heinrich-nollius-rebis-theoria-philosophiae-hermeticae-1617_smallÎn cartea a IV-a din Metamorfoze, Ovidiu povestește mitul lui Hermaphroditus într-un text de o originalitate absolută; Ovidiu este primul scriitor care stabilește o legătură explicită între bisexualitate și homosexualitate. În amplul său poem, Ovidiu adună și repovestește mituri de origine greacă sau din Orientul mijlociu, fiecare mit făcînd aluzie la o schimbare de formă; cărțile a III-a și a IV-a constituie un vast ansamblu în care sînt evocate legendele tebane. În timpul unei serbări bahice, fiicele lui Minyas nu-și întrerup muncile casnice, stau închise în case și își trec timpul povestind, fiind deopotrivă naratoare și protagoniste; cele trei surori torc lîna, mînuiesc cu dibăcie daracul, fusul, suveica, povestind întîmplări din viața lui Piram și a lui Tisbe, a lui Venus și Marte, gelozia Clytiei față de Leucothoe. Cea de a treia soră, Alcithoe, povestește despre nimfa Salmacis și cel născut din iubirea dintre Mercur și zeița Citereida.

Aflată la izvorul unde “își scaldă făptura frumoasă”, Salmacis zărește un tînăr de care se îndrăgostește pe loc “și-ndată dori să îl aibă”. Tînărul care abia “ajunse de trei ori cinci ani” nu păru a înțelege gîndul nimfei, care surprinsă de refuz, se retrase într-un desiș asteptînd ca tînarul să intre în apă, vederea dezgolitului trup “” Nimfa știa că în apă tînărul nu era o pradă care să-i scape, și lipindu-se de el îi spuse:

Ești crud, dar zădarnic te-i zbate;
Nu-mi vei scăpa; o zei, niciodată nu vină
Ziua menită să ne despartă pe unul de altul!.

Zeii i-au împlinit rugămintea, au împreunat cele două trupuri, îmbrățișarea lor strînsă păstrînd “o singură formă-ndoită; / N-o poți numi nici barbat nici femeie, căci pare că este / Și una și-alta, nici una, nici alta.

Rugămintea nimfei Salmacis de a rămîne același trup cu tînărul Hermaphroditos amintește de iubiții care ar putea să se adreseze lui Hefaistos spunîndu-i că ar vrea să rămînă pururea împreună, fiecare dorind “să se apropie și să fie contopit cu persoana iubită de dînsul; din două să se facă o singură ființă. Pricina lucrului stă tocmai în vechea noastră natură, care era astfel încît alcătuia un întreg. Ei bine, Eros nu-i decît numele acestui dor, al acestei năzuințe catre unitate”, spune Aristofan în Banchetul. Ființa formată prin contopirea lui Salmacis cu Hermaphroditos amintește de ființele primordiale, prototipuri aflate dincolo sau dincoace de orice diferențiere, inclusiv sexuală. Contopirea celor doi instaurează o stare de nediferențiere care blochează orice activitate și deci orice generare, și care îngheață totul într-o uniune permanentă și sterilă; dispare pîna și noțiunea de sex, căci avîndu-le pe amîndouă, este ca și cînd nu ar avea nici unul. Prin contopirea cu Hermaphroditus, Salmacis a devenit pe jumătate bărbat, în schimb tînărul a devenit jumătate femeie, cerîndu-le părinților să facă din izvorul nimfei o apă devirilizantă, prin aceasta răzbunîndu-se pe Salmacis care va trebui să-i facă avansuri, inversînd astfel rolurile consacrate, bărbaților să fie activi, iar femeilor să fie pasive.  Salmacis este una din nimfele din anturajul zeiței Diana/Artemis și ar fi trebuit să aparțină grupului celor care se ocupau cu vînătoarea, ocupație specific bărbătească, atît pentru greci, cît și pentru romani, dar nimfa aparținea în întregime femininului, nu se preocupa decît de aspectul fizic, fiind considerată o femeie de o feminitate exacerbată. Ființa dublă rezultată din unirea unei ființe cu o feminitate exacerbată și o ființă a cărei masculinitate încă nu se afirmase, apare ca o ființă efeminată. În cadrul general al societății grecești, comportamentul activ era rezervat bărbaților și se exprima mai ales prin participarea la războaie, în vreme ce comportamentul pasiv revenea femeilor a căror funcție socială se rezuma la reproducerea în cadrul căsătoriei și la creșterea copiilor.

În antichitate orice discuție despre bisexualitate are ca punct de plecare mitul povestit de Aristofan în Banchetul. El vorbeste despre unitatea primordială a cărei nostalgie subzistă în însăși inima separării care implică uniunea sexuală. Pentru Aristofan, Eros este singurul zeu care permite oricărei ființe umane să împlinească dorința cea mai profundă: să se unească din nou cu jumătatea lui înșuși de care a fost separat. În discursul său intervin elemente de ordin antropologic, cosmologic și chiar teologic; a refuza separarea, înseamnă a menține haosul. Separarea cerului de pămînt, a zeilor de oameni, diferența între sexe sînt solidare una cu alta și asigură menținerea unei ordini antropologice, cosmologice și chiar teologice, punș în discuție ființele duble ale mitului povestit de Aristofan. “Într-un atare context, scrie Luc Brisson, heterosexualitatea nu se opune deloc homosexualității. Homosexualitatea masculină sau feminină nu poate, în contextul acestui mit, fi considerată ca o devianță a heterosexualității, căci cele două cupluri bărbat/bărbat, femeie/femeie, sînt la fel de originare precum cuplul bărbat/femeie sau femeie/bărbat.” Aceeași idee o întîlnim la Freud, care, vorbind despre legenda plină de poezie povestită de Aristofan, afirmă că putem fi surprinși că procesul separării poate face ca un bărbat să fie atras nu de o femeie, ci de un bărbat, la fel cum sînt femei pentru care femeia reprezintă un obiect sexual. Pentru Aristofan dorința de contopire este o nostalgie și ea implică o reîntoarcere în trecut. În dialogul său, Platon va da iubirii un alt obiect în așa fel încît să ajungă la o adevarată contopire între subiect si obiectul iubirii sale, o contopire care abolește contrariile și care asigură nemurirea.

Androginul, fiu al lui Mercur și al lui Venus, se regăsește și în textele alchimice, atît prin apa mercurială capabilă să împreuneze “naturile”: “Marea este elementul hermafrodit”, spunea Zosima, cît și prin figura enigmatică a lui Rebis; textele nu disting între androgin (figură a unității fericite) și hermafrodit unde subzistă o anume monstruozitate. În alchimie ambii reprezintă Rebis-ul hermetic. Una din cărțile celebre de alchimie, Atalanta fugiens, a lui Michael Maier, redă figura hermafroditului. Titlul cărții este o trimitere fără echivoc la mitul Atlantidei, tînara de neîntregut în cursele de alergare, întrecînd toți pretendenții, mai puțin pe Hipomene, care îi arunca în cale mere de aur din grădina hesperidelor. Michael Maier vede în Atalanta “Fecioara alchimică”, o alegorie a lui Mercur filosofic fixat și reținut în cursa sa de sulful de aur. Cartea este alcătuită din 50 de embleme, număr ales nu intîmplător, el fiind potențializarea lui cinci, numarul nupțial în gîndirea pitagoreică, simbol al uniunii principiului cresc și al celui terestru, pentagrama fiind deopotrivă emblemă a microcosmosului și a androginului. Emblema a XXXVIII-a este despre androgin:

Străvechile povești fac din Rebis o ființă dublă:

Androgin, mascul și femelă într-un singur corp,
Născut pe un munte dublu, el este Hermafroditul
Lui Mercur, zămislit cu preamărita Venus.
Nu îl disprețuiți pentru sexul său ambiguu,
Căci acest bărbat-femeie ți-l va da într-o zi pe rege.

Care este locul de obîrșie al Rebis-ului? Deși cărțile sînt foarte clare, mulți pornesc spre munții Rebisului, cu rîvnă și perseverență, dar se rătăcesc în obscuritatea care învăluie muntele cu două vîrfuri, unul locuit de Hermes, celălalt de Venus, un munte dublu, “așa cum îl vedem și pe Hermafrodit cu două capete și două feluri de membre într-un singur corp.” Din zece mii doar unul ajunge pe munte și primește “onoarea frunzișului veșnic verde”, este unul dintre cei deschiși spre învățătură, dedicat virtuții și literelor.

Franz von Baader a fost cel mai mare teozof german, poate chiar european, din secolul al XIX-lea; este gînditorul care a acordat problemei androginului o importanță deosebită, aspect subliniat de Mircea Eliade, David Baumgardt, Lidia Xella sau Antoine Faivre. Unul din conceptele teoriei lui Baader este androginia ontologică, întemeiată pe principiile divin, natural și uman; noțiunea de iubire este inseparabilă de această triadă. La toate nivelurile există două forțe, una masculină activă, cealaltă feminină, pasivă, fiecare posedînd totodată un aspect al celeilalte, ceea ce va conduce la o unire a femininului cu femininul din masculin, și a masculinului cu masculinul din feminin, idee pe care o vom regăsi la C.G. Jung în cunoscuta sa teorie a lui animus și anima. Vorbind despre cele două forțe, masculină și feminină, Baader introduce termenul colorație, care, după cum susține Antoine Faivre, depășește sensul plat pe care îl are în limba franceză; “colorația” la Baader înseamnă o potențare spirituală, și se situează între trup și spirit. Baader se întreabă asupra existenței unui androgin primitiv, fără lămurirea acestei regiuni obscure misterele religiei rămînînd de nepătruns. “Condiția actuală a omului, scrie Antoine Faivre, este ea însăși capabilă să arunce o oarecare lumină asupra acestei chestiuni, deoarece în fiecare dintre noi, mascul sau femelă, există cele două puteri sexuale, cea ignică și cea apoasă, una dintre ele biruind-o întotdeauna pe cealaltă la un același individ.” Esoterologul francez se întreabă cum de au rămas teologii indiferenți față de ideea unei androginii primordiale, Adam nefiind conceput separat de la bun început. Cabaliștii admiteau existența a doi Adami; primul era un spirit fără corp terestru, al doilea era un corp terestru animat de un suflet divin. Adamul celest a fost dus pe pămîntul obscur și unit cu Adamul terestru facînd o singura persoană. Adam avea misiunea să mențină în sine starea de androginie, dar pentru aceasta trebuia să îndure ispita, pentru a depăși spiritul lumii, iar la capătul încercărilor să devină Rege atotputernic al lumii exterioare.

În jurul anului 1930, C.G. Jung a început să fie interesat de tratate de alchimie, abandonînd pentru mulți ani lucrarea care avea să devină celebră, Cartea Roșie. Mărturie a interesului lui C.G. Jung pentru alchimie sînt cărțile sale Psihologie și alchimie, Mysterium Coniunctionis, dar și numeroasele sale studii. A subliniat de la bun început, alchimia nu se bucura nici în vremea sa de un bun renume!, că în opus-ul alchimic nu este vorba numai despre experimente chimice, ci despre ceva similar cu procesele psihice exprimate într-un limbaj pseudo-chimic. Alchimiștii recunoșteau că ascund adevărul în mod intenționat, că nu caută aurul obișnuit ci pe cel filosofic, așa cum caută piatra filosofală sau inimaginabilul Rebis hermafrodit. C.G. Jung a recunoscut dintru început caracterul preponderent simbolic al alchimiei, de altfel tratatele de alchimie sînt dificil de citit și de înțeles de cei nedeprinși cu profunzimea gîndului, de cei neînvățați să treacă dincolo de literă, și pe urmele lui Herbert Silberer numește pe drept cuvînt conjuncția ca fiind “ideea centrală” a procedurii alchimice. “Conjuncția, afirmă C.G. Jung, este fără îndoială imaginea primordială a ceea ce numim astăzi legătura chimică. Contopirea lor (a fierului/Marte și a cuprului/Venus-n.n.) este și o legătură amoroasă deopotrivă. Substanțele pe care căutau să le lege realiter aveau pentru ei (alchimiștii-n.n.) mereu un caracter întru cîtva numinos, care tindea cu o voce tare sau joasă spre o personificare imaginară. Substanțele le apăreau ca fiind de natură hermafrodită și conjuncția la care aspirau era o operațiune de natură filosofică, și anume unirea dintre formă și materie. Din acest caracter dublu, inerent substanțelor se explică dublările care apar adesea, ca de exemplu cei doi Mercurii, cele două sulphura, ca și Venus alba et rubeo și aurum nostrum și aurum vulgi.”

Autor al unui număr impresionat de romane și nuvele, considerat unul dintre cei mai importanți scriitori din toate timpurile, Honoré de Balzac este cunoscut îndeobște pentru amplul ciclu romanesc Comedia umană (Moș Goriot, Iluzii pierdute, Strălucirea și suferințele curtezanelor, Istoria celor treisprezece, Eugénie Grandet); deși mai puțin cunoscute publicului larg, bine primite în epocă, apreciate de critica literară sînt și scrierile filosofice (Pielea de șagri, Proscrișii, Elixirul de viață lungă, El Verdugo, Capodoperanecunoscută). Balzac este și autorul unui roman publicat în 1835, Séraphîta, despre care se scrie mai puțin, deși criticii se grăbesc să precizeze că nu sîntem în fața unui roman marginal, dimpotrivă, cartea se situează în ceea ce are mai profund scrisul lui Balzac: “Séraphîta este fără îndoială cel mai încîntător dintre romanele fantastice ale lui Balzac. Nu din cauza teoriilor lui Swedenborg, de care este pătruns pînă la ultima fibră, ci pentru că Balzac a reușit să dea o strălucire fără seamăn unei teme fundamentale a antropologiei arhaice: androginul considerat drept imaginea exemplară a omului perfect”, scria Mircea Eliade.

Antropologia lui Balzac prezintă două aspecte în aparență antitetice, pe care el vrea să le concilieze: ea este deopotrivă pozitivă și transcendentă, ceea ce lasă să se întrevadă o antropologie cosmică, omul fiind oglinda lumii. În Proscrișii, Louis Lambert și Séraphîta Balzac ne încredințează gîndirea sa cea mai profundă; în Proscrișii deschide calea unei cosmogonii supranaturale, în Louis Lambert explică prin știința pozitivă toate fenomenele psihice paranormale, iar în Séraphîta ne oferă gîndirea sa în plenitudinea concilierii naturalismului cu spiritualismul, critica ratională cu ipotezele transcendentale, fiziologia și ontologia printr-o metafizică cu finalitate mistică. “Séraphîta oferă spectacolul unanim al pămîntului oamenilor, sferelor spirituale și lumii divine. Viul se manifestă ca om, ca spirit și ca înger: o singură ființă în diversele sale modalități, legînd prin ea înșăși și în ea însăși diferitele lumi. Sistemul balzacian are ca fundament coerența și totalitatea”, afirmă Henri Gauthier. Pentru a elabora doctrina inițiatică din Séraphîta, Balzac a citit numeroase cărți de misticism și a fost influențat definitoriu de Swedenborg, la care regăsește idei din gnosticismul alexandrin, din misticile indiene, grecești și egiptene, care au inspirat teosofii si iluministii secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea.

În măreția frigului iernii norvegiene din primul an al celui de-al nouăsprezecelea veac, în apropierea fiordului Stromfiord își fac apariția două făpturi, erau Séraphitus și tînara Minna. Séraphitus avea o privire melancolică și o gravitate maiestuoasă, “totul în această figură marmoreană exprima forța și liniștea interioară”, iar tînăra Minna era atrasă de el, deși între ei doi era un abis pe care fata îl simțea, dar nu-l înțelegea: “Aș vrea să nu am nimic al meu; aș vrea ca bogățiile mele pămîntești să fie ale tale, așa cum sînt deja bogățiile inimii mele; ca lumina să nu ajungă la mine decît prin ochii tăi, așa cum gîndul meu izvorăște din al tău.” Pentru Séraphitus, pe Pămînt nimic nu era statornic, iar tînăra era un “biet copil al pămîntului”, care trebuia să se supună naturii sale și să trăiască alături de alor săi, îndemnînd-o să fie împreună cu Wilfrid, în vreme ce el își va urma calea, trăind prin sine și pentru sine: “Simt cu spiritul, respir cu fruntea, văd cu gîndul.” Venit să o vadă pe Séraphîta, Wilfrid îi mărturisește dragostea pe care i-o poartă, dar Seraphîta îl respinge îndemnîndu-l să-și caute fericirea alături de Mina: “Luați-vă, ca să vă văd fericiți înainte de a parăsi pentru totdeauna această sferă de încercări și de dureri.” Séraphitus-Séraphîta o ființă starnie de o frumusețe schimbătoare și melancolică, o ființă deosebită calitativ de restul muritorilor: Minna vede această ființă ca pe un bărbat, Séraphitus, în vreme ce în ochii lui Wilfrid trece drept femeie, Séraphîta.
Androginul din romanul lui Balzac se născuse din părinți care fuseseră discipolii lui Swedwnborg, despre a cărui gîndire avea să vorbească pastorul Becker, ca despre “cea mai de neînțeles dintre revelații, ultima izbucnire a credinței despre care se spune că a luminat asupra maldărului nostru de noroi.” Becker îi vorbește tînărului Wilfrid despre cele două vieți ale lui Swedenborg, cu precădere cea dintre 1740 si 1772, cînd a trăit în tăcere, cufundat în lumea spirituală; în 1745 a primit primele porunci din cer, cînd o făptură strălucind de lumină i-a spus că Dummnezeu l-a ales pentru a desluși oamenilor înțelesul cuvîntului său: “În acea noapte, ochii omului său interior au fost deschiși și pregătiți în așa fel încît să vadă în Cer, în lumea Spiritelor și a Infernului; trei sfere diferite în care a întîlnit persoane cunoscute, care pieriseră sub forma lor omenească, unele demult, altele recent”, scrie Balzac. Ființele pregătite pentru cer erau, în opinia lui Swedenborg, Spirite angelice, dar pentru a ajunge la această treaptă ele treceau prin trei iubiri: iubirea de sine, iubirea lumii și iubirea cerului, care naște Spiritele angelice. Acestea au iubirea cerului, întelepciunea sa, au trecut în existențele anterioare prin Speranță, Milă, Credință și Rugăciune, prin metamorfoze care pregăteau nașterea Ființei interioare. Unul dintre discipolii înflăcărați ai lui Swedenborg a fost baronul de Séraphîtz, căruia Profetul îi deschisese ochii omului interior, și care era în căutarea unei femei, spirit angelic deopotrivă; căsătoria lor a fost expresia armoniei a două suflete unite neîncetat. Din dragostea lor s-a născut un prunc, Séraphîta, la vederea căruia Swedenborg a rostit: “Lucrarea s-a împlinit, cerurile se bucură!” Seraphîta, ființa misterioasă căreia îi vor pune întrebări pastorul Becker, Wilfrid și Minna “însuflețiți cu toții de o curiozitate copilărească”. Séraphîta le vorbește despre om ca dovadă a legăturii lumii materiale și a lumii spritului; Swedenborg susținea că universul în întregul său reprezintă un om numit marele om, omul fiind reprezentat prin suflet, lumea spirituală și prin corp, lumea naturală. Personajul Séraphîta afirmă că “în el (om-n.n.) se sfîrșește un univers vizibil și finit; în el începe un univers invizibil și infinit, două lumi care nu se cunosc. Să sărim, fără a cerceta, peste prăpastia întruchipată de uniunea dintre un univers Material și un univers Spiritual, o creație vizibilă, ponderabilă, tangibilă, terminată cu o creație intangibilă, invizibilă, imponderabilă; cele două sînt complet deosebite, despărțite de neant, unite de concordanțe incontestabile, adunate într-o ființă care ține și de una și de cealaltă!”

Pentru gnostici, lumina și spiritul sînt un întreg, sînt consubstanțiale; cînd gnosticul vorbește despre spirit, el nu o face în maniera omului modern care vorbește despre o notiune abstractă, pentru el spiritul ține înca de materie. Sufletul este particulă de lumină și vine din Cuvînt. Este ideea pe care o reia Séraphîta, adresîndu-i-se pastorului Becker și afirmînd că universul nu este decît număr și mișcare, și că acestea sînt zămislite de Cuvînt, “rațiunea supremă a Vizionarilor și Profeților care au înțeles odinioară acel suflu al lui Dumnezeu sub care a căzut la pămînt sfîntul Pavel.” Doctrina sufletului din Séraphîta este apropiată teoriei gnostice; diferitele grade ale existenței corespund încarnărilor succesive care marchează trecerea de la o calitate a sufletului la alta, în tranziția de la natural la spiritual, apoi la divin. Pneuma gnosticilor este ființa interioară a lui Swedenborg care prin Cuvînt va căpăta Cunoaștere și se va îndrepta către Lumină. Este drumul pe care îl vor face în final Minna și Wilfrid care vor înțelege că Séraphîta/Séraphîtus nu pot iubi decît Cerul: “Condu-ne, Séraphîta, strigă Wilfrid care veni alături de Minna cu o mișcare năvalnică. Da, în sfîrșit mi-ai dat setea de Lumină și setea de cuvînt; sînt transformat de iubirea pe care mi-ai semănat-o în inimă. Am întrezărit Înaltele Mistere, sîntem unul pentru altul singura ființă de pe pămînt alături de care bucuria și tristețea sînt usor de înțeles; să ne rugăm, deci, cunoaștem calea, să mergem.”

Unii istorici literari au așezat scrierea romanul Séraphîta sub semnul gustului romantismului pentru subiecte exotice, supranaturale, a răspîndirii și avidității publicului pentru scrierile oculte semnate de Emmanuel Swedenborg, Joachim Martines de Pasqually sau Claude de Saint-Martin. Ultimii doi autori menționați sînt atașați curentului esoteric larg răspîndit în epocă, în vreme ce istoricii literari susțin că Séraphîta este o scriere mai curînd mistică decît esoterică, și nu este deloc surprinzător de vreme ce Balzac expune prin personajele sale teoriile lui Swedenborg. “Balzac descrie cu o patetică naivitate calitățile acestui androgin, viața lui solitară, extazele lui contempaltive. Toate acestea, desigur, pe baza doctrinelor lui Swedenborg, căci romanul este scris mai cu seamă pentru a ilustra și comenta teoriile acestuia despre omul perfect”, scrie Mircea Eliade, insistînd, în descrierea androginului balzacian, pe viața spirituală a acestuia, îndreptată în întregime spre cer. Ceea ce nu se va mai întîmpla în literatura decadentismului farncez si englez, unde hermafroditul va genera o deformare a sensului prim, accentul mutîndu-se către o supralicitare a posibilităților erotice, a senzualității care nu-și are loc în lumea androginului văzut de Swedenborg și articulat artistic cu măiestrie în Séraphîta lui Balzac. Opera lui Swedenborg rămîne exemplară prin pasiunea cunoașterii și prin certitudinea rațională că iubirea divină este măsura întregului nostru comportament în această lume. Omul trăiește în comunitate cu spiritele supranaturale, Swedenborg descoperind “corespondențe” între spiritele cerești si spiritele infernale, în funcție de dispozițiile inimii fiecăruia. Corpul spiritual al omului se formează în funcție de împlinirile voinței amoroase, o viață liniștită și morală pregătindu-l pentru o noua existență, omul fiind într-o oarecare măsură un microcosmos compus din cer și lume, structurile naturale avînd corespondent în lumea cerească. Doctrina misticului suedez este însoțită de un vast sistem simbolic; deși viziunile sale se situează în afara verificării empirice sau filosofice, Immanuel Kant le-a găsit demne de un comentariu critic. Aceleași viziuni au influențat și marcat din plin creațiile unor gînditori și scriitori precum Baudelaire, Gérard de Nerval, Honoré de Balzac, Goethe, Ralph Waldo Emerson, Thomas Carlyle, dom Pernety.

Mircea Eliade arată că în antichitate hermafroditul reprezenta o situație ideală pe care  oamenii o actualizau spiritual prin intermediul riturilor, în vreme ce hermafroditul anatomic era considerat o aberație a naturii: “Numai androginul ritual constituia un model, deoarece implica nu cumulul organelor anatomice, ci, în mod simbolic, totalitatea puterilor magico-religioase aferente celor două sexe.” Oamenii ai visat la o întoarcere misterioasă la armonia anterioară corpului, la primul Adam, cel hermafrodit, asemănător celor din enigmaticul ținut Idumeea, amintit de versul lui Mallarme, Îți aduc copilul unei nopți din Idumeea, copilul unei zămisliri solitare. Într-o carte despre înțelepciunea formelor, Michel Sendrail scria că “sexul nu este decît o convenție efemeră legată de servituțile corpului nostru terestru. Dar sufletele, în chip ascuns androgine, vor descoperi în sfîrșit bucuria lor desăvîrșită într-o viață străină de aceea a sexului.” În imaginarul alchimic, androginul reunește sulful și mercurul, “ceea ce arde și ceea ce curge”, amîndouă prezente în materia originală care constituie punctul de plecare al Marii Opere, ele reprezentînd totalitatea ideală, fiind simboluri ale reunirii contrariilor, coincidentia oppositorum, într-o unitate autonomă și perfectă, figura androginului exprimînd întoarcerea la unitatea originală, la totalitatea unei lumi.

Etichete: androgin, Platon, Ovidiu, Balzac