A fost o vreme cînd un text scris, un manuscris era citit de mai multe ori pînă era memorat, cititorul devenind el însuși o carte sau mai multe cărți. În mănăstirile apusene unde se păstrau vechi texte, izbucneau de la lumînări uitate incendii care mistuiau comori scrise; erau călugări care aveau putere de memorare, devenind astfel ei înșiși biblioteci

Numeroase miniaturi medievale surprind imagini ale unor călugări aplecați asupra unor manuscrise fie pentru a le copia, fie pentru a le citi și reciti pentru a le memora, fie pentru a le citi, pentru a le pătrunde slova, pentru a le pune într-un nevăzut dialog cu alte scrieri. Într-un tablou al lui Caravaggio, sfîntul Ieronim este reprezentat aplecat asupra unei mese încărcate de manuscrise, într-un colț fiind un craniu, simbol al trecerii ireparabile a timpului, îndemn la a nu irosi nici o clipă. Bărbați și femei citind au devenit un subiect tot mai răspîndit în pictura modernă, și amintim aici doar cîțiva pictori care au transpus artistic imaginea cititorului: Emmanuel Benner, Torsen Vasastgema, Fabio Hurtado Ensueno, Jean-Honore Fragonard, Berthe Morisot, Sylvere Seguin, Suzanne Valadon, Carl Vilhelm Holsoe, iar în pictura românească Theodor Pallady, Gh. Petrașcu sau Nicolae Vermont. În toate creațiile lor plastice în care au redat nobila îndeletnicire a cititului, pictorii au surprins cititorii și lectura făcută cu sîrg, cu plăcere, într-o atmosferă dominată de o blîndă tăcere. Cunoscutul scriitor argentinian Alberto Manguel și-a dorit toată viața să trăiască printre cărți. La patru

ani a învățat să citească, de scris abia la șapte ani; nu e nimic surprinzător, Manguel susține că ar fi putut trăi fără să scrie, nu și fără să citească: „Citim ca să înțelegem ori ca să începem să înțelegem. Nu avem cum să nu citim. Cititul, aproape în aceeași măsură ca respirația, este o funcție vitală.” Pentru Alberto Manguel fiecare carte era o lume în sine, o lume în care își găsea refugiul. Un „refugiu” care a început în 1964, cînd avea 16 ani, și s-a  angajat la librăria Pygmalion din Buenos Aires. Povestește cum citea cu pasiune cărțile venite în librărie, cum se atașa de o anume ediție, cum de multe ori nu mai aducea cartea în librărie, proprietara îngăduind ca în anumite limite angajații să nu aducă înapoi cărțile luate spre lectură. Manguel…

Anton Adămuț, după o scurtă privire asupra parabolei fiului risipitor, se oprește asupra a ceea ce pare un loc comun: Amicus Plato sed magis amica veritas, citată, rostită, invocată, dar greu, dacă nu imposibil, de atribuit, ceea ce face dintr-un loc comun, locus comuni, un locis obscuri.

Se vorbește deseori despre genuri literare, dar a vorbi despre genuri filosofice sau despre statutul generic al unei scrieri filosofice poate părea cel puțin surprinzător. Cu toate acestea, nimic nu împiedică astăzi reflecția asupra genurilor filosofice, deși mari istorici ai filosofiei, cum erau Martial Gueroult scriind despre Descartes sau Victor Goldschmidt despre Platon, își întemeiau abordarea structurală a operei fără a ține seamă de aspectul literar; Victor Goldschmidt recunoștea în dialoguri o filosofie expusă într-o anume dinamică, admitea că dialogurile erau construite ca drame literare, dar avertiza că elementul dramatic al dialogurilor nu trebuie să precumpănească asupra elementului doctrinar, filosofic. Genul este o formă de organizare codificată care propune constrîngeri ale expunerii unei doctrine, este mai puțin un principiu de punere în formă a enunțurilor, cît un mod de instituire a expresiei filosofice. Multe din genuri își găsesc originea în forme de interlocuțiune practicate în școli care aveau ritualuri și reguli de învățare, un rol important avînd mijloacele mnemotehnice arhaice moștenite de la novicii școlii pitagoreice. Genul joacă rolul unei semnături pentru o filosofie care trebuie să-și ocupe locul în sînul instituțiilor, al comunității;

filosofia trebuie să impună legitimitatea discursului său la concurență cu alte tipuri de expresie care pretind de asemenea că se constituie ca un garant și un model al cuvîntului. Emergența abundentă de forme în filosofia antică arată pînă în ce punct condițiile culturale în sînul cărora se dezvoltă instituțiile cuvîntului filosofic sînt determinante. Grecii s-au inspirat din marea tradiție mitică și poetică, cuvîntul filosofic afirmîndu-se într-un context al unui registru teoretic orientat către rostirea adevărului. Începuturile filosofiei grecești au stat sub semnul unei forme de rostire a înțelepciunii care a tins către concentrarea adevărului uneori într-un nod aforistic, iar un astfel de nod poate fi „Amicus Plato sed magis amica veritas”, a cărui paternitate este în continuare prilej de ipoteze, ceea ce a stîrnit interesul filosofului Anton Adămuț care a configurat destinul disputei Aristotel-Platon pe tema…

În imaginarul alchimic, androginul reunește sulful și mercurul, “ceea ce arde și ceea ce curge”, amîndouă prezente în materia originală care constituie punctul de plecare al Marii Opere, ele reprezentînd totalitatea ideală, fiind simboluri ale reunirii contrariilor, coincidentia oppositorum, într-o unitate autonomă și perfectă, figura androginului exprimînd întoarcerea la unitatea originală, la totalitatea unei lumi.

În cartea a IV-a din Metamorfoze, Ovidiu povestește mitul lui Hermaphroditus într-un text de o originalitate absolută; Ovidiu este primul scriitor care stabilește o legătură explicită între bisexualitate și homosexualitate. În amplul său poem, Ovidiu adună și repovestește mituri de origine greacă sau din Orientul mijlociu, fiecare mit făcînd aluzie la o schimbare de formă; cărțile a III-a și a IV-a constituie un vast ansamblu în care sînt evocate legendele tebane. În timpul unei serbări bahice, fiicele lui Minyas nu-și întrerup muncile casnice, stau închise în case și își trec timpul povestind, fiind deopotrivă naratoare și protagoniste; cele trei surori torc lîna, mînuiesc cu dibăcie daracul, fusul, suveica, povestind întîmplări din viața lui Piram și a lui Tisbe, a lui Venus și Marte, gelozia Clytiei față de Leucothoe. Cea de a treia soră, Alcithoe, povestește despre nimfa Salmacis și cel născut din iubirea dintre Mercur și zeița Citereida. Aflată la izvorul unde “își scaldă făptura frumoasă”, Salmacis zărește un tînăr de care se îndrăgostește pe loc “și-ndată dori să îl aibă”. Tînărul care abia “ajunse de trei ori cinci ani” nu păru a înțelege gîndul nimfei, care surprinsă de refuz,

se retrase într-un desiș asteptînd ca tînarul să intre în apă, vederea dezgolitului trup “” Nimfa știa că în apă tînărul nu era o pradă care să-i scape, și lipindu-se de el îi spuse: Ești crud, dar zădarnic te-i zbate;Nu-mi vei scăpa; o zei, niciodată nu vinăZiua menită să ne despartă pe unul de altul!. Zeii i-au împlinit rugămintea, au împreunat cele două trupuri, îmbrățișarea lor strînsă păstrînd “o singură formă-ndoită; / N-o poți numi nici barbat nici femeie, căci pare că este / Și una și-alta, nici una, nici alta.” Rugămintea nimfei Salmacis de a rămîne același trup cu tînărul Hermaphroditos amintește de iubiții care ar putea să se adreseze lui Hefaistos spunîndu-i că ar vrea să rămînă pururea împreună, fiecare dorind “să se apropie și să fie contopit…

Mitul unității prime povestit de Aristofan în dialogul Banchetul trimite și la mitul androginului, al bisexualității; dacă astăzi prin bisexualitate se înțelege starea unui organism care prezintă caracteristicile celor două sexe, în antichitate, unde comportamentul sexual era guvernat de un anumit număr de cutume mai mult sau mai puțin explicite, bisexualitatea însemna posedarea simultană sau succesivă a celor două sexe de același individ

Unul dintre cele mai frumoase dialoguri ale lui Platon, Banchetul, este despre iubire. Teoria platoniciană a iubirii închide cercul mitului. În casa lui Agaton, pe parcursul unei nopți, cîțiva convivi, printre ei Apolodor, Glaucon, Socrate, Pausanias, Aristofan, Diotima, aduc omagiul iubirii, folosind argumente filosofice și mitologice, Eros revelînd fiecărui conviv paradoxala sa bogăție: “Eros este cel ce împreunează frînturile vechii naturi; el își dă osteneala să facă din două ființe una singură; el încearcă să vindece nefericirea firii umane. Fiecare dintre noi este o jumătate de om despărțită de întregul ei, cum ai tăia o plătică, făcînd două dintr-una; și fiecare jumătate își caută necontenit frîntura ruptă din el însuși.” Eros n-a făcut niciodată parte din cercul celor 12 zei și nici nu a jucat un rol major în cultul cu care vechii greci își onorau zeii. După teogoniile mai vechi, Eros s-a născut o dată cu Pămîntul și a ieșit direct din haosul inițial; era adorat la Tespies, în Beoția, sub forma unei pietre brute, necioplite. În timp și-a pierdut aspectul primitiv, în epoca arhaică, Eros fiind considerat fiul lui

Hermes și al Afroditei, zeiță care avea cu Ares un fiu, Anteros, dușmanul iubirii. Dincolo de reprezentările sale, care s-au schimbat mult de-a lungul timpului, Eros rămîne una din forțele fundamentale ale lumii, asigurînd coeziunea Cosmosului. Autorii de cosmogonii, filosofii și poeții au glosat pe marginea mitului dînd astfel naștere unor noi speculații. Una dintre cele mai cunoscute legende avîndu-l protagonist pe Eros este frumoasa poveste de dragoste cu Psyche. Cuvîntul iubire este redat în limba greacă prin trei termeni diferiți care definesc fiecare o orientare specifică a sentimentului de iubire, conferindu-i o deschidere morală particulară. Eros este iubirea concepută ca dorința de a fi împreună cu o persoană determinată, ca o aspirație la o stare la care se ajunge nemijlocit prin întîlnirea celuilalt. Philia desemnează o relație sub semnul reciprocității și a stimei mutuale; este tradus deseori prin…

Unii comentatori au văzut în peştera gînditorilor antici simbolul materiei şi al fluxului nedeterminat unde Ideea vine să ocupe loc. Peştera platoniciană este chora nevăzută raportată la Hades unde se gravează determinările inteligibile ale ideii pentru a oferi vizibilitatea sa vizibilului.

În cunoscutul dialog Republica, Platon îndeamnă la a găsi asemănări în privinţa educaţiei şi a lipsei de educaţie cu această întîmplare: "iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpămînteană, ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung faţă de /lungimea/ întregului peşterii. În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încît trebuie să stea locului şi să privească doar înainte, fără să poată să-şi rotească capetele din pricina legăturilor. Lumina le vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi, este un drum aşezat mai sus, de-a lungul căruia, iată, e zidit un mic perete, aşa cum este paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia îşi arată ei scamatoriile.(...) Ciudată imagine şi ciudaţi sînt oamenii legaţi!". Peştera joacă un rol simbolic esenţial în vechile credinţe greceşti care sînt înrădăcinate în forţele elementare ale pămîntului; religia preistorică anterioară noii viziuni a lumii olimpiene care se ridică în poemele homerice se întemeiază pe divinităţile materne ale profunzimii pămîntului. Aceste puteri erau surse deopotrivă ale fecundităţii şi ale morţii, divinităţile htoniene

ţineau la origine de sfera feminină, iar domeniul lor obscur nu va fi uitat de lumea luminoasă a zeilor olimpieni. Practicile cultelor htoniene şi olimpine erau într-un contrast perfect opunînd orientarea cerească a sacrificiilor celor din urmă orientării terestre a celor dintîi. Se ucidea o victimă de culoare albă în cinstea olimpienilor, cu gîtul înspre cer, pe un altar înalt; pentru htonieni, dimpotrivă, se sacrifica o victimă de culoare neagră, adeseori un berbec, cu gîtul înspre pămînt, pe un altar jos sau într-o groapă adîncă, bothros. Ilustrarea acestui ritual se găseşte în Odiseea, cînd Circe îi cere lui Ulise să se îndrepte către tărîmul lui Hades, către locul sacru unde se întîlneau cele patru fluvii ale Infernului. Groapa sacrificială, bothros, este cel mai vechi loc de cult care…

În masoneria universală nu există unanimitate în privinţa alegerii numelor celor cinci înţelepţi, nici chiar în cadrul Ritului Scoţian Antic şi Acceptat nu există unanimitate. În loc să ne întrebăm dacă sînt cei mai potriviţi pentru specificul ordinului masonic, să încercăm o succintă privire asupra activităţii lor pentru a înţelege de ce le sînt pronunţate şi venerate numele.

În cursul celei de-a patra călătorii, candidatul la gradul de calfă citeşte numele a cinci înţelepţi: Moise, Pitagora, Platon, Hermes Trismegistos, Paracelsus. Candidatul se poate întreba de ce aceştia şi nu alţii. Precizăm că în masoneria universală nu există unanimitate în privinţa alegerii numelor celor cinci înţelepţi, nici chiar în cadrul Ritului Scoţian Antic şi Acceptat nu există unanimitate. În loc să ne întrebăm dacă sînt cei mai potriviţi pentru specificul ordinului masonic, să încercăm o succintă privire asupra activităţii lor pentru a înţelege de ce le sînt pronunţate şi venerate numele. Ce legătură există între noi şi Moise? Evident nu numai una de cultură generală, Moise fiind un personaj biblic foarte cunoscut, cum la fel de cunoscută este celebra statuie a lui Michelangelo din Basilica San Pietro in Vicoli din Roma. De ce Moise dintre atîţia patriarhi? Un răspuns posibil ar fi pentru că el întruneşte toate calităţile pe care ceilalţi le au doar în parte, sau după cum spunea Maimonide: "Cred, cu o credinţă desăvîrşită, că profeţia lui  Moise, maestru nostru, a fost adevărată şi că el este părintele profeţilor care

l-au precedat şi care l-au urmat". Sau cum scrie în Deuteronom: "De atunci nu s-a mai ridicat în Israel prooroc asemenea lui Moise pe care Dumnezeu să-l fi cunoscut faţă către faţă". Despre Moise este suficient a aminti marile momente ale vieţii sale: Exodul, Revelaţia, Drumul prin deşert. Cine a citit Biblia voind să înţeleagă sensul profund, dincolo de literă, va medita îndelung asupra scenei în care Dumnezeu îl cheamă pe Moise pe muntele Horeb, acolo i se înfăţişează lui Moise îngerul Domnului sub forma unui rug care ardea dar nu se mistuia; la întrebarea lui Moise, cine să le spun că m-a trimis?, Dumnezeu răspunde cu această enigmatică formulă : "Eu sînt Cel ce sînt". Pitagora este înconjurat de o aură de mister şi legendă, încît cu greu mai putem şti care sînt faptele reale, dar…