A filosofa prin foc

Urmaşi ai unui raţionalism „atotbiruitor” şi ai unui umanism „fără frontiere”, obişnuim să privim cu detaşare şi condescendenţă domenii peste care prea multe decenii de totalitarism şi înstrăinare au aşternut tăcerea şi praful, prea puţini contemporani mai avînd aplecare spre domenii de profundă spiritualitate. Unul dintre acestea este alchimia, văzut în continuare ca un pur exerciţiu de transformare a metalelor, o anecdotă adînc înrădăcinată în mentalul colectiv, şi pe care nu se mai osteneşte nimeni să o înlăture. În România nu au existat preocupări în domeniul alchimiei. Nici atunci cînd chingile ideologice au cedat, editorii nu au avut un program de traduceri, încercările sporadice fiind exclusiv rodul dorinţei de a obţine cîştiguri rapide. O fi blestemul alchimiştlor văzuţi obsesiv ca transformatori de metale în aur!

De cîteva zile, de sub teascurile Editurii Almora din Paris a ieşit o superbă antologie de texte alchimice: Philosopher par le Feu, anthologie de textes alchimiques, 576 p., 2009, realizată de Doamna profesor Françoise Bonardel. Iniţial, acest volum a apărut în colecţia Points a editurii pariziene Seuil în 1995, dar acum avem o ediţie revăzută şi îmbogăţiţă, dar şi amplu ilustrată cu peste 200 de imagini. Celor pasionaţi de hermetism, alchimie şi esoterism numele Doamnei Françoise Bonardel este unul binecunoscut pentru lucrările sale în domeniile amintite, fiind autoarea unor lucrări bine primite în lumea celor ce preocupaţi de Tradiţie, traduse în multe limbi, printre ele şi româna.

În ampla introducere, Françoise Bonardel reface  parcursul controversat al alchimiei, amintind celor grăbiţi să vadă în alchimie doar un fenomen cultural izolat, propriu Occidentului, că gîndirea şi practica alchimice sînt prezente în limbi şi forme culturale diverse (mesopotamiană, arabă, chineză, indiană), întrebîndu-se dacă „între reverii domestice, seducţii diabolice şi fulguraţii apocaliptice, nu este deci nici un loc în cultura modernă pentru această stranie manieră de a filosofa?”. Întrebarea Doamnei Bonardel ne trimite cu gîndul la remarca lui Titus Burckhardt: „Pare să nu fi frapat pe nimeni că o artă fundamental absurdă a putut, în ciuda nenumăratelor eşecuri şi dezamăgiri, să persiste cu o asemenea continuitate şi statornicie ăn sînul celor mai diverse civilizaţii”. Explicaţia o dă tot cărturarul elveţian, alchimia lucrează pe un alt plan decît ştiinţa empirică modernă.

Introducerea la antologie este şi o frumoasă şi convingătoare pledoarie pentru a depăşi dificultatea în a aprecia limitele şi deschiderea – filosofică, ştiinţifică şi religioasă – a unui corpus specific alchimic în care se regăsesc tradiţia alchimică, hermetismul greco-alexandrin, credinţe magico-religioase, practici artizanale şi medicale, cunoştinţe ştiinţifice. Alchimiştii erau convinşi că arta lor nu numai că era capabilă „să învingă mizeria” inerentă condiţiei muritoare, ci şi să „descopere starea superioară a lucrurilor umane” şi afirmau că acest lucru era posibil prin „reducerea” lucrurilor perisabile în materia primordială şi unică (prima materia), în mod virtual incoruptibilă. Astfel noţiunile de virtute (virtus) şi cea de rădăcină (radix) sînt determinante într-o artă practicînd extracţia forţelor latente dar vii din Natură pînă la saltul calitativ care transmută creşterea naturală într-o „nouă naştere” care înnobilează materia.

Un subiect mai puţin abordat, dar elocvent subliniat de Françoise Bonardel, este cel privitor la raporturile între alchimie şi creştinism; Martin Luther spunea că: “Adevărata artă alchimică este în adevăr filosofia atît de lăudată de vechii înţelepţi. Alchimia îmi place mult (…) de asemenea pentru aceste alegorii şi simboluri ascunse, care sînt foarte frumoase, în particular această figurare a Judecăţii de apoi şi a învierii morţilor”. Dar pînă la asaltul scientismului şi al integrismului religios, alchimia şi creştinismul au fost în bună conlucrare (cum laborare) : „comparaţia virtuţilor Pietrei filosofale şi a sfinţeniei contribuie totuşi la a confirma existenţa unei afinităţi discrete între asceza mistică şi practica alchimică, prea profund pentru a nu fi semnificativ, cum este sub pana lui Angelus Silesius (1624-1677) evocînd în aceşti termeni “fabricarea aurului spiritual”: “Plumbul se schimbă în aur, hazardul se împrăştie cînd, cu Dumnezeu, eu sînt schimbat de Dumnezeu în Dumnezeu”.

În prefaţa prezentei ediţii, Françoise Bonardel se întreabă (evident retoric, pentru a nuanţa răspunsul!) de ce era nevoie de o nouă ediţie. Pentru succesul mondial al Alchimistul-ului lui Paolo Coelho? Acolo raportul cu alchimia tradiţională este extrem de vag, cum de altfel era şi în Opera la Negru a mult mai talentatei scriitoare Marguerite Yourcenar. S-a schimbat ceva în ultimii ani în modul cum este văzută alchimia? Nu, pentru că autenticul alchimiei, care se desfăşoară în „spaţiul” dintre erudiţia savantă şi imaginarul popular, ţine de transmutarea , de metamorfoza individuală şi colectivă, cea în care, cum ar fi spus Zosim, „corpurile devin incorporale şi incorporalele devin corpuri”. Pierre Thuillier spunea că actuala problemă a alchimiei nu este de ordin epistemologic, căci ştiinţa actuală răpune în eficaciate pe Zosim şi descendenţii săi; alegerea este între două tipuri de societate, de moduri de viaţă, de concepţii despre putere. Alchimia are adeseori o atitudine reacţionară, poate fi răzvrătită. Pentru Doamna Bonardel adevărata întrebare este dacă alchimia este susceptibilă de a regăsi în cultura contemprană locul şi rolul mediatoare care au fost ale sale în trecut. După semnele din lumea apuseană în contact cu cea orientală, se pare că alchimia este în curs să redevină Calea de mijloc. Înţeleasă astfel, alchimia poate avea zile frumoase în perspectivă.

Antologia este structurată în 22 de capitole precedate de scurte introduceri; dintre capitole amintim: Prolog între Cer şi pămînt; Arta lui Hermes; Spiritul lumii; Deontologia operativă (Ora et Labora); Elemente şi Principii; Cei doi stălpi ai artei (Solve et coagula); Nigrum nigrius nigro; Focul secret al înţelepţilor; O regalitate metalică: Aurul filosofal; O suveranitate benefică: Piatra înţelepţilor; O caritate prolifică: Medicina universală. Fireşte, antologia se deschide cu unul dintre cele mai încifrate texte ale umanităţii: Tabula Smaragdina („În adevăr, cu certitudine şi fără nici o îndoială. Tot ceea ce e jos este ca şi ceea ce e sus, iar ceea ce e sus este ca şi ceea ce e jos, pentru a împlini miracolele unui singur lucru….De aceea sînt numit Hermes Trismegistos, căci posed cele trei părţi ale înţelepciunii lumii întregi. Desăvîrşit este ceea ce am spus despre opera Soarelui”. Alături de Hermes în cuprinsul recentului volum găsim extrase din Aristotel, Arthepius, Avicena, Roger Bacon, Jakob Bohme, Cadmus, Pseudo-Democrit, Pierre-Jean Fabre, Nicolas Flamel, Johann Glauber, Carl Gustav Jung, Michael Maier, Jean-Jacques Manget, Olzmpiodor, Paracelsus, Antoine-Joseph Pernety, Daniel Stolcius, Salomom Trismonin, Basile Valentin, Zosim. Să amintim că frumoasa ilustrare a volumului cuprinde vigniete extrase din cartea lui Daniel Stolcius Hortulus hermeticus, Frankfurt, 1627.

Alchimia a fost redescoperită în modernitate, printre alţii, de Gaston Bachelard şi Carl Gustav Jung, dar adevărata dificultate a textelor alchimice stă în starea de spirit pe care o cere din partea cititorului, „puţin obişnuit să evolueze simultan pe un dublu registru, sensibil şi inteligibil, după imaginea unei arte căutînd continuu între Cer şi Pămînt, materie şi spirit, punctul de echilibru ferind alchimia de a fi unilateral materialistă sau spiritualistă”.