După cinci ani de la precedenta „ispravă” editorială, vă propun o culegere de eseuri, Himere și metamorfoze, apărută la Editura Vasiliana '98.

Sînt texte despre celebrele tapiserii de la Muzeul din Cluny, „Doamna cu licorna”, despre Metamorfozele lui Ovidiu și întîmplările lui Lucius din Măgarul de aur, despre ispitirea sfîntului Anton, așa cum apare în tablouri și în romanul cu același nume al lui Flaubert, despre povara tristeții cum transpare din romanele lui J.-K.

Huysmans (În răspăr) și Gabriele d'Annunzio (Triumful morții), despre avatarurile afectivității, despre androgin și nostalgia unității pierdute. Toate textele reunite în volum dau seamă de o căutare neîncetată a sensului ascuns dincolo de aparențe. Bogdan Mihai Mandache Himere și metamorfoze Iaşi, Editura Vasiliana '98 Anul apariției: 2017 Număr pagini: 151 ISBN: 9789731165264  (mai mult…)

Mai mult...

În Thais, Anatole France este deopotrivă filosof, erudit și poet care adună în paginile romanului său, cu ușurință și abundență, elementele unei filosofii eclectice, a unei filosofii indulgente, ale speculației intelectuale, multă imaginație, toate într-un stil voluptuos și încărcat de poezie

Anatole France, pseudonimul literar al lui Jacques François-Anatole Thibault (Paris, 16 aprilie 1844 - Saint-Cyr-sur-Loire, 12 octombrie 1924) este un cunoscut eseist, poet, povestitor și romancier francez, membru al Academiei Franceze, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, în anul 1921, „ca o recunoaștere a strălucitelor lui realizări literare, caracterizate prin noblețea stilului, o adîncă simpatie față de oameni, grație și un autentic temperament galic”. Fiu al unui librar parizian, a fost crescut în cultul cărților și al muzelor, devenind pentru un timp bibliotecar al Senatului Franței. Unii critici literari afirmă că Anatole France a fost modelul lui Marcel Proust în creionarea personajului Bergotte, din ciclul romanesc În căutarea timpului pierdut. Dintre romanele lui Anatole France, amintim: Crima lui Sylvestre Bonnard, Dorințele lui Jean Servien, Albina, Balthazar, Thais, Cutia de sidef, Insula pinguinilor, Viața în floare, Zeilor le e sete, considerată capodopera sa, un roman despre teroare, despre fanatismul sîngeros al lui Robespierrre și susținătorilor săi. Este autor și al unui

volum de versuri (Poeme aurite), dar și a mai multor piese de teatru, dintre care cea mai cunoscută este Nunta din Corint. Critica literară a fost reunită în patru volume intitulate Viața literară. A refuzat idolii Romei, mai tîrziu pe ai Sorbonei, a respins fanatismul; ironic, surîzător, Anatole France a fost de o crudă luciditate și a arătat totdeauna o rafinată bunăvoință, ceea ce ar putea părea un pleonasm, dar nu este decît marca singularității sale. În primăvara lui 1845, Gustave Flaubert vede în palatul Balbi, din Genova, tabloul lui Pieter Bruegel cel Bătrîn, Ispitirea sfîntului Anton: „În partea de jos, la stînga, sfîntul Anton între trei femei, întorcînd capul spre a se feri de mîngîierile lor; sînt goale, albe, surîd și dau să-l învăluie cu brațele lor. (...) În ceea ce mă privește, n-am mai văzut nici un alt tablou în afară de acesta, și nu-mi amintesc decît de el...”  Flaubert a fost obsedat de tablou, de subiect, scrie…

Mai mult...

Așadar, de la bun început, învățătura hermetică se arată a fi una închisă, secretă, de nepătruns celor neinițiați; este învățătura lui Thot, a lui Hermes Trismegistus, a lui Hermes/Mercur.

Hermetismul se înrădăcinează într-o tradiție inițiatică foarte veche, al cărei nume vine de la zeul grec Hermes, zeu reprezentat totdeauna ținînd în mîna dreaptă caduceul, Hermes fiind purtător al cunoașterii, discernamîntului, medierii și iluminării. Hermes este un zeu al cărui nume trimite la piatră (herma, hermaion, hermaios), este cel care arată drumul, care marchează spațiile necunoscute, care arată direcția folosind borne în patru unghiuri. Activitatea zeului este îndreptată spre schimburi, era și zeu al comerțului, într-un univers mărginit de hotare bine delimitate între jos și sus, între Olimp și Hades, fiind mesager al lui Zeus, dar și însoțitorul sufletelor în călătoria lor spre lumea de dincolo. Prin definiție, hermetismul, învățătura hermetică este una referitoare la cunoașterea ascunsă, care străpunge aparența lucrurilor și coboară pînă la esență, descoperă nebănuite legături între părți ale universului și niveluri ale existenței, de la imens la infim, de la umil la înalt, cheia descifrării fiind reîntoarcerea la principiul constitutiv al lumii. O astfel de cunoaștere

pune în cauză fixitatea genurilor, diferențierea speciilor, singularitatea indivizilor. Așadar, de la bun început, învățătura hermetică se arată a fi una închisă, secretă, de nepătruns celor neinițiați; este învățătura lui Thot, a lui Hermes Trismegistus, a lui Hermes/Mercur. Însuși cuvîntul hermetism predispune încă la controverse, ceea ce o îndreptățește pe Françoise Bonardel să considere că “bogăția de forme a posteritații sale [gîndirii hermetice –n.n.] pare a se datora atît personalității tutelare a lui Hermes, expresia însăși a transformării, cît și învățăturii consemnate sub numele de hermetism, unde ocultarea joacă un rol la fel de important ca revelația; nu-i sînt străine nici practicile și nici limbajul alchimic.” Hermetismul este o viziune a lumii bazată pe “simpatiile” ce unesc macrocosmosul cu microcosmosul, pe “corespondențele” simbolice și reale între părțile universului văzut și nevăzut. Sub baniera hermetismului se regăsesc texte vechi și comentarii despre esoterism în general, despre alchimie sau texte și comentarii despre “Hermetica”. Cum consensul se lasă încă așteptat, în multe…

Mai mult...

Temeinic documentată, scrisă cu talent și pasiune, cartea Nicoletei Dabija este și o pledoarie pentru o cale nouă deschisă metafizicii, în care “confesiunea se poate constitui ca prelungire a metafizicii”.

La începutul veacului al XX-lea numeroși intelectuali au manifestat un interes crescut pentru problema sincerității. Ce i-a determinat să reflecteze asupra acestei noțiuni? O noțiune apărută în secolul al XIII-lea, avînd origini latine, însemnînd transparență, autenticitate, puritate, franchețe, adevăr. În vremurile noastre, noțiunea de sinceritate capătă deschidere către problematica subiectului, întrucît doar subiectul conștient de el însuși și ascultînd propria interioritate este capabil să facă o alegere, între a fi sincer sau nu. Înțelegem astfel mai bine de ce noțiunea de sinceritate revine în actualitate în secolul al XX-lea, într-o epocă în care omului și subiectivității le sînt acordate locurile cuvenite în ansamblul efortului de gîndire. Sub semnul sinceritații, al autenticității ar trebui să stea orice mărturisire a unei persoane care-și așază discursul în temeiul bunei-credințe și nu caută să-și înșele interlocutorul sau cititorul; în vechime prima dovada a adecvării discursului la adevăr/aletheia o întîlnim în dialogurile lui Platon, model al adevărului Ideilor și al sincerității gîndurilor. Metafizica secolului al

XX-lea poate fi privită și din perspectiva confesiunii, a sincerității gîndului care exprimă experiențele omenești ultime, cum ar fi iubirea, moartea, singurătatea, credința? Acestei întrebări îi caută răspuns Nicoleta Dabija în cartea sa Intimitatea spiritului. Metafizica în timpul confesiunii, București, Editura Eikon, colecția “Universitas”, 2015. După propria mărturisire, Nicoleta Dabija încearcă să valideze relația dintre metafizică și confesiune: “Spiritul metafizic prin excelență este acela care nu poate lua realitatea așa cum este, care pune gîndirea să se gîndească pe sine, care, încercat de neliniști, caută o poziție mai bună de acordare la lume și la propria-i trăire. Această poziție este descoperită în chip subiectiv și în solitudine, printr-o experiență vie a metafizicii.” Pentru a înțelege rolul confesiunii, a mărturiei filosofice, Nicoleta Dabija supune atenției condiția eului și tipurile de confesiune; o face folosind modelele clasice ale confesiunii făcute de filosofi, confesiuni ale eului generic (Rene Descartes), ale eului care se iubește pe sine (Jean-Jacques Rousseau), ale eului ca voință de…

Mai mult...

“Toate sînt deșertăciuni”, scria Ecclesiastul, adăugînd “scrisul de cărți este fără sfîrșit, iar învățătura multă este oboseală pentru trup.” Acesta este sensul consacrat al traducerii ebraice, în vreme ce în traducerea aramaică fiul este îndemnat să scrie nenumărate cărți de înțelepciune, la nesfîrșit, și să reflecteze la slăbiciunea trupului.

“Îmi imaginez Paradisul ca pe un fel de bibliotecă.” Jorge Luis Borges Alberto Manguel a visat toată viața să devină bibliotecar; n-a fost să fie, deși de cînd se știe trăiește printre cărți. De altfel, consideră că arta lecturii ne definește ca specie, cititul fiind o adevărată activitate creatoare. “Ceea ce rămîne invariabil este plăcerea de a citi, de a ține o carte în mîini și de a avea pe neașteptate acea senzație deosebită de uimire, de recunoaștere, acel fior sau acea căldură pe care cîteodată o anumită înșiruire de cuvinte le stîrnește în noi. A scrie despre cărți, a le traduce, a alcătui antologii sînt activități ce mi-au slujit drept justificare pentru această plăcere vinovată (de parcă plăcerea are vreodată nevoie de justificare!) și cîteodată chiar mi-au permis să-mi cîștig existența”, scrie Alberto Manguel. A prețuit lectura, cititul și printr-o experiență personală; pe cînd avea 16 ani, în 1964, lucra la Librăria Pygmalion din Buenos Aires unde l-a cunoscut

pe Jorge Luis Borges, deja orb la acea vreme, care l-a rugat să vină la el acasă și să-i citească. Cei patru ani cît tînărul Alberto i-a citit lui Borges aveau să-i marcheze destinul, aveau să-l facă un talentat scriitor (Istoria lecturii, Biblioteca nopții, Un cititor în pădurea din oglindă), un apreciat traducător și cronicar literar, posesor al unei impresionante biblioteci de peste 30 000 de volume, aflată într-o fostă casă parohială renovată, din regiunea Poitou-Charentes din Franța. O bibliotecă adăpostită într-un fost hambar din care nu mai rămăsese decît un zid de piatră; acela era hotarul dincolo de care, după planurile lui Alberto Manguel, zidarii au ridicat biblioteca, “un tărîm al ordinii”, pe timpul zilei, “un labirint de linii drepte, care să faciliteze găsirea manuscriselor și care nu te lasă să te pierzi”; pe întuneric, “biblioteca este un spațiu închis, un univers al regulilor egocentrice”. Pentru Manguel, noaptea este timpul cînd sunetele se estompează, vocea gîndurilor e mai puternică,…

Mai mult...

În imaginarul alchimic, androginul reunește sulful și mercurul, “ceea ce arde și ceea ce curge”, amîndouă prezente în materia originală care constituie punctul de plecare al Marii Opere, ele reprezentînd totalitatea ideală, fiind simboluri ale reunirii contrariilor, coincidentia oppositorum, într-o unitate autonomă și perfectă, figura androginului exprimînd întoarcerea la unitatea originală, la totalitatea unei lumi.

În cartea a IV-a din Metamorfoze, Ovidiu povestește mitul lui Hermaphroditus într-un text de o originalitate absolută; Ovidiu este primul scriitor care stabilește o legătură explicită între bisexualitate și homosexualitate. În amplul său poem, Ovidiu adună și repovestește mituri de origine greacă sau din Orientul mijlociu, fiecare mit făcînd aluzie la o schimbare de formă; cărțile a III-a și a IV-a constituie un vast ansamblu în care sînt evocate legendele tebane. În timpul unei serbări bahice, fiicele lui Minyas nu-și întrerup muncile casnice, stau închise în case și își trec timpul povestind, fiind deopotrivă naratoare și protagoniste; cele trei surori torc lîna, mînuiesc cu dibăcie daracul, fusul, suveica, povestind întîmplări din viața lui Piram și a lui Tisbe, a lui Venus și Marte, gelozia Clytiei față de Leucothoe. Cea de a treia soră, Alcithoe, povestește despre nimfa Salmacis și cel născut din iubirea dintre Mercur și zeița Citereida. Aflată la izvorul unde “își scaldă făptura frumoasă”, Salmacis zărește un tînăr

de care se îndrăgostește pe loc “și-ndată dori să îl aibă”. Tînărul care abia “ajunse de trei ori cinci ani” nu păru a înțelege gîndul nimfei, care surprinsă de refuz, se retrase într-un desiș asteptînd ca tînarul să intre în apă, vederea dezgolitului trup “” Nimfa știa că în apă tînărul nu era o pradă care să-i scape, și lipindu-se de el îi spuse: Ești crud, dar zădarnic te-i zbate;Nu-mi vei scăpa; o zei, niciodată nu vinăZiua menită să ne despartă pe unul de altul!. Zeii i-au împlinit rugămintea, au împreunat cele două trupuri, îmbrățișarea lor strînsă păstrînd “o singură formă-ndoită; / N-o poți numi nici barbat nici femeie, căci pare că este / Și una și-alta, nici una, nici alta.” Rugămintea nimfei Salmacis de a rămîne același trup cu tînărul Hermaphroditos amintește de iubiții care ar putea să se adreseze lui Hefaistos spunîndu-i că ar vrea să rămînă pururea împreună, fiecare dorind “să se apropie și să fie contopit…

Mai mult...

Mitul unității prime povestit de Aristofan în dialogul Banchetul trimite și la mitul androginului, al bisexualității; dacă astăzi prin bisexualitate se înțelege starea unui organism care prezintă caracteristicile celor două sexe, în antichitate, unde comportamentul sexual era guvernat de un anumit număr de cutume mai mult sau mai puțin explicite, bisexualitatea însemna posedarea simultană sau succesivă a celor două sexe de același individ

Unul dintre cele mai frumoase dialoguri ale lui Platon, Banchetul, este despre iubire. Teoria platoniciană a iubirii închide cercul mitului. În casa lui Agaton, pe parcursul unei nopți, cîțiva convivi, printre ei Apolodor, Glaucon, Socrate, Pausanias, Aristofan, Diotima, aduc omagiul iubirii, folosind argumente filosofice și mitologice, Eros revelînd fiecărui conviv paradoxala sa bogăție: “Eros este cel ce împreunează frînturile vechii naturi; el își dă osteneala să facă din două ființe una singură; el încearcă să vindece nefericirea firii umane. Fiecare dintre noi este o jumătate de om despărțită de întregul ei, cum ai tăia o plătică, făcînd două dintr-una; și fiecare jumătate își caută necontenit frîntura ruptă din el însuși.” Eros n-a făcut niciodată parte din cercul celor 12 zei și nici nu a jucat un rol major în cultul cu care vechii greci își onorau zeii. După teogoniile mai vechi, Eros s-a născut o dată cu Pămîntul și a ieșit direct din haosul inițial; era adorat la Tespies, în

Beoția, sub forma unei pietre brute, necioplite. În timp și-a pierdut aspectul primitiv, în epoca arhaică, Eros fiind considerat fiul lui Hermes și al Afroditei, zeiță care avea cu Ares un fiu, Anteros, dușmanul iubirii. Dincolo de reprezentările sale, care s-au schimbat mult de-a lungul timpului, Eros rămîne una din forțele fundamentale ale lumii, asigurînd coeziunea Cosmosului. Autorii de cosmogonii, filosofii și poeții au glosat pe marginea mitului dînd astfel naștere unor noi speculații. Una dintre cele mai cunoscute legende avîndu-l protagonist pe Eros este frumoasa poveste de dragoste cu Psyche. Cuvîntul iubire este redat în limba greacă prin trei termeni diferiți care definesc fiecare o orientare specifică a sentimentului de iubire, conferindu-i o deschidere morală particulară. Eros este iubirea concepută ca dorința de a fi împreună cu o persoană determinată, ca o aspirație la o stare la care se ajunge nemijlocit prin întîlnirea celuilalt. Philia desemnează o relație sub semnul reciprocității și a stimei mutuale; este tradus deseori prin…

Mai mult...

Tapiseriile de la Cluny pot fi privite ca un omagiu adus eternului feminin, un omagiu adus sufletului în aspirațiile sale cele mai înalte, pot fi expresia artistică a unui drum ritual către lumină, a unui parcurs inițiatic, pot fi o alegorie a inimii si a celor șase simțuri, sediu al pasiunilor și al dorinței, al sufletului și al vieții morale, al liberului arbitru, o apologie a frumuseții și a dorinței.

N-ar fi trebuit să fie muzică în această tăcere, n-a fost prezentă într-un mod tăinuit? Împodobită bogat și grav, femeia a pășit (cu cîtă încetineală, nu?) catre orga portativă și cîntă stînd în picioare. Atît de frumoasă n-a fost niciodată. Leul suportă sunetele, făra chef, cu neplăcere, stăpînindu-și pofta de-a urla. Dar licornul e frumos, parcă mișcat de valuri. Ca şi parfumurile, sunetele se înalţă şi se pierd în înălţimi; în cea de a patra tapiserie, Doamna cîntă la orgă, privirea Leului, a Licornei, a celorlate animale îndreptîndu-se către interior, trecînd dincolo de materialitatea lumii pentru a se apropia de sonorităţile cereşti. Muzica răspîndeşte cîntul sufletului, bucuria sa, nostalgia sa, tapiseria propunînd o schimbare de registru: „Doamna se face ecoul vocii Licornei care desemnează puterea eternă a Spiritului.” Alchimiştii şi poeţii ştiu bine că iubirea animă materia; se spune că lira lui Orfeu domolea furia tigrilor şi făcea pietrele să plîngă. Muzica interpretată de Doamna sub inspiraţia Licornei rezonează cu

cei care trec dincolo de condiţia muritoare, cu cei a căror dorinţă de eternitate întîlneşte frumuseţea primă; imaginea Leului este aici grăitoare: nu este reprezentat ca în celelalte tapiserii, ci cu gura închisă, păstrînd tăcerea şi bucurîndu-se de sonorităţi imemoriale, de o muzică înzestrată cu putinţa de a transfigura. Molinet, un poet medieval, scria: „Muzica este rezonanța cerurilor, vocea îngerilor, bucuria paradisului, speranța aerului, cîntul păsărelelor, recreația tuturor inimilor triste și dezolate.” În Evul Mediu, muzica făcea parte integrantă din serviciul religios; totuși se făcea distincția între musica practica, parte a liturghiei cotidiene, era interpretată de cantor, și musica speculativa, studiată de filosoful teolog sau musicus ca artă liberală. Boethius distingea trei tipuri simbolice de muzică: musica instrumentalis, musica humana și musica mundana. Muzica era una din artele liberale, făcea parte din al doilea trunchi, din quadrivium. Artele liberale nu sînt o invenție medievală, vin din antichitate și sînt căi ale cunoașterii, mici mistere care deschid accesul la marile mistere;…

Mai mult...

Pe urmele vizionarelor şi misticelor Hildegarde de Bingen şi Hadewijch d’Anvers, Jacqueline Kelen vede în tapiseriile medievale expresia tinereţii şi vigorii fiinţei interioare neatinse de trecerea timpului. Creşterea trebuie înţeleasă în manieră simbolică ca înălţare şi amploare a conştiinţei, ca dorinţă persistentă de a accede la divin, la ceea ce misticii numesc „viaţa perfectă”.

Aici sînt tapiserii, Abelone, rînduite pe pereți. Îmi închipui că ești aici, sînt șase tapiserii, vino, hai să trecem încet prin fața lor. Dar întîi fă un pas înapoi și privește-le pe toate deodată. Ce tăcute sînt, nu? Nu e multă variație în ele. Mereu insula aceasta ovală, albastră, plutind pe fondul roșu discret, înflorat și unde viețuiesc mici animale preocupate de ele însele. Numai acolo, la ultima tapiserie, insula urcă puțin, ca și cum ar fi devenit mai ușoară. Ea poartă mereu o formă, o femeie cu veșminte diferite, dar mereu aceeași. Cîteodată, alături e o figură mai mică, o slujitoare, și mereu apar animale heraldice mari, în mijlocul insulei, în mijlocul acțiunii. La stînga un leu, la dreapta, luminos, un licorn; ei țin aceleasi stindarde, care se înalță sus deasupra lor arătînd: trei luni de argint ce urcă în trepte pe bandă azurie pe fond roșu. (Rainer Maria Rilke, Însemnările lui Malte Laurids Brigge) Poate părea surprinzător că încă

se scrie despre animalul fabulos pe care nu l-a văzut vreodată cineva, după cum scria Rilke într-unul din Sonetele către Orfeu: „O, iată jivina ce n-a vieţuit niciodată”. Despre licornă! Da, despre licornă şi reprezentarea sa în arta medievală se susţin teze de doctorat, cu precădere în Franţa, nu pentru că acolo ar fi văzut-o cineva, ci pentru că acolo pe lîngă miniaturile medievale care o redau în varii chipuri, dar cum altfel decît cu un corn?, există şi celebrele tapiserii cunoscute sub numele de Doamna cu Licornă, care fac gloria Muzeului Cluny – Muzeul Naţional al Evului Mediu. Printr-o convenţie s-a folosit termenul licornă, deşi în epoca medievală era folosit masculinul unicorn, animal redutabil prin forţă, ferocitate, venerat pentru puritate, totdeauna aflîndu-şi odihna aşezat cu capul pe genunchii unei fecioare. Dar amplele tapiserii conservate astăzi la Muzeul Cluny nu trimit doar la animalul fabulos, ci deopotrivă la trăsăturile, veşmintele şi podoabele doamnei, la întreg decorul. Doamna cu licorna: Atingerea…

Mai mult...

La capătul unei vieţi de căutări, Siddhartha, eroul povestirii lui Hermann Hesse, îi destăinuie lui Govinda unul dintre gîndurile pe care le-a aflat: „înţelepciunea nu poate fi împărtăşită. Cunoştinţele pot fi împărtăşite altora, însă înţelepciunea, nu. Ea poate fi descoperită, poate fi trăită, te poţi lăsa purtat de ea, poţi să săvîrşeşti minuni cu ajutorul ei, dar nu poţi să o spui, nici să o propovăduieşti.”

Mitologiile, basmele, poveştile conţin povestiri ale unor metamorfoze, zei care se transformă în oameni, în animale, în plante, oameni care iau diverse înfăţişări fie pentru a-i încerca pe alţii, fie pentru a scăpa unei soarte potrivnice; Muma-Pădurii, scorpii şi gheonoaie îi transformă pe oameni pedepsindu-i pentru că nu le-au dat ascultare. Orbiţi de o raţionalitate ce se vrea atotstăpînitoare, dar de multe ori îşi arată lacunele, oamenii de astăzi, avînd ca vrăjmaş de căpetenie „apatia mentală, cenuşa formată de cadavrele noţiunilor sedimentate de secole” (Vasile Lovinescu), nu iau seamă la substanţa mitică, la unitatea fundamentală a fiinţei, încercînd să trăiască într-o lume despuiată de mister, de sacru, într-o lume din care a fugărit magia. Societăţile tradiţionale găseau în mit raţiunea suficientă, mai tîrziu basmele şi povestirile readucînd în atenţie teme străvechi, prezente în mentalul colectiv pe care scriitorii doar le-au aşezat în frumoase forme literare. René Guénon susţinea că în cazul basmelor popoarele împlinesc funcţia unei memorii colective, în străfundul

lucrurilor găsindu-se o lume esoterică, o lume care rămîne de-a pururi o mărturie a trecutului. Metamorfozele lui Ovidiu povestesc în cele 15 cărţi scrise în hexametri dactilici istoria lumii de la ieşirea din haos pînă la epoca apoteotică a lui Iulius Cezar; Ovidiu ordonează istoriile metamorfozelor potrivit marelui plan poetic îmbinînd abundenţa expresiei, pitorescul, plasticitatea, realismul, rezultînd o operă în care ilustrul romanist, Pierre Grimal, vedea „un veritabil compendiu al mitologiei greceşti, căreia îi corelează, în măsura posibilităţilor, valenţele legendare romane. Tema generală a acestui poem este straniu aleasă: Ovidiu a vrut să schiţeze o imensă frescă ce să reprezinte transformările suferite de-a lungul timpului de către lucruri şi fiinţe; pe fundalul acestor tablouri pitoreşti, se creionează o concepţie împrumutată filosofiei pitagoreice, ideea că universul se află în perpetuă devenire, nefiind fixat, odată pentru totdeauna, într-o ordine imuabilă.” Operă indefinibiă, Metamorfozele sînt deopotrivă poem didactic, epopee, succesiune de epyllia elenistice, unite de o derulare cronologică, de la naşterea lumii pînă…

Mai mult...