davinci-alegoria-placerii-si-a-durerii_small

da Vinci, Alegoria plăcerii și a durerii

Unul dintre cele mai frumoase dialoguri ale lui Platon, Banchetul, este despre iubire. Teoria platoniciană a iubirii închide cercul mitului. În casa lui Agaton, pe parcursul unei nopți, cîțiva convivi, printre ei Apolodor, Glaucon, Socrate, Pausanias, Aristofan, Diotima, aduc omagiul iubirii, folosind argumente filosofice și mitologice, Eros revelînd fiecărui conviv paradoxala sa bogăție: “Eros este cel ce împreunează frînturile vechii naturi; el își dă osteneala să facă din două ființe una singură; el încearcă să vindece nefericirea firii umane. Fiecare dintre noi este o jumătate de om despărțită de întregul ei, cum ai tăia o plătică, făcînd două dintr-una; și fiecare jumătate își caută necontenit frîntura ruptă din el însuși.” Eros n-a făcut niciodată parte din cercul celor 12 zei și nici nu a jucat un rol major în cultul cu care vechii greci își onorau zeii. După teogoniile mai vechi, Eros s-a născut o dată cu Pămîntul și a ieșit direct din haosul inițial; era adorat la Tespies, în Beoția, sub forma unei pietre brute, necioplite. În timp și-a pierdut aspectul primitiv, în epoca arhaică, Eros fiind considerat fiul lui Hermes și al Afroditei, zeiță care avea cu Ares un fiu, Anteros, dușmanul iubirii. Dincolo de reprezentările sale, care s-au schimbat mult de-a lungul timpului, Eros rămîne una din forțele fundamentale ale lumii, asigurînd coeziunea Cosmosului. Autorii de cosmogonii, filosofii și poeții au glosat pe marginea mitului dînd astfel naștere unor noi speculații. Una dintre cele mai cunoscute legende avîndu-l protagonist pe Eros este frumoasa poveste de dragoste cu Psyche.

Cuvîntul iubire este redat în limba greacă prin trei termeni diferiți care definesc fiecare o orientare specifică a sentimentului de iubire, conferindu-i o deschidere morală particulară. Eros este iubirea concepută ca dorința de a fi împreună cu o persoană determinată, ca o aspirație la o stare la care se ajunge nemijlocit prin întîlnirea celuilalt. Philia desemnează o relație sub semnul reciprocității și a stimei mutuale; este tradus deseori prin “prietenie”, dar sentimentul are o mai mare deschidere, constă în afecțiunea arătată celuilalt și în voința de a avea raporturi purtînd amprenta excelenței morale. Agape este iubirea purtată celuilalt, considerat ca un apropiat; este un sentiment care nu așteaptă, nu se hrănește din reciprocitate. Iubirea este considerată cea mai puternică și mai caracteristică emoție umană prin capacitatea sa de a da sau de a schimba sensul unei vieți; este și o emoție însoțită de paradoxuri. În timp ce iubirea este resimțită ca o reală forță de formare pentru cel care trăiește acest sentiment, comportamentele și acțiunile pe care le inspiră pot fi considerate de cei din afară, iar după un timp chiar de protagonist ca o pierdere de timp sau de energie. Poate exista un contrast între reprezentări, dorințe, raționamente la aceeași persoană, la cîteva săptămîni distanță în legătură cu aceeași trăire. Iubirea este descrisă ca fiind cea mai irațională emoție. Intensitatea sentimentului amoros se măsoară prin capacitatea sa de a conduce persoana care încearcă acest sentiment să disprețuiască orice considerație rațională; ca și în cazul altor emoții, iubirea chiar cînd conduce la acțiuni iraționale, recurge totdeauna la raționalitate. Se invocă adesea faptul de a fi îndrăgostit ca o explicație, ca o scuză sau ca o formă de justificare pentru a face de înțeles actele comise. “Dar, esențialmente, iubirea este o emoție foarte strîns dependentă de gîndirea și de folosirea procedeelor raționale complexe. Credințele care se raportează la obiectul iubit au un rol evident în formarea și persistența sentimentului de iubire. Cu toate acestea, este adevărat că aceste credințe pot fi modificate sau respinse (de exemplu, atunci cînd se descoperă un lucru dezagreabil sau respingător din perspectiva moralei în privința obiectului iubit) fără ca aceasta să altereze sentimentul de iubire”, scrie Monique Canto-Sperber.

Dacă Homer nu-l amintește pe Eros, o va face Hesiod în Teogonia, unde îl numește zeul iubirii și principiu al generării:

Haos a fost la-nceput, Pămîntul cu largile-i coapse …
Eros apoi, printre zeii nemuritori, cel mai gingaș
Îmblînzitor, ce supune pe oameni și zei deopotrivă,
Gîndul în piept, amăgind și voia cea înțeleaptă.

Anticii îl considerau cel mai vechi dintre zei, pe urmele lui Orfeu, Damascius amintind “triplul inteligibil”, adică Pămîntul, Tartarul și Erosul, acesta din urmă “fiind socotit ca al treilea principiu, ca și cum ar contempla procesul devenirii” sau “hermafroditu-atotzărit” (Argonauticele). Numeroși gînditori antici recunosc zeului Eros un rol determinat în cosmogonie, îl asociază puterilor primordiale; stau mărturie cele scrise de Proclus, Euripide, Parmenide, Atenagoras, Aristofan.

Poeții și gînditorii lumii antice îi atribuie lui Eros o funcție simbolică de separare și de reunire a diferitelor instanțe ale lumii, apropiind forțele contrare, cele două părți ale oului cosmic, cerul și pămîntul, principiul masculin și principiul feminin, muritorii și zeitățile, după imaginea mamei sale, Iris. Poetul Alceu susținea că zeița curcubeului reunea cerul și pămîntul în coloana sa de lumină care aducea oamenilor mesajele zeilor. “Iubirea este astfel simbolul original al divizării, dar de asemenea al unirii umanului cu divinul, ceea ce îl conduce pe Platon să așeze filosofia născîndă sub egida unei erotici a sufletului dedicat căutării eterne a cunoașterii. Este deci natural ca o tradiție influentă a gîndirii occidentale, care lucrează în filosofie, ca și în artă sau religie, să fi recunoscut în teoria platoniciană a iubirii sursa majoră a curentului simbolic al civilizației noastre”, scrie filosoful francez Jean-Francois Mattéi, amintind că o întreagă tradiție ilustrată de nume precum Plotin, Augustin, Dante, Leonardo, Hildegarde din Bingen, Marsilio Ficino, a celebrat dimensiunea simbolică a dialogurilor platoniciene, punînd în lumină construcția lor dramatică, imaginile poetice și miturile.

În dialogul Phaidros, Platon subliniază că iubirea este și o metodă, o cale de acces la inteligibil și la divin, căci ea exprimă cel mai bine elanul propriu sufletului, cel care îl orientează către Formele care îi permit să regăsească adevărata sa natură. Banchetul completează viziunea despre iubire a lui Platon, discursurile lui Aristofan și al Diotimei relevînd sensul simbolului în ansamblul dialogului. Pentru a explica forța invincibilă a sentimentului de iubire, Aristofan reamintește că primele ființe erau creaturi sferice și complete reunind fie doi bărbați, fie două femei, fie un bărbat și o femeie, androginul. “Zeus tăie în două pe androgini. (…) Iar după ce natura s-a făcut în două, fiecare jumătate dorea să se alipească celeilalte jumătăți. (…) Iată, de atunci este împlîntat în oameni amorul unora către alții! Eros este cel ce împreunează frînturile vechii naturi; el încearcă să vindece nefericirea firii umane.(…) Ei bine, Eros nu-i decît numele acestui dor, al acestei goane după unitate.” A fost invitat și Socrate să spună ce crede despre Eros, el care spusese de la început că “dacă cei dintîi au să vorbească mult și frumos, vor grăi de-ajuns și pentru noi.” Spre surprinderea tuturor, Socrate a povestit ce a auzit odată de la Diotima, o preoteasă din Mantineia. Pledoaria înțeleptei femei era că prin Eros “firea muritoare se străduiește pe cît cu putință să existe de-a pururea, adică să devină nemuritoare”, că prin Eros oamenii agonisesc și nemurirea și pomenirea numelui lor și fericirea pentru toată vremea ce va să vină. Apoi Diotima vorbește despre creatorii în spirit, despre cele referitoare la gîndire și la orice altă direcție spirituală, despre poeți tehnicieni, despre treptele inițierii desăvîrsite, despre descoperirea Frumosului în sine: “Încearcă acum, adăugă ea, să-ți ții atenția cît poți mai trează. Cine va fi călăuzit metodic, astfel încît s-ajungă a pătrunde misterele amorului pînă la această treaptă și cine va contempla pe rînd și exact obiecte frumoase, acela, ajuns la capătul inițierilor lui Eros, va întrezări deodată o frumusețe de caracter miraculos. E vorba, Socrate, de acel Frumos către care se îndreptau înainte toate stăruințele noastre: frumusețe ce trăiește de-a pururea, ce nu se naște și piere, ce nu crește și scade, ce nu-i, în sfîrșit, într-un punct frumoasă, într-altul urîtă; cîte-odată da, alteori nu; într-un anumit raport da, într-altul, nu; aici da, dincolo nu; pentru unii da, pentru alții nu. Frumusețea ce nu se înfățișează cu față, cu brațe sau cu alte întruchipări trupești; frumusețe ce rămîne ea însăși cu sine, pururea identică sieși prin unitatea formei. Aici este, iubite Socrate, grăi străina din Mantineia, tocmai aici e rostul vieții noastre! Căci dacă viața merită trăită prin ceva să o trăiască omul, numai pentru acela merită, care ajunge să contemple frumusețea însăși.”

Diotima substituie simbolicii închise a lui Aristofan, atașată reconstituirii sferei inițiale, într-o încercare de refacere a unității pierdute, o simbolică deschisă; iubirea platoniciană nu mai este identitate și repetiție, iubirea umblînd “după naștere și creație în frumos”, în așa fel încît obiectul să fie în cele din urmă “nemurirea” sau “dorința de a face ca binele să ne aparțină mereu”. Jean-Francois Mattéi consideră că “recursul la nemurire și la bine, sursă a apariției unei ființe noi și deiferită de cea veche, introduce în simbolica amoroasă dimensiunea esențială a timpului și a alterității. Simbolul nu ne pune doar în prezența a două elemente asemănătoare puse în slujba reconstituirii identității prime; el apropie două elemente lipsite de asemănare, unul vizibil, celălalt invizibil, a căror disparitate constitutivă lasă să se ghicească transcendența iubirii.”  Filosoful francez susține că mitul lui Aristofan răpește sexualității întreg misterul, mulțumindu-se să reconstituie unitatea imanentă doar prin contactul jumătăților singuratice, un contact mai mult epidermic, după spusa lui Chamfort; simbolul Diotimei integrează în căutarea amoroasă cifrul transcendenței. Misterul lui Eros ține de ordinul nevăzutului, dialogul platonician relevînd cifrul misterului iubirii. Discursul Diotimei, și întregul dialog se pretează unei definiții a simbolului pe care a dat-o Henry Corbin: “ Simbolul este cifrul misterului, singurul mijloc de a spune ceea ce nu poate fi înțeles altfel; nu este niciodată explicat o dată pentru totdeauna, ci totdeauna de descifrat din nou, la fel cum o partitură muzicală nu este niciodată descifrată o dată pentru totdeauna, ci cere o execuție totdeauna nouă.”

Dialogul Banchetul este o poveste în poveste, Apolodor fiind rugat de un prieten, Glaucon, să-i povestească despre cele discutate cu mulți ani în urmă în ziua în care Agathon dădea un banchet, celebrînd astfel primul său premiu obținut pentru scrierea unei tragedii. Dialogul este compus din trei părți distincte: teorii non filosofice despre iubire (Fedru, Pausanias, Eriximah, Aristofan și Agaton), concepția socratică a iubirii, expusă de Diotima, și elogiul final al lui Socrate, făcut de Alcibiade. S-a spus de multe ori că prin vocea Diotimei vorbește Socrate; Leon Robin, unul din ultimii mari platoniști, susține că în adevăr Platon este cel care îsi expune ideile despre Eros. Treptele inițierii desăvîrșite, așa cum sînt prezentate de Diotima, încep cu căutarea corpurilor frumoase, continuă cu prețuirea frumosului sălășluit în suflete, treapta supremă fiind cunoașterea frumuseții în sine, “să contemple frumusețea cea limpede, curată, neprihănită…nu aceea plină de carne și colorație omenească sau de cîtă altă zgură a firii muritoare!” Același gînd platonician îl întîlnim și în dialogul Phaidros, cînd filosoful grec arată cum iubirea exprimă această căutare a inteligibilului; omul care a fost inițiat, care a contemplat mulțime de lucruri, care păstrează în el amintirea realităților inteligibile, la vederea unui chip care aduce cu cel zeiesc, “desprins parcă din chipul frumuseții însăși”, omul este încercat de înfiorare, de ceva nedeslușit izvorît din via admirație, se învăpăiază, iar “raza aceasta a frumuseții dă aripilor sale o nouă viață.”

La banchetul anual, din 7 noiembrie 1474, al Academiei platonice din Florența, Lorenzo dei Medici și alți membri ai Academiei și-au exprimat dorința ca Marsilio Ficino să reia și să dezvolte comentariul la dialogul platonician Banchetul. Ficino, prin structura sa sufletească era predispus la accese de melancolie; într-una din perioadele de profundă depresie, prietenul său Giovanni Cavalcanti îl îndeamnă să studieze mai îndeaproape dialogul lui Platon și să scrie un comentariu. Acest comentariu inițial avea să fie dezvoltat pentru banchetul din 7 noiembrie, zi în care platonicienii aniversau nașterea și comemorau moartea ilustrului înaintaș, a cărui naștere și moarte se petrecuseră în aceeeași zi. Discursul Asupra iubirii, al lui Marsilio Ficino, debutează cu o constatare: “Noi toți și neîncetat iubim și fiecare în alt fel, iar toți aproape iubim greșit.” Diotima este cea care poate lumina adevărata natură a Erosului, cea care ne arată cum să evităm calea prin care să ne prăbușim  în Răul cel mai adînc sau calea prin care ne putem înălța la Binele cel mai înalt. Erosul este cel care însuflețește materia, spiritul îngeresc și sufletul lumii, “el deșteaptă ceea ce doarme în amorțirea nemișcării, luminează ceea ce este întunecat, însuflețește ceea ce e fără viață, modelează ceea ce e fără formă și desăvîrșește ceea ce e nedesăvîrșit.” Erosul le însoțește totdeauna pe cele două Afrodite, pe cea “cerească” și pe cea “obștească”, prima este inteligența spritului îngeresc, cea de a doua fiind puterea de plăsmuire a sufletului lumii; prima contemplă frumusețea divină și își ia inspirațiile creatoare din această frumusețe, cea de a doua admiră frumusețea corpurilor. Dumnezeu a lăsat oamenilor puterea și libertatea de a alege; plăsmuite din materie corpurile au ales să dea viață, “îngreuiate de această năzuință firească, sufletele s-au coborît, după doctrina lui Platon, în lumea materiei”, scrie Ficino. Omul poate cunoaște natura adevărată a ființei supreme, afirmă umanistul florentin, poate iubi lumina supranaturală numai iubind pe Dumnezeu; unirea cu Dumnezeu este posibilă după moarte, cînd sufletul s-a eliberat de materia corpului și se întoarce în sînul unității supreme. “Să mărturisim, așadar, fără nici o restricție, că Eros este un zeu mare si vrednic de toată admirația noastră, și să fim stăruitori pe calea iubirii, al cărei scop final este frumusețea”, ne îndeamnă Marsilio Ficino. O frumusețe despre care dau seamă gîndirea, vederea si auzul, comunitatea platonică gîndind doar la ceea ce este înalt, sublim.

Printre continuatorii neoplatonismului Academiei florentine s-a numărat și Leone Ebreo, filosof evreu născut în Spania, care a emigrat în Italia din cauza persecuțiilor religioase din timpul domniei lui Ferdinand și a Isabelei; Leone Ebreo este cunoscut pentru cartea sa apărută postum, Dialoghi di Amore, calchiind în bună măsură titlul carții lui Marsilio Ficino, Sopra lo amore, care în timpul vieții lui Leone Ebreo circula doar în manuscris. Pentru Leone Ebreo haosul de la originea lumii era starea inițială, naturală a materiei cosmice, o materie plină de forme nerealizate care existau ca simple posibilități. Toate schimbările care aveau să se producă în haosul inițial pentru a se ajunge la liniile ordinii cosmice au fost determinate de un factor atotputernic, numit mitologic Eros, iar psihologic iubire. După ce a urmărit separarea și unirea elementelor materiei anorganice, apoi a elementelor lumilor vegetală și animală, Leone Ebreo ajunge la treapta cea mai înaltă a perfecțiunii relative, omul, a cărui superioritate este asigurată de gîndirea rațională. Aceasta începe cu simțul vederii, ochii fiind poarta cunoașterii intelectuale, ochii procurînd omului o cunoaștere completă a lucrurilor, celelalte patru simțuri oferind o cunoaștere parțială. Ultimul termen al străduinței sale de a înțelege lumea era ideea de divinitate; dar ce idee ne-am putea noi forma despre Dumnezeu? Dumnezeu, susținea Leone Ebreo, i-a dat omului posibilitatea ca prin comparații succesive să se apropie cu închipuirea de ideea perfecțiunii. Dar o asemenea reprezentare se poate realiza printr-un avînt al sensibilității, sub forma unei porniri irezistibile a iubirii, forma cea mai înaltă a iubirii, a iubirii omului pentru Dumnezeu.

Mitul unității prime povestit de Aristofan în dialogul Banchetul trimite și la mitul androginului, al bisexualității; dacă astăzi prin bisexualitate se înțelege starea unui organism care prezintă caracteristicile celor două sexe, în antichitate, unde comportamentul sexual era guvernat de un anumit număr de cutume mai mult sau mai puțin explicite, bisexualitatea însemna posedarea simultană sau succesivă a celor două sexe de același individ. În acest sens, bisexualitatea era pretutindeni și nicăieri; în realitate, era considerat un fenomen mostruos, condamnat fie să dispară fie să rămînă în marginea societății; în mitologie, bisexualitatea se găsește pretutindeni, cel mai cunoscut fiind mitul lui Tiresias. Într-o zi plimbîndu-se pe muntele Cillenea a văzut doi șerpi împreunați; sînt mai multe versiuni, fie i-a separat, fie i-a rănit, fie a ucis femela; urmarea gestului său a fost transformarea lui Tiresias în femeie. După șapte ani plimbîndu-se prin același loc, a văzut din nou un cuplu de șerpi; a intervenit în același fel ca prima dată și a revenit la sexul inițial. Într-o zi cînd Zeus și Hera discutau despre cine resimte o mai mare plăcere în dragoste, bărbatul sau femeia, s-au gîndit să-l întrebe pe Tiresias care fusese succesiv și bărbat și femeie. Tiresias a răspuns fără ezitare că, dacă plăcerile iubirii s-ar compune din zece părți, femeia ar avea nouă si bărbatul una singură. Răspunsul a înfuriat-o pe Hera, care vedea astfel dezvăluit secretul sexului, și l-a pedepsit orbindu-l; atunci, Zeus i-a acordat darul profeției și privilegiul de a trăi șapte generații umane. O frumoasă descriere literară a mitului lui Tiresias face Ovidiu în cartea a III-a din Metamorfoze. În poemul amintit, Ovidiu amintește șase schimbări de sex, din bărbat în femeie, din femeie în bărbat: Tiresias, Sithon, Hermaphroditus, Mestra, Iphis și Kainis.

Va urma …