La mijlocul lunii februarie a anului 1439, floarea clerului ortodox și elita învățaților bizantini stârnea uimirea și deopotrivă admirația locuitorilor Florenței; în fruntea alaiului se afla împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul. Conciliul pentru unirea Bisericilor de Răsărit și de Apus, care în anul precedent lucrase la Ferrara, se muta din cauza epidemiei de ciumă în capitala Toscanei. În acea zi de primăvară timpurie, sub un cer senin și un soare cald, locuitorii Florenței nu-și puteau stăpâni uimirea la vederea impunătorului cortegiu bizantin: „Li se păruse catolicilor, urmărind desfășurarea lentă și maiestuoasă a pompei rituale bizantine, că «raiul însuși se coborâse în biserica lor». Mișcați până în adâncul sufletului și cu ochii plini de lacrimi de emoțiune, își mărturiseau părerea de rău că nesocotiseră, până atunci, pe frații lor de credință. […] Când Leonardo Bruni, cancelarul republicii florentine, care era în același timp și un umanist de frunte, a adresat împăratului, în limba greacă, tradiționala urare de bună-venire, el nu saluta, desigur, cu atâta însuflețire, pe suveranul strâmtorat care căuta în Apus un ajutor împotriva turcilor, jertfind neatârnarea de până atunci a ortodoxismului, ci pe stăpânitorul urmașilor celor ce, în frunte cu Homer și cu Tucidide, cu Eschil și cu Demostene, cu Platon și cu Aristotel, făcuseră gloria antichității și procuraseră evului mediu principala sa hrană intelectuală”, scrie P.P. Negulescu în Filosofia Renașterii. Era o atmosferă de vie admirație pentru valorile culturii clasice, pentru teologiile din Apus și din Răsărit, despre care se discuta în reuniunile de la Santa Maria Novella, dar si pentru literatura și filosofia vechilor greci, despre care se discuta în banchetele și reuniunile private. Printre iluștrii învățați bizantini prezenți la Florența se afla și Georgios Gemistos Plethon, „un bătrân de 83 de ani, înalt și robust, a cărui înfățișare de patriarh biblic sau de mag oriental – cu pletele albe căzându-i în valuri pe umeri […] nu putea să nu impresioneze pe italieni”, scrie filosoful român amintit mai devreme. Și nu impresiona doar prin statură și barbă, mai erau și entuziasmul și însuflețirea cu care vorbea despre Platon. Amintim toate acestea pentru că o recentă apariție editorială îl readuce în atenție pe ilustrul filosof bizantin: Georgios Gemistos Plethon, În ce privințe se deosebește Aristotel de Platon, ediție bilingvă, traducere, comentarii și studiu de Alexander Baumgarten, Iași, Editura Polirom, colecția „Biblioteca medievală”, 2021, 192 p.
Tratatul În ce privințe se deosebește Aristotel de Platon a fost scris de Plethon pe când se afla la Florența, după propria mărturie: „Nu am scris acest text pe când eram în putere, ci pe când eram bolnav la Florența.” Acest fapt biografic îi prilejuiește lui Alexander Baumgarten o remarcă despre „evaziunea auctorială”, amintind că în dialogul Phaidon, Platon își justifică absența de lângă Socrate în ultimele ceasuri ale vieții prin faptul că era bolnav. Georgios Gemistos a trăit în a doua jumătate a secolului al XIV-lea și prima jumătate a celui următor, biografii săi amintind mai mulți în privința nașterii sale, între 1355 și 1360, la Constantinopol, moartea fiind datată 1452, la Mistra. Și-a luat numele de Plethon, „cel deplin”, sinonim cu Gemistos, pentru a da o anume rezonanță cu numele lui Platon. Mai târziu, Marsilio Ficino va remarca și el asemănarea, spunând că Plethon avea sensul unui „alt Platon”, ceea ce a întărit convingerea că Plethon a fost cel care l-a îndemnat pe Cosimo di Medici să întemeieze Academia platoniciană florentină, prin care gândirea lui Platon și a neoplatonicienilor a reintrat în Occidentul latin, artizanul acestui curent intelectual fiind Marsilio Ficino. Provenit dintr-o familie de demnitari bizantini, educat în spiritul culturii antice grecești, Georgios Gemistos Plethon era un apropiat al curții imperiale, a fost un înalt magistrat, petrecând cea mai mare parte a vieții la Mistra. În afara tratatului De differentiis/În ce privințe se deosebește Aristotel de Platon, Plethon este cunoscut și pentru alte lucrări, dintre care amintim: Despre legi, Despre virtuți, Despre educație, Tratatul de muzică, Despre Homer, Contra obiecțiilor lui Scholarios. Acest din urmă tratat este răspunsul lui Plethon la invectiva lui Georgios Gennadios Scholarios, Contra dificultăților lui Plethon privitoare la Aristotel. Scholarios, cel care va deveni patriarh al Constantinopolului, sub numele de Ghenadie al II-lea, făcea în scrierea sa un consistent efort pentru a-l apropia pe Aristotel de teologia creștină și de a-l îndepărta cât mai mult de Platon. Rivalitatea și dușmănia dintre Plethon și Scholarios au continuat și după moartea lui Plethon. Patriarhul a intrat în posesia manuscrisului Despre legi, al lui Plethon, pe care l-a condamnat arderii, din textul considerat Suma gândirii lui Plethon păstrându-se doar sumarul și fragmente de dimensiuni variabile.
Plethon a scris În ce privințe se deosebește Aristotel de Platon pornind de la o constatare expusă în primele rânduri: „Strămoșii noștri, atât greci, cât și romani, îl țineau pe Platon în mult mai mare cinste decât pe Aristotel. În schimb, cei mai mulți dintre cei de astăzi și mai ales cei din Apus, socotind că ei au devenit mai înțelepți decât acei , îl admiră pe Aristotel mai mult decât pe Platon. Ei se lasă convinși de Averroes, un oarecare arab care spune că doar Aristotel împlinește, în domeniul înțelepciunii, o anumită desăvârșire a naturii.” Plethon își propune să explice cu imparțialitate în ce privințe se deosebesc cei doi: statutul naturii divine, ierarhia genurilor, teza nemuririi sufletului, definirea virtuților adevărului si frumosului, teoria celor patru elemente, cauzalitatea accidentală și cauzalitatea necesară, finalismul natural, structura universului inteligibil, devenirea naturală, teoria ideilor. Acest scurt tratat deschide calea, în mediile umaniste, confruntării între adepții lui Platon și cei ai lui Aristotel, și este considerată prima tentativă modernă de confruntare a două sisteme de gândire, cu intenția declarată de a demonstra constanta întâietate a lui Platon. De multe ori concepțiile Stagiritului sunt considerate obscure, lacunare, incoerente; aceasta nu înseamnă că teoriile platoniciene sunt acceptate fără ezitare, fiind supuse exercițiului critic. Comentatorii moderni ai tratatului lui Plethon sunt unanimi în a sublinia că analiza este condusă cu totală rigoare filosofică, în strânsă relație cu textele celor doi filosofi. Datorită unei interpretări lucide și sintetice, Plethon face o expunere articulată asupra unor teze prezente în maniere diferite în scrierile lui Platon și Aristotel. Plethon confirmă teoria platoniciană a unui zeu suveran al universului, superioritatea științei universalului asupra celei a particularului; postulatul platonician care afirmă că sufletul este fundamentul constitutiv al omului este plasat de Plethon în centrul propriei antropologii. În privința teoriei Ideilor, Plethon face o expunere succintă, urmată de o respingere a celor nouă obiecții ale lui Aristotel; în ciuda unor inconsistențe și a unor contradicții în respingerile aristotelice, Plethon nu respinge în întregime tezele lui Aristotel, ci doar „erorile”.
Tratatul lui Plethon, În ce privințe se deosebește Aristotel de Platon, este considerat o operă majoră a filosofiei secolului al XV-lea, suscitând renașterea platonismului filosofic, punând sămânța procesului care se va încheia cu crearea Academiei de la Florența. Prin traducerea textului lui Plethon, prin studiul introductiv și prin comentariile lămuritoare Alexander Baumgarten îmbogățește Biblioteca medievală și apropie cititorul român de un text esențial și fondator al modernității occidentale: „În Italia, el [Plethon – n.n.] găsește un teren fertil, întrucât umanismul era deja reticent la scolastica de inspirație aristotelică, chiar dacă în universitățile contemporane umaniștilor poziția lui Aristotel se schimbase și ea foarte mult, cedând masiv locul augustinismului. […] tratatul devine astfel, dintr-un mesaj camuflat al unei speranțe politice nerealizate, un vehicul al traducerii lui Platon în Academia florentină în deceniile imediat următoare conciliului de la Ferrara-Florența. […] Totuși, este cert măcar faptul că tonalitatea lui face parte din atmosfera de sărbătoare intelectuală florentină a reintrării lui Platon în Europa occidentală”. Conciliul din 1438-1439 nu a dus la unirea bisericilor, nu a salvat Bizanțul, dar a reînnoit studierea lui Platon în Europa apuseană.
