Bhagavad-gita, un poem filosofic

baghavad_gita-no-border

Bhagavad-gita este al şaselea cînt al celebrei epopei Mahabharata şi este o cuprinzătoare sinteză a spiritualităţii hinduse. Poemul filosofic relatează lupta fiilor regelui Pandu pentru a-şi recăpăta puterea uzurpată de verii lor, fiii regelui Dhrtarastra, substanţa textului constituind-o dialogul dintre Arjuna, unul dintre fiii regelui Pandu, şi zeul Krsna. Notaţiile ce urmează sînt prilejuite de recent apăruta ediţie a treia a poemului: Bhagavad-gita, traducere din sanscrită, introducere, comentarii şi note de Sergiu Al-George, Bucureşti, Editura Herald, colecţia „Princeps”, 2015, 238 p. Cîntul al şaselea narează cele optsprezece zile de luptă, bătăliile purtate cu forţă de ambele tabere, durerea pierderilor, prăbuşirea capitalei, coborîrea lui Yudhisthira în infern şi urcarea sa la Cer. În Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Mircea Eliade scrie despre Mahabharata ca fiind războiul eshatologic şi sfîrşitul lumii: „Acest război monstruos a fost hotărît de Brahma, pentru a uşura Pămîntul de o populaţie care nu contenea să se înmulţească. Brahma a cerut unui mare număr de zei şi de demoni să se întrupeze în vederea declanşării unui îngrozitor război de exterminare.” La rîndul său, Georges Dumezil scria despre Mahabharata, în Mit şi epopee, ca fiind „transpunere epică a unei crize eshatologice”, epopeea transpunînd „într-o criză aproape mortală a seminţiei şi a regalităţii neamului Kuru o criză a istoriei lumii, ceea ce mitologia hindusă numeşte «sfîrşitul unui yuga».” Bhagavad-gita dădea contur şi unei divinităţi bine conturate, de esenţă contradictorie, Krsna: „prinţ războinic, în stare de mari îndrăzneli, ucigător de monştri, pedepsitor de regi nelegiuiţi, fiind totodată capabil de viclenii şi laşităţi; deschis exaltărilor bahice şi protagonist al supremelor experienţe erotice în paroxismul căruia se descifrează însuşi erosul absolut – cel al comuniunii cu realitatea ultimă -, Krsna rămîne totuşi un personaj crud şi oarecum lugubru prin surîsul cu care întîmpină marile drame”, scrie Sergiu Al-George. Mahabharata, în ansamblu, şi Bhagavad-gita, în particular, deşi zugrăvesc sfîrşitul unui yuga constituie „modelul exemplar al oricărei sinteze spirituale săvîrşite de hinduism” (Mircea Eliade), stabilesc egalitatea celor trei căi reprezentate de activitatea rituală, cunoaşterea metafizică şi practicaYoga, propovăduiesc echivalenţa Vedantei cu Samkhya şi Yoga: „Numai cei puţini la minte, nu şi înţelepţii, vorbesc despre Samkhya şi Yoga ca despre lucruri deosebite; cel care o urmează doar pe una obţine totodată fructul amîndurora. Starea care se dobândeşte prin Samkhya se dobândeşte şi prin Yoga; cel care vede că Samkhya şi Yoga sunt una, acela vede” (Bhagavad-gita V, 4-5). Bhagavad-gita subliniază şi omologia celor trei „căi” soteriologice, dezvăluie criza existenţială a lui Arjuna şi căile de eliberare, care nu sînt căi ale renunţării, ci căi ale acţiunii, ale faptei: „Nu prin abţinere de la fapte ajunge omul la nefăptuire şi nici prin renunţare la lume nu se capătă desăvârşirea [spirituală]. Săvârşeşte faptele prescrise! Fapta este mai bună decât nefăptuirea. Pentru mine, o fiu al lui Prtha, nu [mai] există nimic de înfăptuit în cele trei lumi, nimic nedobândit care să trebuiască dobândit, şi totuşi mă aflu în acţiune. Dacă eu nu m-aş afla tot timpul neobosit în acţiune, toţi oamenii, o fiu al lui Prtha, mi-ar urma calea. Aceste lumi ar pieri dacă eu nu [mi]-aş îndeplini fapta; aş fi cel care face haos, aş duce la pieire fiinţele.” Citeste mai departe »

Exercițiile spirituale și filosofia

pierre-hadot-excercitii-spirituale-16-c

De mai bine de 25 de veacuri filosofia este supusă unui neîncetat proces de definire; fenomen istoric datat în secolul al V-lea înainte de Hristos, filosofia/iubirea de înțelepciune a devenit un fenomen intelectual, spiritual sau social primind de-a lungul vremii noi accepțiuni, asta atunci cînd nu i s-a contestat dreptul de a locui în cetate. Rîndurile care urmează nu abordează opinia contemporanilor despre filosofie și raportul ei cu o lume înstrăinată în tehnologie, ci încearcă cu precădere să amintească ce era filosofia pentru omul din antichitate. Filosoful francez Pierre Hadot (1922-2010) a consacrat întreaga sa viață aprofundării sensului prim al filosofiei în antichitatea greacă și în cea romană. Într-un interviu pe care mi l-a acordat la începutul anilor 1990, publicat în cartea Filosofia-aventura unui discurs, Cronica, 1995, profesorul Pierre Hadot mărturisea că pentru el “un filosof era, înainte de toate, cineva care trăia filosofic, adică cineva căruia rațiunea îi conducea viața, și care practica virtuțile morale. Filosofia este deci înainte de toate alegerea unei forme de viață, unei maniere de a trăi, căreia discursul filosofic îi va da apoi justificările și fundamentele teoretice.” Recent a apărut în limba română o carte a lui Pierre Hadot în care acesta prezintă concepția sa despre filosofia antică: Exerciții spirituale și filosofie antică, Arad, Editura Sfântul Nectarie, traducere din limba franceză de pr. Constantin Jinga; postfață de ierom. Agapie Corbu, 2015, 508 p. Varianta franceză a cărții lui Pierre Hadot a cunoscut mai multe ediții; prima a apărut în 1981 la Etudes Augustiniennes, iar ultima în 2002, la Albin Michel, după care s-a făcut traducerea recent apărută.

Pierre Hadot a avut de tînăr o educație religioasă intensă, prima filosofie pe care a cunoscut-o fiind tomismul, pe care a întîlnit-o mai ales în carțile lui Jacques Maritain; era un început bun în filosofie, aici se întîlneau sistemul și structura; prin Etienne Gilson avea să descopere distincția fundamentală în existențialism între esență și existență. În perioada de formare intelectuală a descoperit că nu este același lucru să-ți dai asentimentul unei afirmații pe care o înțelegi în manieră abstractă și să-ți asentimentul angajînd întreaga ființă, “realizînd” cu inima și imaginația; această distincție între asentimentul noțional și asentimentul real avea să-l ducă către exercițiile spirituale. Filosofia nu era elaborare de sisteme, ci privirea în sine și în jurul sinelui: “întotdeauna am considerat filosofia ca pe o metamorfoză completă a modului de a vedea lumea și de a fi în lume”, scria Pierre Hadot în prefața primei ediții. În aceste căutări, Pierre Hadot s-a apropiat de epicureism și de stoicism singurele care puteau întreține viața spirituală a oamenilor timpului său, aici fiind originea cărții sale despre exercițiile spirituale în care a arătat ce însemnau acestea pentru cei din vechime, reamintind că pentru școlile elenistice și romane, filosofia nu era o teorie abstractă, ci atitudine, stil de viață ce angajează întreaga existență, exercițiile spirituale corespunzînd unei transformări a viziunii despre lume și unei metamorfoze a personalității: “Cuvântul «spiritual» exprimă cel mai bine faptul că exercițiile acestea sunt opera nu doar a gândirii, ci a întregului psihic al individului; și, mai ales, el relevă adevăratele dimensiuni ale acestor exerciții: datorită lor, individul se înalță la viața Spiritului obiectiv, adică se situează în perspectiva Întregului.” Citeste mai departe »

Filosofia naturală – între magie și axiomă

filosofia_naturala-no-border

Născut în anul în care a murit Galileo Galilei, 1642, Isaac Newton este una din figurile glorioase ale științei moderne, socotit de unii ca fiind primul și cel mai mare dintre oamenii  de știință ai epocii moderne. A dobîndit celebritatea prin modul în care a condus Royal Society, dar și pentru lucrările sale, din care amintim: De graviatione, 1666; PhilosophiaeNaturalis Principia Mathematica, 1687; Opticks, 1704; Arithmetica Universalis, 1707; The System of the World, 1728; este și autorul unor cărti care nu țin strict de domeniul științific: Chronology of Ancient Kingdoms Amended, 1728 și Observations on Daniel and the Apocalypse of St. John, 1733. De curînd a apărut în limba română o antologie din texte scrise de Isaac Newton: Filosofia naturală. Texte alese, traducere, note si îngrijire ediție Alexandru Anghel, București, Editura Herald, colecția “Cogito”, 2015. Sînt texte din Principia, Optica, dar și scrisori, lor alăturîndu-se două eseuri despre gîndirea newtoniană scrise de John Maynard Keynes și Alexandre Koyre, ca și prefața lui Roger Cotes la ediția a doua a lucrării Principia. Principiile matematice ale filozofiei naturale și Optica au fost traduse în limba română în 1956 și 1970, dar de această dată florilegiul propus de Editura Herald îi apropie de opera lui Newton pe cei preocupați de filosofia științei, de interferențele cu gîndirea religioasă, cu planul mai amplu al conceptualizării, al formulării ipotezelor științifice, dar și pe cei care vor să afle și cum a fost omul Newton.

Prima lucrare a lui Newton, De gravitatione, a apărut în 1666 și prefigura Principia; în această lucrare de tinerețe nu se întîlnesc legi sau teoreme mecanice, dar este interesant de urmărit parcursul, înlănțuirea pașilor care l-au dus la elaborarea conceptelor cheie ale definițiilor și legilor generale ale mișcării, teme care se vor regăsi în Principia. În epocă nu puțini vor fi fost cei care s-au întrebat pentru ce să cauți concepte fondatoare ale științei mecanice după Galilei și Descartes? Poate că și Newton se întreba cum să elaborezi o “știință mecanică” cu concepte care invalidează orice măsurare a fenomenelor; dacă spațiul și corpurile nu sînt distinse decît de gîndire, devine imposibilă reperarea în spațiu a pozițiilor succesive ale corpurilor, începutul și sfîrșitul miscării, măsurarea vitezei și efectuarea măsurătorilor asupra oricărui fenomen de mișcare. Pentru omul Newton aceste întrebări și nedumeriri trebuie să fi fost și mai chinuitoare deoarece avea o frică paralizantă în a-și rosti gîndurile și descoperirile, și mai ales să le expună judecății celor din jur; iar cînd o făcea, ajunsese la limita neîntreruptei introspecții: “Darul său special a fost capacitatea de a întreține neîncetat în propria minte o problemă pur mentală până cînd reușea să o străpungă până la capăt. Cred că Newton putea întreține o problemă în mintea sa ore, zile sau săptămîni întregi până când aceasta îi ceda secretul. De ce îl numesc magician? Fiindcă a privit întregul univers și tot ce se găsește în el ca pe o enigmă, ca pe un secret ce poate fi citit prin aplicarea gândirii pure la anumite dovezi, anumite indicii mistice pe care Dumnezeu le-a presărat prin lume pentru a permite frăției ezoterice să practice un fel de vânătoare filosofică de comori”, scrie John Maynard Keynes Citeste mai departe »

Unelte, meserie, artă

Chartres_Cathedral_North_Porch_Right_Bay_Right_Jamb_Pedestals_2007_08_31

A vorbi despre unelte într-o epocă instrumentalizată și tehnologizată poate părea ușor desuet; cînd toate produsele tind prin uniformizare să impună un tipar, cine mai poate privi uneltele de altădată altfel decît cu o ușoară nostalgie condescendentă? Privind întrega aventură umană din perspectiva semnului decisiv al umanității, diferența, înțelegem mai bine definiția uneltei așa cum apare în Dictionnaire Universel du XIX siecle de Pierre Larousse: prin unelte sînt desemnate instrumentele de lucru care sînt mînuite de însăși mîna lucrătorului; celelalte care intervin în procesul muncii sînt mai curînd instrumente decît unelte, sînt aparate care acționează asupra materiei. În înfruntarea primă cu materia mîna  a fost cea care a descoperit, a experimentat, a modificat. Acest gînd trebuie să-l fi avut și Paul Valéry cînd a scris că mîna este “egala și rivala gîndirii”. Companionajul nu a cunoscut decît un singur stăpîn: materialul care era piatra de încercare a priceperii și eticii artizanului. Companionajului îi era specific efortul, munca de transformare a unui material, o muncă deopotrivă manuală și intelectuală. Într-un text despre meserie și spiritualitate, apărut în “Le Compagnon du tour de France” (ianuarie 1940), citim aceste rînduri pline de înțeles: “Unealta zămislește meseria; meseria, artele; în Evul Mediu, meseria și artele erau un tot. Unealta este măsura omului; poartă în ea personalitatea maestrului. În atelier, unealta capătă sub ochii inițiatului valoarea unui obiect sacru. Atelierul nu este un templu unde se meditează, unde se studiază, unde se desăvîrșește o lucrare: o parte a operei universale? Din toate timpurile, fără îndoială, unealta  a fost considerată ca un simbol.”

Dalta și ciocanul sînt unelte ale tradiției construcțiilor, ale lucrării asupra pietrei. Mînuite cu pricepere, dalta și ciocanul scot la iveală forma voită acolo unde nu era încă definită, ele acoperă drumul între materia brută și lucrarea împlinită. Ele fac parte indestructibilă din moștenirea companionajului, preluată de masoneria speculativă care, de multe ori, se prezintă ca o continuatoare a masoneriei operative , subiect care stîrnește vii controverse, evident acolo unde operativitatea a lăsat semne vizibile din care s-ar fi putut inspira continuatorii (speculativi) apăruți la începutul secolului al XVIII-lea. În tabloul lojii ucenicilor printre alte unelte sînt prezente dalta și ciocanul, așezate simbolic alături de piatra brută; dalta și ciocanul sînt unelte emblematice ale muncii, subiect căruia Joseph Noyer îi consacră recenta sa carte: Le ciseau et le maillet. Mise en oeuvre de l’initiation, Paris, Editions Maison de Vie, collection “Les symboles maçonniques”. Joseph Noyer descifrează cu pasiune aspectele mitice, simbolice și operative ale uneltelor universal folosite de constructori: “Ca și alte simboluri trasate pe tabloul lojii, această daltă și acest ciocan sînt arhetipuri exprimînd creația în potențialitate. Intermediare între originea vieții și concretizarea sa, ele fac prezente puterile indispensabile construirii templului. Dalta și ciocanul pot fi înțelese sub trei planuri. În calitate de concepte, ele aparțin lumii elevate, celei a gîndirii Marelui Arhitect; ca simboluri, ele o fac pe aceasta perceptibilă; ca unelte, ele servesc desăvîrșirii actului creator concretizînd lucrarea Creatorului. Aceste trei planuri constituie o unitate și această unitate ne este prezentată sub forma dălții și ciocanului trasate pe tabloul lojii. Cînd aceasta este ștearsă, dalta și ciocanul revin în invizibil, dar puterea lor de realizare rămîne.” Într-o lucrare considerată clasică, Robert Ambelin vedea în tablourile lojii scheme esoterice evocînd entități metafizice simbolizate prin unelte. Dalta îi evoca unul dintre cele patru elemente, apa filosofilor, voința, în vreme ce ciocanul evoca aerul filosofilor, discernămîntul. Mînuite cu pricepere, dalta și ciocanul elimină asperitățile pietrei, apropiind-o de forma perfectă; dar această muncă nu se desfășoară doar pe șantier, ea este continuată în plan simbolic, în planul moralei, acolo unde temperanța, modestia, toleranța, solidaritatea, liniștea, profunzimea, discernamîntul sînt creatoare de armonie Citeste mai departe »

Sub povara tristeții (II)

Gustave_Moreau_-_La_Chimère_v1

Într-un studiu despre cartea lui Robert Burton, Jean Starobinski analizează cele zece figuri emblematice gravate de Le Blon pentru coperta cărții, începînd cu ediția a treia (1628); a zecea imagine îl înfățișează pe autor:

Iată, pe ultimul loc
Autorul care vă arată fața;
Și în acest veșmînt ce-l poartă
Imaginea sa apare în lume.
Nici o artă nu poate să-i zugrăvească bine spiritul.
Tu ai să-l găsești în scrierile lui.

Sigur, imaginea nu poate înfățișa spiritul! Prima imagine este cea a lui Democritus Abderites; el stă sub un copac, capul înclinat sprijinit de mîna stîngă, un gest melancolic, atitudine aidoma unui hypochondricus:

Bătrînul Democrit, sub copac,
Stă așezat pe- piatră, o carte-i pe genunchi:
În jurul lui, suspendate, se văd corpuri
De pisici, cîini și alte asemenea creaturi,
Cărora le face disecție,
Ca să vadă unde sălășluiește bila neagră.
Deasupra capului său se vede cerul
Și Saturn, domn al melancoliei.

Robert Burton asumă misiunea de a rescrie lucrarea pierdută a lui Democrit; se spune că într-o zi Hipocrate a venit să-l viziteze pe Democrit, la Abdera, filosoful fiind adîncit în studiu, scriind cartea despre melancolie, din păcate pierdută. O rescrie într-o manieră labirintică, doar și melancolia știa să se ascundă, să revină nepotolită. Secolul al XIX-lea, cu cohorta sa de sceptici, melancolici și dezdănăjduiți va redeschide discuția asupra maladiilor minții, suferinzii recăpătîndu-și statutul uman. Pentru Kierkegaard “denădejdea este granița unde se întîlnește într-o egală neputință furia unui egoism cuprins într-o lașă înfricoșare și temeritatea unui spirit de o încăpățînare orgolioasă.” Un filosof și mai pesimist decît Kierkegaard a fost Arthur Schopenhauer, dar comentariile sale despre suferință și deznadejde nu sînt în scrierile sale filosofice, ci doar în eseuri și aforisme. Pagini de analiză subtilă a bolii mintale sînt scrise de Friedrich Nietzsche: “M-am întrebat dacă toate valorile supreme ale filosofiei, moralei și religiei dinainte n-ar putea fi comparate cu valorile celor lipsiți de vlagă, ale celor bolnavi mintal și neurastenicilor: într-o formă mai moderată, ei prezintă aceleași rele. Sănătatea și boala nu sînt esențialmente diferite, așa cum presupun medicii din vechime și chiar unii din zilele noastre. De fapt, există diferențe doar între gradele acestor două feluri de trăire: exagerarea, disproporția, lipsa de armonie a fenomenelor normale constituie starea patologică.”

Boala trupului și boala sufletului erau net distinse de teologii creștini medievali, boala sufletului fiind considerată un păcat care cerea o pedeapsă divină. Era acedia un păcat atît de grav? Vlăguiala, toropeala, lipsa de inițiativă îl duceau pe individ, fie el anahoret, călugăr, bărbat sau femeie, spre un fel de afonie spirituală, o “stingere a vocii” sufletului. “Ființa interioară, scria Jean Starobinski, se închide în mutismul ei și refuză să se comunice în afară. Astfel, dialogul cu celălalt și cu Dumnezeu a secat, sleit în chiar izvorul său. O botniță acoperă gura acediei. Omul parcă și-a înghițit și mistuit propria limbă: limbajul îi este retras. Dar dacă el consimte la aceasta, dacă sufletul lui se învoiește, dacă această vlăguială, impusă poate de trup, primește consimțămîntul voinței perverse, atunci săvîrșește un păcat de moarte.” Afundarea în această stare de plictiseală este o formă a psihozei de recluziune, în vreme ce temperamentul melencolic predispune la contemplare, la activități intelectuale. Starea depresivă este văzută ca o consecință a unei existențe vinovate, a unei trîndăvii imorale Citeste mai departe »

Sub povara tristeții (I)

Caspar_David_Friedrich_-_Wanderer_above_the_sea_of_fog

Pustietățile în care trăiau eremiții de altădată și incintele mănăstirilor păreau locurile cele mai îndepărtate de tot ceea ar fi putut tulbura meditația și asceza. În acele locuri, pe nesimțite, la anume ceasuri din zi apăreau demonii, semne ale plictiselii, tristeții, deznădejdii, semne ale morții sufletului. Erau cele opt gînduri despre care scria Evagrie Ponticul: lăcomia, curvia, iubirea de arginți, tristețea, mînia, acedia, slava deșartă, trufia. Aceeași listă, cu o singură inversare, o regăsim și la Ioan Casian; în tradiția apuseană Grigore cel Mare reduce lista la șapte păcate capitale și înlocuiește acedia cu inudia. În Orient se vor aminti cele opt duhuri rele. Dar cel mai neliniștitor dintre duhurile rele era acedia, trîndăvia, demonul amiezii despre care amintește Psalmul 90: “Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, de molima ce bîntuie întru amiază”, gînd reluat și de Ioan Scărarul în Scara raiului: “Doctorul își vizitează bolnavii dimineața, iar trîndăvia pe cei care se nevoiesc în amiaza mare.”

Gîndurile nestatornice, dorința de a vedea altceva, lipsa unui țel, angoasa, absența voinței cotropesc viața altminteri tihnită a eremitului. De aceea Părinții Bisericii au scris cu înverșunare despre inconfortul interior generat de acedia. Pentru Evagrie Ponticul “Demonul acediei, care se numește și «demonul de amiază», este cel mai apăsător dintre toți. El se năpustește asupra călugărului pe la ceasul al patrulea și dă tîrcoale sufletului acestuia pînă pe la ceasul al optulea. Mai întîi, el face ca soarele să-i pară că abia se mișcă sau chiar că stă în loc, iar ziua parcă ar avea cincizeci de ore. Apoi, îl țintuiește cu ochii pe ferestre, împingîndu-l să iasă afară din chilie, să cerceteze dacă soarele mai are mult pînă la ceasul al noulea…” Acedia este o stare de somnolență, deznădejde, trîndăvie, de adîncă dezintegrare a persoanei umane, este vlăguirea unui suflet care nu găsește mulțumire în nimic din ce-i aducea liniștea altădată. De aceea de multe ori acedia și tristețea sînt privite împreună, tristețea, venită uneori din neîmplinirea dorințelor, fiind o “stingere a vocii” sufletului, o afonie spirituală expresie redată de Dante:

Am fost – zic ei – înfipți în glod acum,
tot triști în dulcea soarelui lumină
purtând în noi amarul fum,

Si-aici noi ne’ntristăm în neagra tină!
Ăst imn le gâlgâia din gât bol-bol,
căci n’au putinț’a spune-o vorbă plină” (Infernul)

Accidiosi sînt cufundați într-o mocirlă, una a propriilor gînduri, a propriilor neputințe, a unei înfrîngeri înainte de a schița vreun gest, altul decît oftatul, privitul îndelung pe fereastră, așteptarea deznădăjduită Citeste mai departe »

Cabala și Alchimia – arhetipuri comune

Rebis_Theoria_Philosophiae_Hermeticae_1617

De-a lungul secolelor, Cabala și Alchimia au fost subiectul unor lecturi și interpretări eronate, de cele mai multe ori din dorința de a specula senzaționalul dincolo de litera și spiritul textului. Un autor care pune în lumină strînsele corespondențe între aceste două sisteme mistico-filosofice, cabala și alchimia, este Arturo Umberto Samuele Schwarz (n. 3 februarie 1924, la Alexandria, în Egipt, într-o familie cu origini evreiești), cunoscut pentru cărțile sale de eseuri și studii despre cabală și alchimie, cărțile de versuri, cărțile despre scriitorii și pictorii dadaiști și suprarealiști (Marcel Duchamp, Andre Breton, Man Ray, Jean Arp); a fost și un cunoscut colecționar, cea mai mare parte a tablourilor sale fiind donată muzeelor din Roma, Ierusalim și Tel-Aviv. În anul 1998 Președintele Italiei i-a conferit Medalia de aur pentru merite culturale, iar în anul 2006 a primit premiul pentru poezie Frascati.

La o privire fugară cele două sisteme au puține în comun; totuși  amîndouă sînt învățături esoterice animate de voința universală de a atinge o înțelegere totdeauna mai profundă a eului; în ambele cazuri, nevoia cognitivă este motivată de convingerea că transformarea eului nu se poate realiza fără cunoșterea sinelui. Cum să convingi că alchimia și cabala fac posibilă înălțarea la cunoașterea mistică a naturii divine cînd una este asimilată transformării plumbului în aur, iar cealaltă este percepută ca un ansamblu de texte obscure și incoerente. La percepția eronată a contribuit și continuă să o facă abundența de scrieri mediocre despre cele două sisteme. Pentru a readuce în lumină înțelesul începuturilor cabalei, Arturo Schwarz crede că sînt cîțiva autori de neocolit: Gershom Scholem, Isaiah Tishby, Moshe Idel și Charles Mopsik. În ce privește alchimia, orice drum începe cu distincția între alchimia spirituală și forma sa dezvăluită, alchimia operativă, dar și cu lecturile fondatorilor Zosimos din Panopolis și Maria Evreica; alchimia este dificil de înțeles fără contribuțiile unor gînditori moderni cum ar fi Marcelin Berthelot, C.G. Jung, Raphael Patai, Henry Corbin. Termenul de alchimie sugerează un stadiu preliminar al chimiei, deși alchimia nu a fost niciodată o proto-știință; de la începuturile sale, alchimia a avut o dimensiune transcendentală, o preocupare etică și o apropiere mistică străine de metodologia științifică. Piatra filosofală, termenul care desemnează obiectul muncii alchimistului, subliniază adevăratul scop al căutării alchimice: cunoașterea de aur; mulți alchimiști din Renaștere considerau stadiile lucrării alchimice ca etape ale procesului misterios de regenerare spirituală, idee pe care o vor relua Jung și Patai. În opinia lui Arturo Schwarz, “cabala și alchimia sînt instrumente ale unei forme inițiatoare a cunoașterii care caută să lumineze drumul care duce la înțelepciunea transcendentală prin eliberarea de contingențele și contradicțiile vieții. Această cunoaștere începe prin cunoașterea de sine, punctul central al învățăturilor alchimiștilor fiind reprezentat prin cele două cuvinte înscrise pe frontispiciul templului lui Apollo din Delphi: Ghothi Seauton.”  Zosimos din Panopolis a fost printre primii care au privilegiat aspectul filosofic al Marii Opere, el susținînd că omul spiritual, cel care se cunoaște pe el însuși, abandonează aurul celor ce vor să se distrugă Citeste mai departe »

Ispitirea sfîntului Anton (II)

Antonie nu a părăsit Tebaida decît de două ori, pentru a încuraja creștinii din Alexandria persecutați de Maximin și pentru a interveni contra arianismului; a petrecut 80 de ani în deșert, luptînd cu diavolul și cu demonii. Stau mărturie însemnările lui Atanasie folosite din plin de Flaubert în descrierea chinuitoarei nopți, de la crepuscul la revărsatul zorilor, care constituie substanța poemului în proză Ispitirea sfîntului Anton. În întunecimea nopții Anton meditează asupra vieții sale jalnice de “martiriu continuu”; departe de lume, în mica și modesta sa colibă simte cum se întinde o umbră pe pămînt: “E Diavolul, care stă sprijinit în coate de acoperișul colibei, adăpostind sub cele două aripi ale sale – ca un liliac ce și-ar alăpta puii – cele Șapte Păcate Capitale, ale caror capete schimonosite se zăresc nedeslușit.” În vremea lui Anton, numărul păcatelor sau al gîndurilor era opt: lăcomia, curvia, iubirea de arginți, tristețea, mînia, acedia, slava deșartă, trufia; ulterior, Grigorie cel Mare înlocuiește acedia cu inuidia și scoate trufia din lista celor opt; pentru primii monahi faptul că aceste gînduri ne tulbură nu ține de noi, dar faptul că pot veni mai devreme sau mai tîrziu ori că stîrnesc sau nu patimi ține de noi. În lunga noapte a ispitirii, Anton se crede în Alexandria, vede Farul și porturile, palatele ptolemeilor, Museumul, Timoniumul, cetele de călugări răzvrătiți din Tebaida care se răzbună pe lux, rup carți căci nu știu să citească; apoi întîlnește părinții din Sinodul de la Niceea, Constantin îi pune diadema pe frunte, participă la un ospăt fastuos cu Nabuconodosor, apoi dintr-o dată … liniște … în jurul său. Dar demonii revin și în fața colibei se înfățișează în întreaga-i splendoare Regina din Saba:

Ah! frumosule ermit! frumosule ermit! sînt la capătul puterilor! Noaptea plîngeam cu fața la perete. În cele din urmă lacrimile mele au făcut două mici găuri în mozaic, ca bălțile de apă de mare pe stînci, căci te iubesc! O, da, nespus! Pari trist; din pricină că îți părăsești coliba? Eu am părăsit totul pentru tine, chiar și pe regele Solomon care, oricum era foarte înțelept …

Cum? deci nici bogată, nici cochetă, nici iubăreață, nu mă vrei? Toate cele pe care le-ai întîlnit pînă acum, de la tîrfa ce sta la colțul străzii și cînta sub felinar, pînă la patriciana tolănită în litieră printre petale de trandafiri, toate formele întrezărite, toate închipuirile dorințelor tale, cere-mi-le! Eu nu sînt o femeie, sînt o lume. De ajuns ar fi să-mi cadă veșmintele ca să descoperi în mine un șir nesfîrșit de mistere … Așadar mă disprețuiești! Adio! Ești sigur că nu vrei o femeie atît de frumoasă? Te vei căi, frumosule ermit, și vei plînge! O să mori de urît!

Ermitul rămîne “nemișcat, mai țepăn decît un bulumac palid ca un mort”, cu mintea foarte tulbure…Aceste tulburări își au obîrșia în “răzvrătirile cărnii”, mulți comentatori ai scrierii flaubertiene văzînd în episoadele martiriului lui Anton transpuneri literare ale halucinațiilor, ale lentei progresii a stării hipnagogice a serii spre halucinații nocturne. Comentatorii lui Flaubert au surprins că după prima variantă a Ispitirii, demonii au devenit halucinații, scriitorul introducînd în text conceptul de halucinație hipnagogică elaborat de eruditul Alfred Maury, prieten al lui Flaubert, în lucrarea Le Sommeil et les reves. Etudes psychologiques sur ces phénomènes, 1861; unii exegeți pun la îndoială faptul că Flaubert ar fi citit această carte, dar sînt siguri că a citit o altă lucrare a lui Maury: Magie et l’Astrologie dans l’Antiquité et au Moyen-Age, apărută în 1860. Aici Maury susține că magia, care la începuturile creștinismului era combătută sub numele de demonologie, se bazează pe minciună și credulitate, dar și pe anumite tulburări nervoase sau  pe anumite afectiuni care se manifestă în timpul somnului. Maury clasifică aceste fenomene în patru grupe: vise, halucinație și delir, influența voinței și a imaginației, hipnoză, catalepsie și somnambulism. Maury explică viziunile sfinților, mai ales ale părintilor deșertului folosind conceptul de halucinație hipnagogică. În capitolul despre halucinații, Maury prezintă o istorie a diavolului, istoria unei personificări crescînde și a unei creșterii unei paranoia colective; în acea epocă apărea o istorie a diavolului scrisă de teologul protestant Gustav Roskoff; trei decenii mai devreme apăruse lucrarea monumentală a lui Joseph Gorres, tradusă în franceză sub titlul La mystique divine, naturelle et diabolique, care, printre altele, operează cîteva distincții: între “adevărata” mistică creștină și o “falsă” mistică demonică, întte extaz și posedare; Gorres consideră că originea viziunilor trebuie căutată în “trăsnetul” provocat de Sfîntul Duh. “Dacă Gorres este aici atît de interesant, este mai ales pentru că el explică întreaga demonologie printr-o concepție eretică a Răului, care se bazează pe o falsă substanțializare (presupunerea unei «puteri a tenebrelor» opusă puterii divine a luminii), și în care el vede manifestarea cea mai pură în religia gnostică a maniheismului. Legătura cu Ispitirea de Flaubert devine aici manifestă, căci al patrulea capitol, capitolul central, este constituit de confruntarea lui Anton cu ereticii, care începe chiar cu Manes, fondatorul maniheismului”, scrie profesorul Dagmar Stoferle. Citeste mai departe »

Ispitirea sfîntului Anton (I)

Ispitirea Sfîntului Anton este titlul sub care sînt cunoscute tablourile sau gravurile semnate de Martin Schongauer, Pieter Bruegel cel Bătrîn, Hieronymus Bosch, Matthias Grunewald, Paul Cezanne, Domenico Morelli sau Salvador Dali, pentru a aminti doar cîteva nume ale celor care au transpus plastic încercările prin care diavolul voia să-l abată pe Sfîntul Anton de la calea credinței și smereniei. Dar Ispitirea sfîntului Anton este și titlul unui cunoscut poem în proză semnat de Gustave Flaubert, scriere mult iubită de scriitorul francez. Aflat la Genova, în primăvara lui 1845, Flaubert vede în palatul Balbi tabloul lui Pieter Bruegel cel Bătrîn, Ispitirea sfîntului Anton: “În fund, de ambele părți, pe fiecare dintre coline, două capete monstruoase de diavoli, pe jumătate cu trup de om, pe jumătate cu trup de munte. În partea de jos, la stînga, sfîntul Anton între trei femei, întorcînd capul spre a se feri de mîngîierile lor; sînt goale, albe, surîd și dau să-l învăluie cu brațele lor. (…) E un ansamblu ce colcăie, mișună și ricanează, în chip grotesc și năvalnic, sub bonomia fiecărui detaliu. (…) În ceea ce mă privește, n-am mai văzut nici un alt tablou în afară de acesta, și nu-mi amintesc decît de el…”

bruegel-elder-st-anthony

Discipol al lui Pieter Bruegel cel Bătrân, c. 1550/1575, colecția Samuel H. Kress

Flaubert avea atunci 24 de ani, iar pictura lui Bruegel îl va obseda aproape trei decenii. Scrie o primă versiune a Ispitirii sfîntului Anton, dar prietenii o consideră o nereușită: “Socotim că trebuie să arunci totul în foc și să nu mai gîndești niciodată la asta!” Flaubert renunță pentru un timp și va începe să scrie Doamna Bovary, dar la puțină vreme după acel episod va vizita nordul Africii, va păși pe locurile unde cu veacuri înainte trăise sihastrul Antonie. Convins că prietenii i-au judecat cartea cu ușurință, Flaubert reia subiectul și scrie o nouă versiune, abandonează iarăși proiectul, pentru ca în 1870 într-o scrisoare adresată domnișoarei Leroyer de Chantepie să mărturisească: “În ciuda necazurilor în care mă zbat, sînt pe cale a termina Ispitirea sfîntului Anton. Este opera întregii mele vieți, de vreme ce prima idee mi-a venit în 1845, la Genova, în fața tabloului lui Brueghel, iar de atunci n-am încetat să mă gîndesc la ea și să citesc tot felul de cărți legate de ea.” Cartea va apărea în 1874, primită cu entuziasm de unii (Taine și Renan), cu rezerve de alții (Barbey d’Aurevilly). În secolul trecut, Paul Valery o va considera una din cărțile sale de căpătîi, iar Gabriele d’Annunzio scria că: “Singurul meu maestru a fost Gustave Flaubert: Ispitirea este modelul pe care l-am căutat totdeauna; eleganța în forța violentă.”

Literatura iudeo-creștină a dezvoltat o reflecție antropologică interesantă asupra noțiunii de viciu și a deschis o perspectivă spirituală care depășește considerațiile morale asupra binelui și răului. Dacă Evanghelia după Matei enumeră cele rele care pornesc din inimă (gînduri rele, ucideri, adultere, desfrînări, furtișaguri, mărturii mincinoase), apostulul Pavel se întreabă care este originea viciilor: “cunoscînd pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu L-au mulțumit, ci s-au rătăcit în gîndurile lor și inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicînd că sînt înțelepți, au ajuns nebuni” (Romani 1, 21-22). Aceste observații deschid discuția asupra libertății umane, asupra capacității omului de a alege; a discerne înseamnă mai întîi a observa atent mișcarea gîndurilor, a repera originea lor umană, angelică sau demonică. Tema discernămîntului spiritelor și a luptei spirituale se va afirma în literatura patristică din secolele al III-lea și al IV-lea. Unul dintre teologii care au scris cu claritate despre lupta din interiorul omului între propriile gînduri și gîndurile din exterior, a fost Origen, care în Despre principii arăta că greșeala omului constă în faptul că într-un anume moment consimte viciului și renunță la libertatea sa. Origen subliniază că reperarea viciilor este dificilă căci este propriu vrăjmașului să schimbe formele viciului pentru a înșela astfel vigilența omului: “După părerea mea astfel de cazuri au loc din pricină că puterile vrăjmașe, adică diavolii, făcîndu-și loc în cugetele lor ocupate înainte de nechibzuință, au pus acum cu totul stăpînire pe puterea lor de judecată mai ales fiindcă niciodată virtutea nu a fost la ei o forță care să-i fi putut îndemna să reziste.” Origen consideră că este necesară distincția între păcatele care vin de la puterile vrăjmașe și cele care izvorăsc în chip firesc din impulsurile noastre trupești, din neînfrînare și din depășirea măsurii dictată de natură. Vorbind despre “lupta împotriva trupului și a sîngelui”, Origen amintește spusele apostolului Pavel despre încercările la care sîntem supuși: “Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească!” (I Corinteni 10, 13). Lupta spirituală începe prin re/considerarea sinelui Citeste mai departe »

Ritul și inițierea simbolică

bianchi-l-eveil-spirituel

Tradiția este unul dintre conceptele folosite tot mai intens, dar pe cale să-și piardă înțelesurile originale, profunde. Unul dintre motive ar putea fi impasul în care se află științele umane și cele sociale. Succesivele valuri de reducționism ale unui postmodernism prost înțeles erau pe punctul de a lăsa științele despre om fără…om! După frumoasele vremuri în care disciplinele reunite în trivium erau armonios însoțite de cele din quadrivium, asistăm la o înlocuire a lui voces cu res, adică a vocilor cu lucrurile. Gilbert Durand considera că umanitatea a parcurs trei mari etape explicative: teologică, metafizică, pozitivistă. Cum nu putem alege epocile, inutil să insistăm că aparținem celei pozitiviste. În sensul prim al cuvîntului, în inima tradiției se află ideea de a transmite, de a încredința, dar a transmite nu în sensul de a comunica, așa cum a informa nu are același înțeles cu a ști. Asistăm pe plan global la o criză a transmiterii, nu doar la una care privește componenta religioasă, ci la toate componentele demersurilor spirituale autentice. Cei mai mulți dintre contemporanii noștri ignoră căutarea adevărurilor eterne sau a învățăturilor primordiale. Jean-Emile Bianchi încearcă să ne apropie de virtuțile unei căi inițiatice tradiționale, în cartea sa L’eveil spirituel sur la voie des symboles, Editions Ivoire-Clair, coll. “Les Architestes de la Connaissance”, 2010, 332 p.

O umanitate fără Tradiție, susține Jean-Emile Bianchi, este o umanitate pierdută, ruptă de rădăcinile spirituale, o umanitate rătăcitoare. În opinia sa, una din instituțiile care păstrează legătura cu tradiția primă este Ritul Scoțian Antic și Acceptat. Respectat și practicat în litera și spiritul sale, Ritul este păstrător și purtător al gîndirii tradiționale cu valoare sacră. În forma sa exterioară, el se exprimă prin simboluri, mituri și legende, și cuprinde un ceremonial stabilit de ritual. Spiritul Ritului este transmis printr-un lanț neîntrerupt al regularității. Pentru Jean-Emile Bianchi Tradiția percepe omul ca fiind centrul privilegiat unde se întîlnsc influențele cerești și pămîntești, omul constituind punctul între cele două lumi: una văzută, cealaltă nevăzută, una interioară, cealaltă exterioară. Pentru inițiat, cunoașterea nu înseamnă știință; a ști însemnă a stoca informații; a cunoaște înseamnă a lua cunoștință despre ceva cu toate facultățile ființei: înseamnă a trăi, a comunica, a renaște. Tradiția este străină de “tradiționalism”, care este o deviere, păstrarea unor elemente exterioare și superficiale ale Tradiției.

Simbolul și gîndirea simbolică sînt în inima demersului și metodei masonice. În confuzia actuală termenul simbol are mai multe sensuri decît cel original, unele tot mai îndepărtate și golite de sens. Cele mai multe dicționare îl asimilează cu un semn, cu o emblemă, cu o reprezentare a unui lucru, un semn de recunoaștere, această din urmă definiție bucurîndu-se de o accepțiune mai largă. Simbolismul inițiatic, practicat în Ritul Scoțian Antic și Acceptat permite inițiatului să acceadă la dimensiunea spirituală pentru împlinirea idealului de umanitate în totalitatea sa. “Că simbolul inițiatic are o specificitate diferită de cea pe care i-o acordă științele profane nu trebuie să ne mire. Inițierea spirituală așa cum o practică un mason scoțian ( al Ritului scoțian – n.n.) se bazează pe un demers tradițional, trăit în condiții particulare, ignorate de cei care nu pot să le cunoască decît din exterior și într-o manieră exclusiv intelectuală. Inițierea este exclusiv ceva care trebuie trăit. Pentru aceasta, masonul beneficiază de diverse mijloace, unele sînt inerente persoanei sale, altele vin din tradiția ordinului masonic, și din Tradiția universală, lucruri care scapă profanilor” Citeste mai departe »

Pagina 8 din 26« Prima...456789101112...20...Ultima »

This blog uses a customized version of Intense Wordpress Theme.