatice, a tridentului lui Hermes.

Pierre Gordon este un prolific autor care şi-a pus semnătura pe un număr considerabil de cărţi, cele mai multe consacrate religiilor primitive şi esoterismului Nu cu mult timp în urmă pe acest site am prezentat cartea sa despre Rabelais şi personajul său Gargantua. Rîndurile care urmează sînt despre o carte mai veche a sa, reeditată de curînd: Le Mythe d’Hermès, Arma Artis, 112 p. Fără a ocupa un loc central în panteonul zeităţilor, fiu al lui Zeus şi al nimfei Maia, Hermes are o copilărie agitată, o tinereţe plină de întîmplări aventuroase, ceea ce avea să-l transforme în protector al călătorilor, mesager al zeilor, sub diversitatea înfăţişărilor sale fiind o entitate coerentă. Multe tradiţii religioase îşi au sursa în ritualul morţii şi al învierii, ritual răspîndit în

neolitic, cînd noul iniţiat părăsea grota/caverna pentru a urca către piscurile  munţilor. Trebuie ştiut că originea zeului şi a cultului său este arcadiană, deci din vechea Eladă. Pierre Gordon face o sinteză care se dovedeşte lămuritoare asupra originilor zeului, a sensului prim al numelui, a travestiurilor iniţiatice, a tridentului lui Hermes. Numele zeului Hermes este strîns legat de hermai, o piatră parţial sculptată şi care avea rolul de a marca sacrul unui anumit loc care astfel devenea un foaier de iradiere supranaturală, care semnala prezenţa sacrului. (mai mult…)

Emilie Granjon este cercetător în semiologie vizuală, teoretician al artei şi critic de artă. Cercetările sale vizează mecanismele interpretative şi structurile imaginarului simbolicelor alchimice din secolele XVI-XVII.

După teza de doctorat consacrată gravurilor din Atalanta  fugiens (1617) a lui Michael Maier, Emilie Granjon consacră cercetările sale în sînul colectivului GEMCA (Group for Early Modern Cultural Analysis) al Universităţii Catolice din Louvain la elaborarea unei semiotici a figurii (secolele XVI-XVII), mai ales în Physicae et theologicae (1621) de Otho van Veen. Autoare a mai multor articole şi studii asupra iconografiei esoterice, ea a fost coordonatoare, alături de Bertrand Rouby şi Corinne Streicher a dosarului „Le symbole” (Protée, vol. 36, 2008), iar alături de Baudouin Decharneux, Giussepe Balzano, Fabien Nobilio şi Olivier Santamaria a volumului Esotérisme et initiation. Etudes d’épistémologie et d’histoire des religions, Fernelmont, E.M.E., 2010; este autoarea cărţii Comprendre la symbolique alchimique, Presses de l’Université Laval, 2012. Cheia interpretativă a simbolicului Bogdan Mihai MANDACHE: - Iniţierea a devenit un subiect la „modă”, prezent în contexte tot mai variate, dar şi tot mai îndepărtate de sensul original. Sînteţi specialistă în semiotică; iniţierea poate fi gîndită în termenii unei semiotici? Emilie GRANJON: - Pentru a răspunde la această întrebare, să cuvine să zăbovim cîteva momente asupra a ceea ce

este iniţierea. Ea constă într-o schimbare a fiinţei bazată pe un principiu de evoluţie sau de progresie. Transformarea se operează printr-un proces în mai multe etape ritmate de rituri iniţiatice precise ale căror armătură esenţială sau „solidaritate structurală” (M. Eliade) ar fi comună ansamblului de iniţieri. Ea este punctată de diferite stadii ai căror marcatori enunţiativi sînt procese ale morţii iniţiatice şi ale noii naşteri, sau ale destructurării şi ale restructurării. Trecerea de la un stadiu la altul impulsionează în mod automat o modificare a fiinţei: „la capătul probelor sale, neofitul se bucură de o cu totul altă existenţă decît înaintea iniţierii: el a devenit un altul” (M. Eliade). Această modificare se face în trei timpi: separarea, etapă preliminară, limita, etapa liminară şi agregarea, etapa postliminară. Semiotica, cu precădere semiotica greimasiană, pentru că ea are ca obiect de analiză secvenţe…

Dicţionarul alchimiei şi al alchimiştilor este o lucrare indispensabilă celor care vor să descifreze arta lui Hermes.

A spune că literatura consacrată alchimiei este abundentă ar fi aproape o banalitate. Şi astăzi, ca şi în veacurile din urmă, alchimia atrage oameni venind dinspre domenii diferite, de condiţii sociale diferite, celebri sau necunoscuţi. Caută ei aurul sau vor să obţină viaţa veşnică? Cu siguranţă, nu! Sînt oameni atraşi de puterea fascinantă a alchimiei de a deschide porţile Naturii şi de a propune o viziune universală a cunoaşterii. De la aceste considerente a pornit Christian Montésinos, în urmă cu patru decenii, atunci cînd a început să lucreze la un dicţionar al alchimiei; după patru decenii în care a citit sute de cărţi şi tratate, a inventariat cîteva mii de termeni şi nume, a urmat selecţia şi ordonarea acestora, ca şi redactarea articolelor. În toamna trecută, a prezentat publicului interesat Dictionnaire raisonné de l'alchimie et des alchimistes - L'alphabet d'Hermès, Editions de La Hutte, collection "Alchimie", 570 p. Să amintim că nu venea pe un teren gol, cu mai bine de două secole înaintea sa Dom Antoine-Joseph Pernety publicase Dictionnaire mytho-hermétique, iar în timpuri contemporane nouă Eugène Canseliet se

impusese prin L'Alchimie expliquée sur ses textes classiques. Autorul îşi prefaţează dicţionarul cu o binevenită introducere căci drumul alchimistului este o epopee personală asupra misterelor naturii; viziunea noastră asupra alchmiei diferă fundamental de cea pe care o aveau cei din vechime, fie ei egipteni, greci, evrei sau arabi. Cei din vechime îşi spuneau discipoli ai lui Hermes, hermetişti sau filosofi, rareori chimişti, şi niciodată alchimişti, iar dacă astăzi afirmăm că Bacon, Raimundus Lullus sau Toma de Aquino practicau alchimia trebuie să fim prudenţi asupra sensului pe care îl atribuim termenului. Apariţia chimiei moderne avea să redeschidă un anume interes pentru alchimie, întrucît între cele două domenii trebuia trasată o fermă distincţie! Asupra originii alchimiei ar fi impropriu să insistăm aici, subiectul fiind vast şi fără o rezolvare uşoară; ce trebuie reţinut este că în evoluţia sa alchimia a dobîndit, a încorporat…

Căutarea adevărului are un singur nume: filosofia, care începe printr-o ruptură, printr-o mirare. Nu acesta este sensul celor cinci călătorii ale calfei?

De numeroase ori și în mod cu totul nejustificat, gradul doi, cel de calfă, a fost privit cu o anume lejeritate, ca o trecere între momentul unic al inițierii și sublimul grad de maestru mason. Răstimpul de cel puțin un an pînă la primirea celui din urmă grad al lojilor albastre - cel de maestru - va fi însă suficient pentru ca noua calfă să descopere profundul simbolism al instrumentelor de lucru, al călătoriilor, al stelei înflăcărate, să descopere semnificațiile masonice ale celor șapte arte liberale, sau contribuția uriașa la cultura lumii în general și la cultura esoterică în particular a celor cinci înțelepți al căror nume le citește într-una din călătoriile sale. În cursul celei de-a treia călătorii, candidatul citește denumirea celor șapte arte liberale, discipline care reprezentau esențialul cunoștințelor predate în Evul Mediu. Textul fondator al artelor liberale este Nunta lui Mercur cu Filologia, scris de Martianus Capella undeva între anii 410-421. El a dat lista celor șapte arte liberale și le-a fixat definitiv. Înaintea sa, Sf. Augustin considera că cele șapte arte liberale conțin aproape toate cunoștințele

pe care le poate dobîndi un om. Evident nu era vorba de o cunoaștere profană, ci de una metafizică care îngloba artele cuvîntului (trivium): gramatica, retorica, logica, și știința numerelor (quadrivium): aritmetica, geometria, muzica, astronomia. Cele șapte arte liberale sînt citate în numeroase texte masonice din vechime, dar grăitoare sînt definițiile acestor arte date în Vechile Îndatoriri, denumire sub care sînt cunoscute îndeosebi manuscrisele Regius și Cooke. Iată, pe scurt, cum sînt definite artele liberale în manuscrisul Cooke : "pentru cea care este prima și care este fundamentul științelor are ca nume gramatica, ea te învață să vorbești corect și să scrii bine; a doua este retorica și ea te învață să vorbești frumos și cu grație; a treia este dialectica și această știință te învață să distingi adevărul de fals și este de obicei numită arta sofistică; a patra…

Alchimia a fost redescoperită în modernitate, printre alţii, de Gaston Bachelard şi Carl Gustav Jung, dar adevărata dificultate a textelor alchimice stă în starea de spirit pe care o cere din partea cititorului,

Urmaşi ai unui raţionalism „atotbiruitor" şi ai unui umanism „fără frontiere", obişnuim să privim cu detaşare şi condescendenţă domenii peste care prea multe decenii de totalitarism şi înstrăinare au aşternut tăcerea şi praful, prea puţini contemporani mai avînd aplecare spre domenii de profundă spiritualitate. Unul dintre acestea este alchimia, văzut în continuare ca un pur exerciţiu de transformare a metalelor, o anecdotă adînc înrădăcinată în mentalul colectiv, şi pe care nu se mai osteneşte nimeni să o înlăture. În România nu au existat preocupări în domeniul alchimiei. Nici atunci cînd chingile ideologice au cedat, editorii nu au avut un program de traduceri, încercările sporadice fiind exclusiv rodul dorinţei de a obţine cîştiguri rapide. O fi blestemul alchimiştlor văzuţi obsesiv ca transformatori de metale în aur! De cîteva zile, de sub teascurile Editurii Almora din Paris a ieşit o superbă antologie de texte alchimice: Philosopher par le Feu, anthologie de textes alchimiques, 576 p., 2009, realizată de Doamna profesor Françoise Bonardel. Iniţial, acest volum a apărut în colecţia Points a editurii pariziene Seuil în 1995, dar acum avem o ediţie revăzută şi îmbogăţiţă, dar şi amplu

ilustrată cu peste 200 de imagini. Celor pasionaţi de hermetism, alchimie şi esoterism numele Doamnei Françoise Bonardel este unul binecunoscut pentru lucrările sale în domeniile amintite, fiind autoarea unor lucrări bine primite în lumea celor ce preocupaţi de Tradiţie, traduse în multe limbi, printre ele şi româna. În ampla introducere, Françoise Bonardel reface  parcursul controversat al alchimiei, amintind celor grăbiţi să vadă în alchimie doar un fenomen cultural izolat, propriu Occidentului, că gîndirea şi practica alchimice sînt prezente în limbi şi forme culturale diverse (mesopotamiană, arabă, chineză, indiană), întrebîndu-se dacă „între reverii domestice, seducţii diabolice şi fulguraţii apocaliptice, nu este deci nici un loc în cultura modernă pentru această stranie manieră de a filosofa?". Întrebarea Doamnei Bonardel ne trimite cu gîndul la remarca lui Titus Burckhardt: „Pare să nu fi frapat pe nimeni că o…