Esoterica

Serge Caillet (n. 1962) şi-a petrecut copilăria într-un cătun în munţi, la graniţa dintre Drome şi Alpi. Din adolescenţă a fost atras de alchimie, de cărţile lui Jacques Bergier şi ale lui Fulcanelli; dar adevăratul său maestru spiritual va fi Robert Amadou pe care îl întîlneşte cînd avea 19 ani, şi de care îl va lega o strînsă prietenie. Serge Caillet a studiat istoria ocultismului şi a societăţilor iniţiatice, rosicrucianismul, martinismul, ritualurile francmasonice, îndeosebi cele egiptene, iluminismul, subiecte pe marginea cărora a publicat articole şi studii în publicaţii precum: „Le Monde inconnu”, „L’Autre monde”, L’Initiation”, „Renaissance traditionnelle”. Serge Caillet este şi autorul a peste zece cărţi consacrate aceloraşi domenii ale preocupărilor sale; amintim cîteva dintre ele: L’Ordre de la Rose-Croix. Entretien sur le rosicrucianisme contemporain avec Raymond Bernard, Editions rosicruciennes, 1983; Sar Hieronimus et la FUDOSI, Cariscript, 1986; La Franc-maconnerie egyptienne de Memphis-Misraim. Histoire, Cariscript, 1988, 2 edition revue Editions Dervy, 2003; Arcanes et rituels de la maconnerie egyptienne, Editions Guy Tredaniel, 1994; L’Ordre renouve du Temple. Aux racines du Temple solaire, Editions Dervy, 1997; Monsieur Philippe, l’Ami de Dieu, Editions Dervy, 2000. Este autorul cîtorva articole apărute în Dictionnaire du monde religieux dans la France contemporaine, vol. 10, Les marges du christianisme, „sectes”, dissidences, esoterisme, Editions Beauchesne, 2001.

esoterismul este calea interioară

Bogdan Mihai MANDACHE: Sînteţi preocupat de ani buni de ocultism, de societăţi iniţiatice în jurul cărora gravitează numeroase legende care ţin îndeosebi de presupusele secrete pe care le-ar deţine. De unde vine această dorinţă de a ascunde şi de ce atît de multe căi dificile de acces?

Serge CAILLET: Nu este vorba atît de mult de a ascunde, cît de a revela ceea ce este în interiorul omului, şi care este secret pentru că ţine de intimitatea fiecăruia, de ceea ce este mai profund, mai intim şi mai adevărat în fiinţa noastră. Esoterismul este calea interioară, altfel spus este calea inimii, care este un templu în om, pentru că aici se manifestă Dumnezeu, aici se leagă dialogul între Dumnezeu şi om.

Bineînţeles, societăţile iniţiatice sînt numite secrete. Este adevărat că altădată, ritualurile acestor societăţi nu erau publicate, şi deci erau rezervate celor ce făceau parte din ele. Astăzi, însă multe din ritualurile acestor societăţi au fost publicate în cărţi, iar pe internet circulă tot felul de informaţii. Dar aceasta nu schimbă nimic. Dacă nu trăiţi iniţierea în corpul vostru ca şi în sufletul vostru, aceste ritualuri nu înseamnă nimic, nu revelează nimic. Iniţierea este adeseori comparată cu o nouă naştere, cu naşterea unui copil. O femeie care nu a născut niciodată poate citi toate cărţile din lume despre acest subiect; ea nu va şti niciodată ce este o naştere. Această realitate îi va rămîne închisă pentru totdeauna, pentru că experienţa este de neînlocuit. La fel stau lucrurile în cazul iniţierii. Ea rămîne secretă atîta vreme cît nu este trăită. Iată adevăratul secret.

Secretul priveşte deasemenea – este adevărat – anumite învăţături ale acestor societăţi iniţiatice. Să luăm exemplul alchimiei. Cele mai multe din tratatele de alchimie – vorbesc despre tratatele vechi – par total obscure. Dar alchimiştii se exprimau prin intermediul unui limbaj simbolic pe care numai cel care îşi dă osteneala îl va înţelege puţin cîte puţin, de-a lungul lecturilor sale şi practicii în laborator. Aceasta corespunde unei pedagogii tradiţionale. În cele din urmă, doar bărbaţii şi femeile perseverenţi în studiu vor înţelege. Şi această formă de ucenie nu priveşte numai intelectul. Ea trebuie să transforme fiinţa în întregul ei, începînd cu inima, care este în mod tradiţional organul cunoaşterii ca şi al iubirii. Căci a cunoaşte şi a iubi sînt unul şi acelaşi lucru.

- Probabil că una din soluţiile de a contrapune ceva agresivităţii unui tehnicism fără margini este refugiul în Tradiţie, motiv pentru care ultimele decenii au adus o inflaţie de esoterisme, fiecare înţelegînd altceva şi pretinzînd totodată că este deţinător al adevărului. Este esoterismul constitutiv culturii umane? De multe ori termenul de esoterism este asociat masoneriei speculative; are vreun temei această asociere/apropiere?

- Esoterismul nu este o colecţie de reţete sau de ritualuri stranii. El este legat de ceea ce noi avem în noi mai puţin superficial, mai adevărat, mai interior. În toate culturile tradiţionale omul nu se consideră tăiat de cer şi de natură, dimpotrivă el se înscrie în armonia raporturilor între Dumnezeu, om şi univers. În această perspectivă, care trece prin respectul Nevăzutului (Dumnezeu, zei sau îngeri, şi chiar spirite, elemente etc.), şi al naturii, omul se prezintă ca făcînd parte dintr-un întreg. Şi acest întreg este sesizat de spirit prin legea corespondenţelor universale sau a interdependenţei universale. Ceea ce fac sau ceea ce sînt astăzi afectează sau implică toate planurile existenţei mele, care sînt ele însele în raport cu lumea divină, cu lumea nevăzută şi cu lumea naturală. Toate culturile umane anterioare celei din Occidentul modern sînt construite pe aceste baze tradiţionale, cărora li se spune astăzi esoterice.

Francmasoneria, aşa cum o cunoaştem de la începuturile secolului al XVIII-lea, încarnează în lumea modernă puţin din această mentalitate arhaică, pentru că ea dăruieşte o iniţiere şi vehiculează o tradiţie bazată pe simbolica unei meserii. Pedagogia masonică se întemeiază pe aceeaşi idee că simbolismele sînt eficiente pentru a-i face pe oameni mai buni, pentru că ele sînt vehicule ale ideilor, în sensul lui Platon de exemplu, şi că aceste Idei astfel percepute ne permit să avem o gîndire dreaptă. Alte societăţi iniţiatice o fac de asemenea, dar francmasoneria este de departe cea mai cunoscută.

- Încă de la apariţia sa, francmasoneria a generat judecăţi pripite, a dat naştere unor atitudini pătimaşe şi unor condamnări venind mai mult din legendă, decît din minima căutare a adevărului. Ce este pentru dvs. francmasoneria?

- Dacă francmasoneria este cea mai cunoscută societate iniţiatică, aceasta se datorează faptului că uneori a rătăcit pe o „cale substituită”, cum spunea Jean Baylot. Ea s-a lăsat prinsă în capcana mentalităţii moderne şi s-a angajat uneori în acţiunea politică, lăsîndu-se contaminată din interior de bărbaţi şi femei seduşi de iluziile unei mentalităţi moderne, care au transformat, metamorfozat francmasoneria în altceva, rupînd-o de propria tradiţie neînţeleasă. Nu spun – departe de mine gîndul – că acţiunea politică sau socială ar fi în ea însăşi negativă, bineînţeles, dar francmasoneria propune o reformă a omului, nu o reformă a societăţii. Şi oamenii sînt cei care beneficiază de iniţiere, devenind un pic mai puţin ticăloşi decît alţii, cum spunea vechiul meu maestru, care, apoi, cu titlu personal şi individual, se vor putea angaja în reforma societăţii.

Din secolul al XIX-lea, în ţările latine, francmasoneria s-a transformat astfel încît s-a ajuns să se propună o lectură a Constituţiilor sale originale, ale lui Anderson, radical diferită de lectura care s-a făcut anterior şi pe care continuă să o facă masoneria tradiţională. A început să profeseze ateismul, laicitatea, anticlericalismul, şi într-o manieră generală să apere un anumit număr de valori ale iluminismului. Aceasta a dus la o creştere considerabilă a opoziţiei Bisericii catolice care, de mult timp, era neîncrezătoare în francmasonerie. Dar în marea ei majoritate, mai ales în ţările anglo-saxone, masoneria înseamnă altceva; un francmason tradiţional este înainte de toate un om religios, grijuliu cu sufletul său, credincios în Marele Arhitect al Universului, care este Dumnezeu, şi în voinţa sa revelată.

Aşadar, mă întrebaţi ce este francmasoneria? Nu aş şti să vă răspund altfel decît prin definiţia pe care Robert Amadou a conturat-o în timpul studiilor sale şi a parcursului său masonic exemplar, şi care este următoarea: „Francmasoneria este o confrerie iniţiatică ale cărei origini istorice, jaloane stabile şi simbolism metodic ţin de tradiţia medievală a meseriilor construcţiei şi o constituie în ordinea societăţii, în numele şi în gloria Marelui Arhitect al Universului, care este Dumnezeu şi care revelează voinţa sa în literele Sfintei Scripturi, în natură şi în inima oamenilor”. Totul este aici!

Citeste mai departe »

Etichete: Amadou, Cagliostro, Caillet, iniţiere, masonerie, rit egiptean

La prima vedere a acestui titlu, nu puţini se vor întreba dacă nu e prea mult spus filosofie.  Acolo unde cei mai mulţi văd conspiraţii, secret, amestec în politică, despre ce filosofie poate fi vorba? Marc Halévy încearcă într-o recentă lucrare (Philosophie maçonnique, éditions Oxus, Paris, coll. Spiritualités, 2008, 216 p.) să treacă dincolo de fantasmele care înconjoară multe din discursurile despre masonerie, chiar dacă  nu sînt scrise cu rea credinţă, să nu gloseze pe marginea simbolurilor, ci să studieze masoneria „ca un tot, ca un sistem global, ca o paradigmă în mers. O paradigmă autoreferenţială care dezvoltă un spaţiu de gîndire – un spaţiu noetic – unde bărbaţii, prin ascezele lor, prin muncile lor, prin cercetările lor, construiesc noi catedrale de sens, de înţelepciune şi de artă de a trăi bine”. Încercarea cărturarului francez urmăreşte cinci teme: finalităţile, metodele, cadrul, genealogiile, fundamentele.

Marc Halévy nu vrea, aşadar, să reia teze din cărţi, respectabile altminteri, despre hermeneutica simbolurilor, ci să descopere/redescopere înţelepciunea masonică, să caute fundamentele masoneriei regulare şi tradiţionale, invariantele fondului şi structurile profunde, şi vom reda un lung citat care ar putea da de gîndit multora: „Esenţa profundă a Regularităţii şi a Tradiţiei masonice se fondează pe respectul perseverent al memoriei masonice. Ideea este simplă, clară şi nu poate fi evitată: dacă Christopher Wren, Wolfgang Amadeus Mozart sau Johann Wolfgang von Goethe (…) ar învia, ar trebui în mod absolut ca ei să regăsească imediat, într-o lojă de astăzi, tot ceea ce a făcut fermentul geniului lor masonic. Ar trebui în mod imperativ ca ei să se simtă imediat în mijlocul fraţilor lor. Ar trebui ca noi să putem să le arătăm, în toate detaliile, că moştenirea lor a fost transmisă şi primită, păstrată şi înfrumuseţată, dezvoltată şi exaltată. Ar trebui ca ei să ştie, imediat, irevocabil, că noi nu i-am trădat. Aceasta este Tradiţia vie; aceasta este Regularitatea în spirit”.

Mulţi se vor fi întrebat care sînt finalităţile francmasoneriei şi mulţi sînt cei ce cred că masoneria îşi propune să preia controlul, direct sau indirect, politic sau economic asupra societăţii; o deviere contrară vocaţiei masonice autentice. „Francmasoneria este mai întîi, mai ales, înainte de toate, un loc de spiritualitate, un loc de interioritate, un loc de sacralitate”, afirmă Marc Halévy. Pentru el, esenţa profundă a masoneriei este de ordin spiritual; fără credinţa în Marele Arhitect al Universului, în existenţa Spiritului, a Cuvîntului, masoneria nu are substanţă. Astfel, masoneria se înscrie într-o logică contributivă la desăvîrşirea Spiritului. Într-o epocă dominată de consum, de opulenţă, de dorinţa obsesivă de a avea, care a creat un om avid şi cupid este nevoie de spiritualitate, abundenţa materială ducînd de multe ori la carenţe spirituale. Fără a-şi propune să domine, masoneria prin adepţii săi din care emană dorinţa de înţelepciune, de inteligenţă şi spiritualitate poate genera o revenire la Spirit: “Cultura masonică nu este o cultură a cuvîntului, a dialogului, a discuţiei: este o cultură a tăcerii, a monologului-cel mai adesea interior-, a meditaţiei. Nu este vorba de a fi de acord, ci de a deveni în acord. De a intra în armonie. Nu atît cu alţii cît cu Cosmosul, cu Întregul, cu Viaţa, cu Spiritul, cu Unul absolut. Nu este vorba de a stabili un adevăr cît de a trăi în Adevăr”.

Masoneria actuală, consideră Marc Halévy, este fructul unui îndelungat proces început în Evul Mediu, astăzi singura catedrală de construit fiind omul însuşi. Metoda este cea iniţiatică, ea urmează un ritual care exprimă sub forma miturilor şi simbolurilor, cheile cunoaşterii. Pentru a-şi afirma credinţa, pentru a construi ordinul şi pentru a consolida fraternitatea, masoneria are propriile metode. „Francmasoneria este înainte de toate o metodologie spirituală, adică un corpus destinat să elibereze omul de umanitudinea sa şi să ridice omul în Spirit. Acest corpus este iniţiatic, adică, o vom vedea, deopotrivă ritualic şi simbolic”, susţine Marc Halévy. Cine spune iniţiere, spune transmitere şi progres, dar este necesară distincţia între iniţierea formală şi inţierea reală. Aceasta din urmă este la capătul drumului, şi corespunde intrării totale în realitatea absolută, corespunde iluminării. „Această ascensiune progresivă, insistă Marc Halévy, pe scara gradelor, nu are nimic cu un cursus honorum, cu o acumulare de privilegii sau de drepturi sau de puteri, cu un maraton spiritual din care trebuie să ieşi învingător, acoperit de onoruri şi omagii, de lauri şi de coroane. Este evidenţa însăşi: urcuşul spiritual este mai întîi o asceză a modestiei şi umilinţei”.

Tot ceea ce există nu există decît într-un cadru conceptual cu referinţă la spaţiu, timp şi formă. Loja este locul resurselor spirituale unde fiecare poate să se încarce cu energie spirituală în dinamica simbolică a ritualurilor. Loja devine astfel un spaţiu sacru, departe de lumea profană, departe de zgomote. Dar şi timpul capătă dimensiuni sacre, nu întîmplător se vorbeşte de an profan şi an lumină, iar lucrările se desfăşoară între miezul zilei şi miezul nopţii. Fundamentul ultim al lucrărilor în lojă este executarea ritualurilor. Ritul este cel care induce o dinamică între simboluri şi vehiculează mituri.

Chiar dacă filiaţia între masonii operativi medievali şi masonii speculativi moderni nu este acceptată de toţi cercetătorii fenomenului masonic, Marc Halévy consideră că prima şi cea mai importantă dintre genealogiile francmasoneriei trebuie căutată în cunoştinţele meseriei de zidar, în cutumele constructorilor catedralelor.  Odată cu sfîrşitul lumii gotice, lojile încep să accepte şi oameni din afara meseriilor, intelectuali preocupaţi de alchimie, cabală, hermetism. Marc Halévy face o incursiune în tradiţia hermetică, amintind enigmatica scriere Tabula smaragdina, înţelesurile celebrei formule VITRIOL, semnificaţia elementelor din cabinetul de reflecţie. „Hermetism, alchimie şi francmasonerie se regăsesc şi converg tocmai pentru că ele participă cu acelaşi elan gnoseologic, la aceeaşi Gnoză”, scrie filosoful francez. Un alt element al genealogiei masoneriei speculative este cabala, mişcare esoterică şi iniţiatică proprie tradiţiei iudaice. Recuperată de umaniştii florentini, cabala a pătruns treptat şi în masonerie, prezenţa pregnantă fiind în gradul Arca Regală. Roza Cruce este un alt element din genealogia masoneriei, fiind tema centrală a somptuosului grad al 18-lea al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat. În sfîrşit, ultimul element este tradiţia templieră, autorul reluînd cîteva elemente de istorie a ordinului.

Ultima parte a volumului abordează fundamentele masoneriei. Filosofia care studiază fundamentele fiinţei a identificat trei mari şcoli de gîndire: materialismul, idealismul şi spiritualismul. În opinia lui Marc Halévy, spiritualismul este cel care sapă cel mai profund, Ideea şi Materia nefiind fundamente ci produse, adevăratul purtător al Gîndirii fiind Spiritul; masoneria fiind într-o alianţă cu divinul a optat pentru un spiritualism naturalist în perfect acord cu originile sale. Din punct de vedere antropologic, masoneria optează pentru post-umanism, o concepţie care nu mai vede omul în centrul lumii, scop al întregului cosmos, ci aşază omul în lume, în armonie cu lumea, cu natura, ceea ce subliniază strînsa legătură între post-umanism şi spiritualism naturalist: „Post-umanismul revine la mai multă modestie şi renunţă în mod clar, radical, la a vrea să impună puterea umană asupra lumii”. Lumea modernă discută mult despre raţionalitate/raţionalism, uneori fără a avea o viziune clară. Marc Halévy consideră că raţionalitatea şi raţionalismul pe care îl instituţionalizează construiesc o lume deconectată de real, încît lumea este astăzi într-un impas. Cum se situează masoneria într-un asemenea context: „Francmasoneria nu este nici raţionalistă nici carteziană. Gîndirea sa este analogică, anagogică, simbolică, metaforică. Intuiţia joacă aici un rol determinant”, iar modelul este unul al post-raţionalismului. O lungă discuţie priveşte cum participă/ şi dacă participă  masoneria la schimbarea lumii; Marc Halévy susţine că din perspectiva acţiunii, masoneria este mai aproape de orient decît de occident, repugnîndu-i acţiunea politică, militantă: „Ţelul său nu este, nu a fost niciodată şi nu va fi vreodată să schimbe lumea, ci mai curînd de a se transforma interior pentru a învăţa să trăiască în lume. Lumea evoluează din interior, şi a fi în lume înseamnă a participa la evoluţia sa, în manieră constructivă şi voluntară”, ceea ce defineşte post-revoluţionarismul. Are masoneria o viziune proprie asupra vieţii? „Franc-masoneria se vrea un loc al vieţii, al bucuriei”, fiind astfel sub aura eudemonismului, a năzuinţei omului spre fericire.

Cînd masoneria speculativă vorbeşte despre piatra şlefuită, desenează o întreagă filosofie a vieţii: căutarea perfecţiunii, care se recunoaşte prin naturaleţe şi simplicitate. Se ştie că masoneria este produsul modernităţii, dar forţa sa ţine de elemente mai vechi: „un vechi naturalism precreştin care i-a permis să recupereze de-a lungul întregii sale istorii, mesajele curentelor care s-au opus dogmatismului inchizitorial al Romei. Găsim de-a lungul gradelor sale, hermetismul alchimiştilor în gradele albastre, cabala iudaică şi rozicrucianismul în gradele roşii, cavaleria templieră în gradele negre”. Cartea lui Marc Halévy este o fascinantă profesiune de credinţă, un imn închinat unui nobil ideal, cel al schimbării interioare.

Etichete: cabală, filosofie, Halévy, hermetism, masonerie

A filosofa prin foc

Urmaşi ai unui raţionalism „atotbiruitor” şi ai unui umanism „fără frontiere”, obişnuim să privim cu detaşare şi condescendenţă domenii peste care prea multe decenii de totalitarism şi înstrăinare au aşternut tăcerea şi praful, prea puţini contemporani mai avînd aplecare spre domenii de profundă spiritualitate. Unul dintre acestea este alchimia, văzut în continuare ca un pur exerciţiu de transformare a metalelor, o anecdotă adînc înrădăcinată în mentalul colectiv, şi pe care nu se mai osteneşte nimeni să o înlăture. În România nu au existat preocupări în domeniul alchimiei. Nici atunci cînd chingile ideologice au cedat, editorii nu au avut un program de traduceri, încercările sporadice fiind exclusiv rodul dorinţei de a obţine cîştiguri rapide. O fi blestemul alchimiştlor văzuţi obsesiv ca transformatori de metale în aur!

De cîteva zile, de sub teascurile Editurii Almora din Paris a ieşit o superbă antologie de texte alchimice: Philosopher par le Feu, anthologie de textes alchimiques, 576 p., 2009, realizată de Doamna profesor Françoise Bonardel. Iniţial, acest volum a apărut în colecţia Points a editurii pariziene Seuil în 1995, dar acum avem o ediţie revăzută şi îmbogăţiţă, dar şi amplu ilustrată cu peste 200 de imagini. Celor pasionaţi de hermetism, alchimie şi esoterism numele Doamnei Françoise Bonardel este unul binecunoscut pentru lucrările sale în domeniile amintite, fiind autoarea unor lucrări bine primite în lumea celor ce preocupaţi de Tradiţie, traduse în multe limbi, printre ele şi româna.

În ampla introducere, Françoise Bonardel reface  parcursul controversat al alchimiei, amintind celor grăbiţi să vadă în alchimie doar un fenomen cultural izolat, propriu Occidentului, că gîndirea şi practica alchimice sînt prezente în limbi şi forme culturale diverse (mesopotamiană, arabă, chineză, indiană), întrebîndu-se dacă „între reverii domestice, seducţii diabolice şi fulguraţii apocaliptice, nu este deci nici un loc în cultura modernă pentru această stranie manieră de a filosofa?”. Întrebarea Doamnei Bonardel ne trimite cu gîndul la remarca lui Titus Burckhardt: „Pare să nu fi frapat pe nimeni că o artă fundamental absurdă a putut, în ciuda nenumăratelor eşecuri şi dezamăgiri, să persiste cu o asemenea continuitate şi statornicie ăn sînul celor mai diverse civilizaţii”. Explicaţia o dă tot cărturarul elveţian, alchimia lucrează pe un alt plan decît ştiinţa empirică modernă.

Introducerea la antologie este şi o frumoasă şi convingătoare pledoarie pentru a depăşi dificultatea în a aprecia limitele şi deschiderea – filosofică, ştiinţifică şi religioasă – a unui corpus specific alchimic în care se regăsesc tradiţia alchimică, hermetismul greco-alexandrin, credinţe magico-religioase, practici artizanale şi medicale, cunoştinţe ştiinţifice. Alchimiştii erau convinşi că arta lor nu numai că era capabilă „să învingă mizeria” inerentă condiţiei muritoare, ci şi să „descopere starea superioară a lucrurilor umane” şi afirmau că acest lucru era posibil prin „reducerea” lucrurilor perisabile în materia primordială şi unică (prima materia), în mod virtual incoruptibilă. Astfel noţiunile de virtute (virtus) şi cea de rădăcină (radix) sînt determinante într-o artă practicînd extracţia forţelor latente dar vii din Natură pînă la saltul calitativ care transmută creşterea naturală într-o „nouă naştere” care înnobilează materia.

Un subiect mai puţin abordat, dar elocvent subliniat de Françoise Bonardel, este cel privitor la raporturile între alchimie şi creştinism; Martin Luther spunea că: “Adevărata artă alchimică este în adevăr filosofia atît de lăudată de vechii înţelepţi. Alchimia îmi place mult (…) de asemenea pentru aceste alegorii şi simboluri ascunse, care sînt foarte frumoase, în particular această figurare a Judecăţii de apoi şi a învierii morţilor”. Dar pînă la asaltul scientismului şi al integrismului religios, alchimia şi creştinismul au fost în bună conlucrare (cum laborare) : „comparaţia virtuţilor Pietrei filosofale şi a sfinţeniei contribuie totuşi la a confirma existenţa unei afinităţi discrete între asceza mistică şi practica alchimică, prea profund pentru a nu fi semnificativ, cum este sub pana lui Angelus Silesius (1624-1677) evocînd în aceşti termeni “fabricarea aurului spiritual”: “Plumbul se schimbă în aur, hazardul se împrăştie cînd, cu Dumnezeu, eu sînt schimbat de Dumnezeu în Dumnezeu”.

În prefaţa prezentei ediţii, Françoise Bonardel se întreabă (evident retoric, pentru a nuanţa răspunsul!) de ce era nevoie de o nouă ediţie. Pentru succesul mondial al Alchimistul-ului lui Paolo Coelho? Acolo raportul cu alchimia tradiţională este extrem de vag, cum de altfel era şi în Opera la Negru a mult mai talentatei scriitoare Marguerite Yourcenar. S-a schimbat ceva în ultimii ani în modul cum este văzută alchimia? Nu, pentru că autenticul alchimiei, care se desfăşoară în „spaţiul” dintre erudiţia savantă şi imaginarul popular, ţine de transmutarea , de metamorfoza individuală şi colectivă, cea în care, cum ar fi spus Zosim, „corpurile devin incorporale şi incorporalele devin corpuri”. Pierre Thuillier spunea că actuala problemă a alchimiei nu este de ordin epistemologic, căci ştiinţa actuală răpune în eficaciate pe Zosim şi descendenţii săi; alegerea este între două tipuri de societate, de moduri de viaţă, de concepţii despre putere. Alchimia are adeseori o atitudine reacţionară, poate fi răzvrătită. Pentru Doamna Bonardel adevărata întrebare este dacă alchimia este susceptibilă de a regăsi în cultura contemprană locul şi rolul mediatoare care au fost ale sale în trecut. După semnele din lumea apuseană în contact cu cea orientală, se pare că alchimia este în curs să redevină Calea de mijloc. Înţeleasă astfel, alchimia poate avea zile frumoase în perspectivă.

Antologia este structurată în 22 de capitole precedate de scurte introduceri; dintre capitole amintim: Prolog între Cer şi pămînt; Arta lui Hermes; Spiritul lumii; Deontologia operativă (Ora et Labora); Elemente şi Principii; Cei doi stălpi ai artei (Solve et coagula); Nigrum nigrius nigro; Focul secret al înţelepţilor; O regalitate metalică: Aurul filosofal; O suveranitate benefică: Piatra înţelepţilor; O caritate prolifică: Medicina universală. Fireşte, antologia se deschide cu unul dintre cele mai încifrate texte ale umanităţii: Tabula Smaragdina („În adevăr, cu certitudine şi fără nici o îndoială. Tot ceea ce e jos este ca şi ceea ce e sus, iar ceea ce e sus este ca şi ceea ce e jos, pentru a împlini miracolele unui singur lucru….De aceea sînt numit Hermes Trismegistos, căci posed cele trei părţi ale înţelepciunii lumii întregi. Desăvîrşit este ceea ce am spus despre opera Soarelui”. Alături de Hermes în cuprinsul recentului volum găsim extrase din Aristotel, Arthepius, Avicena, Roger Bacon, Jakob Bohme, Cadmus, Pseudo-Democrit, Pierre-Jean Fabre, Nicolas Flamel, Johann Glauber, Carl Gustav Jung, Michael Maier, Jean-Jacques Manget, Olzmpiodor, Paracelsus, Antoine-Joseph Pernety, Daniel Stolcius, Salomom Trismonin, Basile Valentin, Zosim. Să amintim că frumoasa ilustrare a volumului cuprinde vigniete extrase din cartea lui Daniel Stolcius Hortulus hermeticus, Frankfurt, 1627.

Alchimia a fost redescoperită în modernitate, printre alţii, de Gaston Bachelard şi Carl Gustav Jung, dar adevărata dificultate a textelor alchimice stă în starea de spirit pe care o cere din partea cititorului, „puţin obişnuit să evolueze simultan pe un dublu registru, sensibil şi inteligibil, după imaginea unei arte căutînd continuu între Cer şi Pămînt, materie şi spirit, punctul de echilibru ferind alchimia de a fi unilateral materialistă sau spiritualistă”.

Etichete: alchimie, Almora, Bonardel, foc, Hermes, Jung, materie, spirit

Într-o lume marcată de un accentuat progres tehnologic, într-o lume tot mai grăbită, chiar dacă de multe ori nu ştie înspre ce se grăbeşte, mai există grupuri de oameni interesaţi de Tradiţie, de iniţiere şi de a transmite o spiritualitate iniţiatică. Nu rareori aceştia se lovesc de obtuzitatea celor ce-i înconjoară, de întrebări de multe  ori abrupte, alteori agresive despre o lume  pe care cei mai mulţi nu înţeleg, căci nu se încadrează în tiparele lumii materiale, palpabile şi pe care o percep la tot pasul.

În acest context se naşte o întrebare firească: pentru ce şi cum construiesc astăzi franc-masonii Templul lor? O astfel de întrebare trebuie să şi-o fi pus şi cîţiva cunoscuţi teoreticieni ai masoneriei speculative: Julien Behaeghel, Bruno Etienne, Francois Figeac, Jacques Fontaine, Irene Mainguy. Din intervenţiile lor în cadrul unui colocviu şi din întrebările şi răspunsurile care au animat întîlnirea a rezultat volumul Construire le Temple aujourd’hui. Quelle actualite, quels outils, quel message?, apărut la Editions Maison de vie, Paris, 2008.

În prefaţa volumului, Christian Jacq, cunoscut autor de studii masonice dar şi de cărţi despre lumea Egiptului antic, expune cîteva idei despre dimensiunea iniţiatică a franc-masoneriei, despre lumea tehnologică în care accentul nu mai cade pe spiritual, în încercarea sa de a răspunde la întrebarea dacă există o spiritualitate specific masonică. Ea există, dar ţine de un alt registru în care ne raportăm la domeniul spiritual.

O primă intervenţie aparţine Doamnei Irene Mainguy, cunoscută pentru studiile sale aprofundate asupra simbolisticii masonice a gradelor Ritului Scoţian Antic şi Acceptat şi asupra iniţierii. Şi acest text este tot despre iniţiere pentru că „nu se poate vorbi de franc-masonerie nici de simbolic fără a evoca în prealabil iniţierea care corespunde faptului de a fi primit Ucenic într-o Lojă”. Ritualul provoacă o deşteptare şi o detaşare de lumea profană, o recunoaştere a unui Principiu organizator şi ordonator care depăşeşte orice individualitate în căutarea adevăratei Lumini. Prin repetarea ritualului şi a gesticii care îl însoţeşte, prin interiorizarea sa şi a simbolisticii pe care o pune în operă, fiecare iniţiat caută să acţioneze conform unui ideal de perfecţionare: „Prin această metodă progresivă se poate considera că franc-masoneria este o cale de ameliorare individuală şi de perfectibilitate, de integare a unei opere comune, un element de construcţie a fiinţei care permite fiecăruia să găsească locul său în colectiv”. Pentru Francois Figeac a vorbi despre caracterul iniţiatic al masoneriei este o tautologie pentru că însăşi natura sa constă în a trăi şi a transmite iniţierea, masoneria făcîndu-ne „să trăim mitul începutului – adică prima ceremonie trăită intrînd în Templu, ceremonie care, prin purificarea prin elemente, deschide conştiinţa către Mister – şi mitul trecerii la gradul de maestru”. A construi Templul este un act fondator şi deopotrivă sensul iniţierii masonice, masoneria fiind depozitara acestei tradiţii.

Bruno Etienne se întreabă ce este o societate iniţiatică; în opinia sa este o societate fondată pe mituri, care practică ritualuri şi foloseşte simboluri. Dar în lumea modernă producerea de bunuri simbolice care produc sens nu mai funcţionează încît „bărbaţii şi femeile post-modernităţii au nevoie de iniţiere şi în ceea ce mă priveşte franc-masoneria este una din rarele societăţi iniţiatice în Occident”. Vasta experienţă de cercetător al ordinelor religioase, confreriilor, sectelor şi societăţilor iniţiatice, îi conferă lui Bruno Etienne suficiente argumente pentru a individualiza elementele care configurează o societate iniţiatică: o legendă de bază; recluziunea în cabinetul de reflecţie; mitodrama mimetică care reia mitul morţii lui Hiram, prezenţa celor patru elemente (pămînt, aer, apă, foc); călătoriile efectuate în lojă în sens dextrocentric sau sinistrocentric; un raport între cădere şi înălţare; moartea şi renaşterea; idealul unei lumi mai bune; euritmia în raport cu alte tipuri de timp (lucrul de la miezul zilei pînă la miezul nopţii); probele fizice sau simbolice. Răspunzînd unei întrebări despre universalitatea masoneriei, Bruno Etienne preciza că ritualul arhetipal este cel care face legătura între iniţierea masonică şi umanitate: „Dacă masoneria nu este o societate iniţiatică, ea nu mă interesează!”, un răspuns fără echivoc dat celor ce văd în masonerie un club politic!

Ultimele articole sînt despre instrumentele şi mesajele franc-masoneriei. Născută din tradiţia constructorilor catedralelor, masoneria speculativă a adoptat instrumentele zidarilor medievali, care permit prelucrarea şi şlefuirea pietrei brute, transformarea materiei în spirit. Pentru Julien Behaeghel mesajul masoneriei speculative este „refacerea unităţii noastre prin simbolul iniţiator. Refăcînd unitatea noastră, noi reconstruim templul lumii care este în realitate cel al omului. Macrocosmosul nu este decît reflectarea microcosmosului. Hermes Trismegistos ne-a transmis acest mare gînd”. Jacques Fontaine şi-a început alocuţiunea, devenită pentru cititor articol, printr-o afirmaţie şocantă: „Franc-masoneria este pe cale de a muri de banalizare”. Un bun prilej oratoric pentru a nu cere o ultimă ţinută funebră, ci pentru a propune un mesaj pentru viitor. După un secol XX măcinat de angoase, conflicte mondiale, profunde îndoieli, Jacques Fontaine crede că a venit momentul căutării de sine, că este timpul şi locul interiorităţii: „acest loc este infinit, acest loc este complet de descoperit şi nu a fost niciodată explorat”. Totuşi autorul caută să acrediteze ideea unei adaptări la lumea de astăzi, aducînd în discuţie cîteva idei de „reformă” , e drept cu titlu personal!, asupra democaţiei în lojă, asupra suprimării unei bune părţi din obedienţe, asupra integrării în cunoaşterea masonică a descoperirilor ştiinţelor umane. Fontaine pledează pentru o eliberare spirituală de orice dogmă ( el aparţine Marelui Orient!), pentru reafirmarea căii iniţiatice şi spirituale şi pentru articularea spiritualităţii cu redistribuirea sa sub forma acţiunii sociale. Chiar dacă unele idei pot părea benefice, evident cu nuanţările necesare, în legătură cu discursul lui Jacques Fontaine reţinem o intervenţie a unui participant la colocviu: întrebarea care s-ar putea pune în legătură cu acest subiect nu este „franc-masoneria este adptată omului secolului XXI?”, ci „este omul secolului XXI adaptat masoneriei?”

Volumul Construire le Temple aujourd’hui deschide numeroase perspective asupra raporturilor dintre lumea de astăzi şi spiritualitatea masonică, oferă răspunsuri la întrebarea dacă omul zilelor noastre mai poate trăi autentic o spiritualitate de ordin iniţiatic.

Etichete: iniţiere, masonerie, templu

De mai bine de 250 de ani, de la primele dezvăluiri ale ritualurilor masonice, autori mai bine sau mai puţin bine intenţionaţi au căutat să arate ceea ce se presupune că se ascunde în spatele acelor ritualuri. Evident, totdeauna au cîştig de cauză, în faţa unui public avid de scenarii vizînd conspiraţii mondiale, lucrările care au ca pretext textul unui ritual pentru a putea divaga la nesfîrşit pe marginea subiectelor senzaţionale. Sigur, pe lîngă aceste lucrări care satisfac un public prea puţin preocupat de interpretare şi analiză, apar şi lucrări care caută să pătrundă în profunzimea simbolurilor pe care le vehiculează ritualurile masoneriei speculative. O apariţie editorială de dată recentă, aparţinînd lui Pierre Dangle, încearcă pe parcursul unei trilogii să aducă precizări despre simbolismul primelor trei grade: Le Livre de l’Apprenti ; Le Livre du Compagnon ; Le Livre du Maître, toate apărute la Editions Maison de Vie, în colecţia La Franc-Maconnerie initiatique.

Cartea ucenicului debutează cu o frumoasă incursiune în înţelesurile noţiunii de iniţiere, termen tot mai frecvent folosit, şi paradoxal, tot mai puţin înţeles tocmai printr-o folosire abuzivă, nejustificată. Or iniţierea este cheia de boltă a masoneriei regulare: “este important a preciza că funcția primă a unei Loji masonice este de a practica ritualuri inițiatice și de a consacra toate eforturile sale inițierii”, subiectele profane fiind destinate altor medii şi spaţii. Tradiţia iniţiatică este cea care hrăneşte o lojă, adică ansamblul forţelor creatoare în care spiritualitatea se recreează permanent. Un univers iniţiatic populat de simboluri, care creează, pentru a relua cuvintele lui Ramsay, un limbaj cînd mut, cînd elocvent, graţie căruia se recunosc membrii confreriei. Marie-Madelaine Davy spunea că diferenţa dintre oameni se reduce la prezenţa sau absenţa experienţei spirituale, iar omul spiritual nu se instruieşte decît prin simboluri, iar cînd vrea să dea seamă de experienţa sa inefabilă, în mod necesar face recurs la simboluri. Pentru Pierre Dangle “ritualul este cel care dă corp spiritualului şi reanimă ansamblul forţelor creatoare”.

Pierre Dangle continuă făcînd sugestive prezentări unor noţiuni care mai suscită interpretări sau generează confuzii: Marele Arhitect al Universului (cu trimiteri la motivaţia pastorului Frederic Desmons, din 1877, de a elimina din ritualurile Marelui Orient referirile la Marele Arhitect ; Pierre Dangle aminteşte că în Tradiţia constructorilor, modelul şi simbolica Marelui Arhitect sînt esenţiale, în afara lor construcţiile fiind iluzorii), Cabinetul de reflecţie care îl învaţă pe candidat vigilenţa şi perseverenţa, Ritualul de iniţiere făcut să nască deopotrivă un iniţiat şi un ucenic, Pavajul mozaicat şi cei trei stîlpi, cele Trei Mari Lumini şi instrumentele ucenicului, piatra brută (“piatra brută asupra căreia lucrează franc-masonul nu este numai el însuşi, ea este de asemenea un element care poartă secretul construcţiei, şi această construcţie este de origine cerească. Această piatră brută, atît de modestă în aparenţă, nu conţine ea întreaga armonie a templului?”), Tăcerea ucenicului indisociabilă de practica uceniciei şi de deschiderea către sensibilitatea iniţiatică, Secretul, care nu este voinţă de a ascunde, ci un aspect fundamental al demersului iniţiatic. Acest prim volum al trilogiei evocă lumea simbolică a căii iniţiatice pe care o urmează ucenicul în căutarea Adevărului, Frumuseţii şi Înţelepciunii, reluînd neîncetat călătoria spre Orient, spre Lumină, spre realitatea iniţiatică.

Cartea companionului pleacă de la considerentul încetăţenit că în ciuda faptului că este un grad esenţial, gradul de companion/calfă este puţin cunoscut, în mod cu totul eronat fiind perceput ca o trecere de la ucenic la maestru, ceea ce formal este adevărat, dar nu înainte de a sonda profunzimile ritualului acestui grad. Pierre Dangle vorbeşte despre o tradiţie a companionajului şi face un recurs la istorie creionînd o succintă evoluţie de la arhitecţii şi constructorii antichităţii la cei medievali, privilegiind în acest parcurs confreriiile pitagoreice, meritele lui Numa Pompilius şi Vitruviu, instituţia monastică apuseană şi tradiţia construcţiilor. Acest volum al lui Pierre Dangle este structurat în patru secţiuni.

Arta de a trasa şi secretele sale este un bun prilej de a pătrunde în cîteva taine ale geometriei, una din cele şapte arte liberale, cu ajutorul căreia se pot înţelege raporturile imuabile care susţin lumea creată. „Geometria sacră este ştiinţa formulării şi a construcţiei a tot ceea ce ţine de sacru. Obiectul său este de formula informulabilul, de a descrie imaterialul, imuabilul, intangibilul într-o formă care arată dar nu trădează”, afirmă Pierre Dangle, într-o sensibilă pledoarie pentru cunoaşterea lumii constructorilor medievali, deţinătorii secretelor geometriei sacre, secrete încrustate în piatra catedralelor medievale. Dar practica geometriei sacre este de neconceput în afara numărului de aur şi a divinei proporţii, prin care constructorii au găsit calea de a sacraliza timpul prin manifestarea arhitecturii sacre, „calea constructorilor care care nu construiesc pentru a construi ci pentru a manifesta în piatră percepţia lor asupra eternităţii”. Această incursiune teoretică este ilustrată cu scurte analize a unor motive care se găsesc la Chartres, Notre-Dame de Paris, Strasbourg, Vezelay, Angouleme.

În simbolurile companionului reîntîlnim pledoaria pentru legătura dintre companionaj, tradiţie iniţiatică şi Principiul creator-Marele Arhitect al Universului, referiri la prezenţa stelei ca simbol al magilor, al pelerinilor medievali, dar şi în tradiţia companionică, o binevenită analiză a semnificaţiei funiei cu noduri folosită pentru a măsura:”Funia de măsurat este simbolul legăturii unind spaţiul şi timpul ceresc cu spaţiul şi timpul terestru. Este un instrument indispensabil pentru a transpune pe pămînt ordinea din cer stabilind proporţiile juste făra care nu s-ar obţine decît dezordine şi haos”, afirmă Pierre Dangle, amintind frumoasa spusă a lui Iov:” Ştii tu cine a hotărît măsurile pămîntului sau cine a întins deasupra lui lanţul de măsurat?”

Călătoriile companionului sînt mijloacele prin care acesta, participant activ la construcţia Templului, trebuie să exploreze alte spaţii, să bată la alte porţi, să treacă obstacole, pe parcursul acestor probe trecînd la cunoaşterea profundă a numerelor, trecînd de la trei la cinci: “Prin simbolul lui Cinci, companionul poate percepe misteriosul mariaj al ternarului cu dualitatea, legătura subtilă existînd între elemente aparent ireconciliabile şi totuşi complementare”. Un alt element esenţial al tradiţiei constructorilor este căutarea capodoperei; astăzi acest termen se aplică aproape în totalitate unei opere de artă deosebit de frumoasă sau foarte reuşită din punct de vedere tehnic. Pentru companioni, capodopera era munca pe care o îndeplinea un companion în călătoriile sale, observaţiile pe care le făcea în turul său asupra unor elemente artistice desăvîrşite, dar mai greu de observat pentru neiniţiaţi. „Paradoxul Companionului ţine de faptul că el trebuie să realizeze o operă personală care va face din el o fiinţă comunitară pe planul Operei. Realizarea capodoperei trece prin căutarea conştientă, voluntară a adevăratei personalităţi, a puterii sale de creaţie, pentru a descoperi curînd că această personalitate trebuie să fie oferită Operei”.

Toate încercările definesc lupta companionului, cel care porneşte „în căutarea cunoaşterii, a Vebului-Lumină care creează, animă şi ordonează universul, cosmosul şi lumile”. Artizan al materiei, companionul trebuie să cucerească spiritul subtil care animă toate elementele universului, în încercări în care va dovedi deopotrivă forţă şi umilinţă, forţă şi iubire, forţă şi detaşare, sensibilitate, magia participării la armonia universală, urmărirea neabătută a căii cunoaşterii: “Ca orice demers iniţiatic, companionajul este o înaintare. Drumul Companionului nu are capăt în sensul profan al termenului, ci o finalitate care înseamnă a fi în căutare”. Şi acest al doilea volum pune accent în materialul ilustrativ pe imagini sugestive din catedralele   franceze. Spre deosebire de primul volum, în care Pierre Dangle ne introduce în lumea simbolismului primului grad al masoneriei speculative, acest al doilea volum pune accent pe companionaj şi mai puţin pe ritualul companionului din masonerie.

Ca volum, Cartea maestrului este mai concisă, explicaţia autorului fiind că însuşi termenul de maestru este puţin ambiguu sugerînd capătul unui proces, or cine poate afirma, fără urmă de îndoială, că a atins desăvîrşirea? În adevăr, reţinerea lui Pierre Dangle ţine tot de trecutul lojilor de constructori în care era un Maestru, companioni şi ucenici. Autorul subliniază însă că „gradul de maestru oferă, în adevăr, un cîmp mitic extrem de vast şi coerent. El marchează o relativă ruptură cu gradele de Ucenic şi de Companion, în măsura în care nu pune accent pe o tehnică de construcţie, pe o meserie, ci pe o apropiere mitică a cunoaşterii. Prin gradul de maestru, franc-masoneria iniţiatică se leagă astfel de adevăratele tradiţii care, în opinia noastră, constituie rădăcinile sale fundamentale”.

Misterele gradului de maestru se înrădăcinează în mitul morţii maestrului, subiect comun mai multor tradiţii culturale. În masoneria speculativă este vorba despre trădarea şi uciderea maestrului Hiram de trei companioni dornici să ajungă maeştri înainte de vreme. Cea mai frumoasă descriere literară a mitului lui Hiram o face Gerard de Nerval în volumul Călătorie în Orient în povestirea Makbenah din ciclul „Nopţile Ramazanului”. Subiectul îi prilejuieşte lui Pierre Dangle o incursiune în evoluţia temei maestrului asasinat, atît în tradiţia occidentală (Maître Jacques, Maître d’Oeuvre Renaud de Montauban), cît şi în alte tradiţii culturale: Egipt-mitul lui Osiris, Babilon-creearea lumii din părţi ale corpului lui Tiamat, Japonia-din corpul divinităţii Ukenoche s-au născut toate speciile vegetale şi animale, India-elemente ale lumii materiale născute din corpul lui Purusha. După interpretarea curentă a mitului lui Hiram, odată cu moartea Maestrului s-a pierdut şi cuvîntul, prin moarte pierzîndu-se şi secretul: „Dacă cuvîntul este pierdut fără speranţa de a-l regăsi, iniţierea nu este posibilă. Sîntem astfel, cu cuvîntul pierdut, în inima problemei transmiterii iniţierii”.

De la camera de mijloc la opera alchimică este drumul pe care se angajează maestrul, o cale a transmutării, pentru a folosi un termen alchimic. Maestrul este cel care conferă lojii capacitatea de a se plasa în lanţul neîntrerupt al comunităţilor de constructori; pe şantierul lojii el este cel care stabileşte proporţiile şi raporturile armonioase. Materia primordială este purtătoarea unor potenţialităţi creatoare care renasc permanent ; opera alchimică este cea pe care o realizează loja în gloria Principiului creator, a Marelui Arhitect al Universului. „Iniţierea la gradul de Maestru ne invită la un festin de lumină, cu condiţia să nu căutăm să luăm ceva pentru noi înşine, ci să devenim noi înşine de calitatea unei “hrane sufleteşti” (în sensul celei de care vorbea Dionisie Areopagitul) oferită luminii”.

Trilogia lui Pierre Dangle aduce cîteva puncte de vedere care necesită aprofundări şi are meritul că deschide dialogul cu alte orizonturi culturale în care pot fi găsite elemente care, chiar dacă nu au influenţat direct spiritualitatea masonică, pot oferi puncte de ancorare în tradiţii şi pot oferi un cadru mai larg de interpretare.

Etichete: companion, Dangle, iniţiere, maestru, masonerie, ucenic

Villard de Honnecourt a fost un arhitect francez trăitor în epoca goticului, născut la Honnecourt lîngă Cambrai, către sfîrşitul secolului al XII-lea. Este celebru pentru carnetul său de şantier, carnet conservat în bună stare şi  aproape intact, păstrat o vreme în biblioteca abaţiei Saint-Germain-des-Pres; în  timpul revoluţiei, de frica devastărilor “revoluţionare”, a fost depus la Biblioteca Naţională a Franţei, unde se află şi în zilele noastre. Caietul cuprinde 33 de foi de pergament cu desene şi însemnări despre modurile de trasare, de apropiere de numărul de aur şi de pentagramă, fără a dezvălui nimic despre secretele şi ritualurile confreriilor de masoni operativi.

Dar nu despre valoarea artistică şi istorică a caietului arhitectului medieval ne-am propus să scriem în aceste rînduri. Villard de Honnecourt este şi numele lojii de cercetare a Marii Loji Naţionale a Franţei, iar numele arhitectului se regăseşte, aşa cum este şi firesc, în titlul revistei semestriale a lojii Travaux de la Loge nationale de recherches et d’etudes Villard de Honnecourt.În rîndurile ce urmează ne propunem să facem cîteva consideraţii asupra conţinutului acestei publicaţii prin trimiteri la cîteva apariţii din ultimii ani.

O temă de interes aflată în atenţia redactorilor care au configurat numărul 43 al revistei a fost raportul tradiţie-cărţi, cu intervenţii avizate (Armand Abecassis, Antoine Delzant şi Lama Jigme Rimpoche) despre Tora, Evanghelii şi tradiţia vie de la maestru la discipol în budism.Reţinem din acelaşi număr studiile despre dreptate în viziunea lui Pitagora (Sylvain Chaumet), despre dreptate în tradiţia ebraică (Alexandre Danemans), despre Mithra (Pascal Gaymard), ordinul Iluminaţilor din Bavaria (Eric Humbertclaude). Sumarul acestui număr este completat de cîteva orientări bibliografice atît de necesare într-o lume în care publicaţiile despre masonerie abundă, de această dată calitatea neînsoţind îndeaproape cantitatea.

Numărul următor (44) debutează cu cîteva studii despre semnificaţia rugăciunii rostite în timpul ceremoniei de investire a Maestrului Venerabil (Pierre Saverne), despre cuvînul în lojă (Jean-Claude Dorion), despre anul adevăratei Lumini (Francis Delon), despre credinţă şi raţiune (Roger d’Almeida). Acest număr are şi o consistentă secţiune despre istoria Marii Loji Naţionale A Franţei, între ele găsindu-se şi un articol amplu despre lojile militare din G.L.N.F., articol semnat de Nat Granstein. Revista se încheie cu obişnuitele recenzii.

Următorul număr se deschide cu un captivant şi extrem de argumentat dialog despre “Fraternitate: Proiect sau utopie”, dialog purtat între Jacques Attali şi pastorul reformat Alain Houziaux. Un text la fel de dens este cel semnat de Michel Brodsky despre regularitatea masonică, la origine o conferinţă rostită în celebra lojă de cercetare “Quatuor Coronati Lodge”, publicată în “Acta Quatour Coronati”,tradusă de Francis Delon. Sumarul este întregit de un amplu text de peste 150 de pagini, semnat de Pierre Noel, consacrat evoluţiei Ritului Scoţian Rectificat în Franţa secolului al XX-lea.

Un alt număr la care ne oprim (50) reia sumarul obişnuit: studii, lucrări, planşe de arhitectură, recenzii. Guy Serge Denys  inaugurează cu studiul său (De la Filon la Augustin. Gnoză şi monoteisme, de la revelaţie la graţie) o serie de studii avînd ca tematică Originile şi actualitatea Gîndirii Masonice Tradiţionale, temă ce va fi studiată pe parcursul a cel puţin trei ani. Un articol extrem de interesant este cel al lui Roland Prat despre Rabelais, un scriitor de o imensă cultură, cu bogate cunoştinţe alchimice şi esoterice, un spirit strălucit al Renaşterii franceze, dar privit de multe ori cu superficialitate din cauza limbajului frust. În cadrul aceleeaşi secţiuni, Marc-Henri Cassagne analizează alegoria peşterii şi iniţierea masonică. Doamna Irene Mainguy, cunoscută pentru activitate sa de documentarist al Marelui Orient al Franţei, glosează pe marginea mitului lui Don Juan. Dacă apreciem dechiderea pe care o dovedesc conducătorii revistei, ne putem întreba ce are a spune Don Juan masonilor: “Pentru orice mason, acest mit al lui Don Juan este deosebit de instructiv şi este sursă de meditaţie. Frumos dum iniţiatic care lasă deschisă uşa către toate formele de speranţă”. Michel Alix face cîteva utile notaţii despre simbolismul tabloului lojii. Dintre lecturile de instruire/planşe de arhitectură, o amintim pe ceaa lui Jean-Francois Bergeretti despre tăcere; cităm la rîndul nostru o frază a lui Joseph Campbell: “Ritualul, mitologia şi metafizica nu pot decît să călăuzească pînă la marginea iluminării transcendente, dar ultimul pas care duce acolo trebuie făcut de fiecare în tăcerea propriei experienţe”.

Ultimul număr la care ne referim în acest articol (54) se deschide cu un studiu despre Cicero: de la antichitate la umanism, semnat de Francis Bardot, elogiind gîndirea ciceroniană ca medium indispensabil între Antichitate şi Renaştere; Jean-Philippe Bernard se întreabă dacă Franc-masoneria este o fiică a luminilor şi arată că în toate tipurle de societate masoneria este un fapt social, evoluţia Ritului Scoţian Antic şi Acceptat dovedind că de la bun început s-a urmărit crearea unui centru de unire. Secţiunea dedicată articolelor conţine, printre altele, referinţe la supravieţuirea templieră, la jurămînt şi promisiunea făcută, la masonerie ca realizare spirituală.

Revistă cu apariţie semestrială, Travaux de la Loge nationale de recherches Villard de Honnecourt este un exemplu de echilibru şi deschidere în abordările tematice, neocolind autori care vin dinspre alte orizonturi, dar care pot contribui la nuanţarea unor subiecte.

Etichete: Don Juan, fraternitate, Irene Mainguy, Rabelais, Villard de Honnecourt