Apărut în 1884, romanul A rebours/În răspăr este unul despre impasul intelectual al lui Jean des Esseintes, despre impasul unei lumi.

François, eroul romanului Supunere, al cunoscutului prozator francez contemporan, Michel Houellebecq, era autorul unei teze de doctorat intitulate Joris-Karl Huysmans, sau ieșirea din tunel și mărturisește că „de-a lungul întregii mele tinereți mohorîte, Huysmans mi-a fost tovarăș, prieten fidel”, adăugînd că numai literatura „poate să dea acea senzație de contact cu un alt spirit omenesc, în totalitatea lui, cu slăbiciunile și înălțimile, cu limitările, micimea, ideile fixe și credințele sale; cu tot ce îl mișcă, îl interesează, îl ațîță sau îi repugnă. [...] Una peste alta, viața mea continua, prin previzibila ei monotonie și platitudine, să semene cu cea a lui Huysmans de acum mai bine de un veac și jumătate” Dar cine era modelui lui François, eroul lui Michel Houellebecq? Joris-Karl Huysmans (5 februarie 1848-12 mai 1907) era fiul unui miniaturist olandez și al unei profesoare cu înclinații artistice. Prenumele primite de Huysmans la naștere au fost Charles Marie Georges, schimbate mai tîrziu în unele cu sonorități olandeze. După

studii la Liceul Saint-Louis din Paris, Joris-Karl Huysmans se angajează, în 1867, funcționar de rangul al 6-lea la Ministerul de Interne și Culte, unde va rămîne pînă la pensionare, în1898. Debutează ca scriitor, în 1874, cu volumul Le Drageoir aux épices, o culegere de poeme în proză, o scriere plăcută, savuroasă, atent ornată literar, spuneau contemporanii. Dar era epoca naturalismului și tînărul Huysmans s-a integrat cu fervoare grupului care l-a primit cu entuziasm. Îi apar și primele scrieri integrate noului curent, Marthe, histoire d’une fille, 1876, care descrie viața unei prostituate sau Les Soeur Vatard, 1879, care descrie viața într-un atelier de broșat cărți. Începe să frecventeze cercuri literare, este invitat la seratele de la Medan, organizate de Emile Zola, îi cunoaște pe Gustave Flaubert, pe frații Edmont și Jules de Goncourt, pe Guy de Maupassant. Este unul din autorii, alături de Emile Zola, Guy de Maupassant, Henry Céard, Léon Hennique și Paul Alexis, volumului Les Soirées de Médan, apărut…

Mai mult...

Jean-Pierre Laurant discută despre sentimentul exilului interior, despre căutarea drumului de întoarcere, iar aceasta nu se poate face în afara cadrului întîlnirii între Ulise și Calipso, întîlnire în care filosofii antici au deslușit mai mult decît întîlnirea între doi oameni

Mitul călătoriei, al pelerinajului, al căutării este unul prezent în toate culturile lumii. Simbolismul călătoriei este unul al căutării adevărului, al inițierii, al căutării și descoperirii unui centru spiritual. Este edificator să amintim călătorie lui Ulise, Enea, Dante sau Christian Rosenkreutz, călătoriile romanticilor sau cele atît de frumos povestite de François Rabelais, Jonathan Swift sau Jules Verne. În toate aceste călătorii, și în multe altele neamintite aici, nu este vorba de divertisment, ci căutări de ordin spiritual, mistic și psihic. „Călătoria exprimă o dorință profundă de schimbare interioară, o nevoie de noi experiențe, mai degrabă decît o deplasare locală. [...] Singura călătorie adevărată este aceea pe care omul o face în interiorul lui însuși”, susțin autorii cunoscutului Dicționar de simboluri. Profesor mult timp la Ecole pratique des hautes études, cercetător la CNRS, autor a mai multor cărți (Symbolisme et écriture; L’Esotérisme chrétien en France au XIXe siecle; L’Esotérisme) Jean-Pierre Laurant a scris și o lucrare despre călătorie, Le Voyage, Editions

Oxus. Jean-Pierre Laurant discută despre sentimentul exilului interior, despre căutarea drumului de întoarcere, iar aceasta nu se poate face în afara cadrului întîlnirii între Ulise și Calipso, întîlnire în care filosofii antici au deslușit mai mult decît întîlnirea între doi oameni. Calipso, spunea Eustathius, întrupează știința, astronomia; dar Ulise plecase dintr-o patrie, plecase de la Penelopa și trebuia să revină la ea, același filosof grec amintit mai sus comparînd țesutul pînzei cu înlănțuirea silogismelor. Urmărind sensul înalt al călătoriilor lui Ulise, Félix Buffiere arăta că „lăsînd pe Calipso pentru a reveni la Penelopa, Ulise a părăsit știința pentru filosofie, a renunțat la studiul lumii exterioare pentru a privi în sine însuși”. Jean-Pierre Laurant propune cititorului mai multe subiecte de meditație asupra călătoriei, cu precădere din cele descrise de scriitori precum Jules Verne, Selma Lagerlof, Cervantes sau Gustave Flaubert, dar și asupra pelerinajelor sau asupra scrierilor biblice despre exod. Dar călătoria nu este lipsită de obstacole, de trecerea unor probe, de…

Mai mult...

Cocoșul este un simbol folosit și în alchimie, mai cu seamă pentru calitățile sale de luptător și pentru că este vestitorul zilei: „În opera filosofică, cocoșul reprezintă Soarele, așa cum găina desemnează Luna"

Simbol al vigilenței și al trecerii peste tenebrele nopții, simbol identitar pentru Franța și pentru valoni, cocoșul este prezent în toate mitologiile, culturile și tradițiile religioase. Pentru Pitagora cocoșul era o pasăre consacrată soarelui și lunii, iar cocoșul alb era emblemă a binelui, nu putea fi sacrificat. În ciuda sfatului lui Pitagora, vechii greci sacrificau un cocoș în cinstea zeului Asclepios, iar Socrate îi amintește lui Criton să sacrifice un cocoș lui Asclepios („Criton, îi sînt dator lui Asclepios un cocoș, vă rog să nu uitați să i-l dați”), ceea subliniază rolul de psihopomp atribuit cocoșului, el anunțînd și conducînd pe lumea cealaltă sufletul celui decedat. Un blazon francez de la începutul secolului al XVI-lea asociază cocoșul, soarele și pe Isus, desenul fiind însoțit de o criptogramă, solivsticiexps, reunind soarele, dreptatea, pe Isus și solstițiul de vară. „Cocoșul și soarele au fost totdeauna strîns asociate în gîndirea oamenilor. Valoarea simbolului este deci fără echivoc. Cocoșul prezidează înfrîngerea tenebrelor sau a

erorii, și victoria luminii”, susține Paul de Saint-Hilaire în cartea Le Coq, editions Oxus. Autorul amintește și tristețea episodului biblic al lepădării de Isus: „Nu cunosc pe omul acesta. Și îndată a cîntat cocoșul. Și Petru și-a adus aminte de cuvîntul lui Isus, care zisese: Mai înainte de a cînta cocoșul de trei ori te vei lepăda de Mine. Și ieșind afară, a plîns cu amar.” Iov se întreba cine i-a dat pricepere cocoșului, iar atributul de crainic al ivirii zilei va duce la așezarea unei figurine întruchipînd cocoșul pe fleșele bisericilor, pe clopotnițele și turlele catedralelor. „Mazdeismul asimilează soarele cu un cocoș care vestește ivirea zorilor, iar clopotnițele creștine continuă să poarte această pasăre care simbolizează veghea sufletului în adăstarea sosirii Duhului, a zămislirii Marii Aurore”, afirmă Gilbert Durand în cunoscuta sa carte Structurile antropologice ale imaginarului. Influențați de simbolismul soarelui, meșterii medievali suflau cu aur figurina care urma să fie plasată pe clopotnițe. După modelul consacrat de biserici…

Mai mult...

Lui Aristotel i se datorează primele argumente în favoarea melancoliei ca vis imaginativa, forță a imaginației, nebunie sau extaz poetic; bila neagră, atributul melancolicului, îl face pe acesta să reacționeze violent față de impresiile trăite; melancolicul este supus unei impetuozități, unei exuberanțe a pasiunii, unei violențe necontrolate, este depășit de tot ceea ce primește.

Încă din vechime, observînd comportamentul uman, ceea ce ține de sănătatea minții și ceea ce ține de boala minții, medicii și gînditorii au surprins natura melancoliei ca pe „o lungă trudă a sufletului”, asociată cu toamna cînd apăreau „tristețea, neliniștea, descurajarea, tendința de a-ți lua viața”, asociată cu „teama prelungită”. Aristotel se întreba pentru ce motiv toți cei care au fost oameni de excepție în ceea ce privește filosofia, arta de a conduce, poezia sau artele, au fost explicit melancolici. Vechii filosofi greci susțineau că tulburările ușoare pot fi tratate de medici, în vreme ce tulburările profunde sînt de domeniul filosofilor. Claudius Galenus, medicul împăratului-filosof Marcus Aurelius, considera că melancolia era parte a eului și că „există oameni care sînt din fire neliniștiți, depresivi, chinuiți sufletește, mereu gînditori; pentru ei medicul nu poate face prea mult.” În cazul melancoliei existența pare să se rotească în jurul ei înseși fără încetare, fără a se vedea o altă perspectivă, nici o altă

șansă, fiind constrînsă la propria repetiție la nesfîrșit, la rămînerea într-o pasivitate absolută. Pentru teologii creștini, melancolia era văzută ca fiind ceva nociv; Evagrie Ponticul, pe urmele versetelor din Psalmul 90 („Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, de molima ce bîntuie întru amiază”), întocmea o listă a semnelor plictiselii, tristeții, deznădejdii, semne ale morții sufletului care încercau sufletul eremiților pustiului: lăcomia, curvia, iubirea de arginți, tristețea, mînia, acedia, slava deșartă, trufia. Despre încercările chinuitoare la care a fost supus Antonie în pustia Egiptului a scris sfîntul Atanasie cel Mare, dar și scriitorii Gustave Flaubert și Anatole France, chipul biruitor al lui Antonie fiind zugrăvit de Hieronymus Bosch, Martin Schongauer, Pieter Bruegel cel Bătrîn, Paul Cezanne sau Salvador Dali. Acedia este o stare de somnolență, deznădejde, trîndăvie, de adîncă dezintegrare și vlăguire a persoanei care nu găsește mulțumire în nimic din ceea ce altădată îi aducea pacea sufletească.…

Mai mult...

La moartea lui Giovanni Papini, Eugenio Montale spunea despre scriitorul florentin că a fost „o figură unică, de neînlocuit, căreia îi datorăm cu toții ceva din noi.” Surprindea în aceste cuvinte tumultul unei vieți, zbuciumul neobositului căutător, frământările, curiozitățile și exaltările unui tânăr care dorea să cuprindă necuprinsul.

Prozator, jurnalist, poet, autodidact asiduu, Giovanni Papini (1881 – 1956) a fost o figură marcantă și controversată a Florenței primei jumătăți a secolului al XX-lea. Ateu militant până în 1921, când se convertește la catolicism, membru din 1937 al Accademia d’Italia, profesor de literatură italiană la Universitatea din Bologna, fondator și conducător de reviste, apropiat cercurilor artistice futuriste, Giovanni Papini a fost un publicist cu o bogată operă, care l-a făcut cunoscut în lumea întreagă. Multe din cărțile sale au fost traduse în limba română și amintim dintre acestea: Amurgul filosofilor; Un om sfârșit; Gog; Diavolul; Cartea neagră; Chipuri de oameni: povestiri; Dușmanul somnului; Fără nici un motiv; Martorii patimilor; Viața lui Isus. Giovanni Papini a debutat editorial cu cartea Amurgul filosofilor (1906), o critică devastatoare a întregii tradiții filosofice a secolului al XIX-lea (Kant, Hegel, Schopenhauer, Comte, Spencer, Nietzsche), un manifest prin care tânărul intelectual florentin urmărea o răsturnare definitivă a vechii filosofii, un Sturm und Drang al spiritului.

„Cartea aceasta nu este o carte scrisă cu bună-credință. Este o carte plină de patimă și, de aceea, nedreaptă – o carte inegală, parțială, fără scrupule, violentă, contradictorie, insolentă, ca toate cărțile celor ce iubesc și urăsc, fără să le fie rușine nici de iubirile nici de urile lor”, sunt primele propoziții ale cărții în care autorul se declară un „dușman nesățios”, un „distrugător necesar”, unul care a curățat drumul pentru a se putea merge mai departe. Același spirit critic îl regăsim și în volumul Il Pragmatismo, redactat în primul deceniu al secolului al XX-lea, respingând pozitivismul și cultura italiană care stagnau, în viziunea sa, într-un intelectualism academic, și avansând ideea că doar pragmatismul, filosofia acțiunii, era remediul impasului în care se afla filosofia clasică. De departe cea mai cunoscută scriere a lui Giovanni Papini este Un uomo finito / Un om sfârșit, apărută în 1913. Am amintit mai devreme cele două cărți ale lui Papini pentru a face legătura…

Mai mult...

În opinia lui Thomas Paine secretul bine păstrat de masonerie, la care puțini masoni au acces, este legat de originea masoneriei, iar originea sa nu este influențată nicidecum de Biblie, ci de străvechiul cult druid, de cultul soarelui, emblemă a lojilor și a ornamentelor masonice.

Thomas Paine (1737-1809) a fost un scriitor englez care a trăit o bună parte a vieții în exil, în Statele Unite ale Americii și în Franța. După un șir de încercări ratate în Anglia, îl întîlnește pe Benjamin Franklin care îl îndeamnă să emigreze în Statele Unite ale Americii. În 1774 ajunge la Philadelphia, unde este redactor la „Pennsylvania Gazette”. Doi ani mai tîrziu publică lucrarea Bunul-simț, un pamflet în favoarea independenței coloniilor. Revine în Anglia și se implică în dezbaterile pe marginea Revoluției Franceze, în cartea sa Drepturile omului apărînd revoluția și principiile republicane; cartea este interzisă, iar Thomas Paine declarat persona non grata. Ajunge în Franța, este ales membru în Convenția Națională, denunță unele abuzuri ale revoluționarilor, critică Teroarea instaurată, apoi din ordinul lui Robespierre este arestat; în închisoare începe să scrie Vîrsta rațiunii, care îi aduce reputația de ateu, deși cartea era tributară deismului. În 1802 revine în Statele Unite ale Americii, unde moare cîțiva ani mai

tîrziu aproape uitat, deși slujise două Revoluții. Thomas Paine este și autorul unei cărți apărute postum, în 1812, Despre originea masoneriei. Este o lucrare cu caracter polemic, pornind de la Catehismul lui Samuel Pritchard, din 1730, prima dezvăluire a ritualurilor masonice a primelor trei grade. Pritchard coboară originile masoneriei pînă la construcția Turnului Babel, amintind apoi de Euclid, de Hiram și de construirea Templului lui Solomon, într-o înșiruire în care cronologia nu era urmărită riguros. În opinia lui Thomas Paine secretul bine păstrat de masonerie, la care puțini masoni au acces, este legat de originea masoneriei, iar originea sa nu este influențată nicidecum de Biblie, ci de străvechiul cult druid, de cultul soarelui, emblemă a lojilor și a ornamentelor masonice. Druizii au reprezentat gradul cel mai înalt al clasei sacerdotale la celții insulari și la gali; druizii erau depozitarii cunoașterii sacre și profane, aveau strînse legături cu puterea politică. Paginile consacrate de Cezar druizilor în De bello Gallico sînt cele…

Mai mult...

Este vorba în Cîntarea Cîntărilor de un limbaj simbolic care vorbește despre operațiuni ale spiritului nelăsînd loc confuziilor. O scriere de o frumusețe plină de mister nu-și va epuiza niciodată bogăția de înțelesuri; fără acestea ar fi fost uitată de mult...

În general, Tereza de Avila preferă să dea poemului valoarea de simbol nupțial între Dumnezeu și om; mai curînd decît să reia versiunea tradițională a Bisericii, mireasă a lui Isus, ea pune accent pe simbolismul interpersonal: Dumnezeu și sufletul, acceptînd deschiderea simbolului către alte zări, afirmă Thomas Alvarez, unul dintre cei mai avizați comentatori actuali ai scrierilor Terezei de Avila. Într-o carte apărută recent, Le Cantique des Cantiques. Rituel initiatique, Michel Lapidus propune o traducere a originalului ebraic, însoțită de o traducere literală, urmate de o rescriere în cheie inițiatică în care autorul face apel mai curînd la entități decît la personaje. Michel Lapidus crede într-un sens ascuns al poemului biblic, în care vede un text ritual de natură inițiatică, în opinia autorului schimbul de expresii simbolice corespunzînd formei unui ritual. Michel Lepidus retranscrie poemul pentru două personaje, masculin și feminin, în dorința de a ne face să vedem în Cîntarea Cîntărilor un ritual inițiatic al creării cuplului regal: „Totul

începe prin crearea entității regale care nu se poate naște urmînd o voință profană, ci mai curînd printr-o iubire de natura unui suflu creator, depășind orice aspect uman.” Michel Lapidus acordă elementului feminin misiunea purificatoare, înlăturarea tuturor elementelor perturbatoare, transmutația alchimică, în vreme ce masculinul este cel care imprimă nota inițiatică, părăsirea căii supunerii și participarea la frumusețea creatoare. Poemul se reconstruiește într-un joc al entităților, fiecare avînd cunoașterea care îi corespunde, în măsură să asigure coerența funcției regale în cuplu. Pentru entitatea feminină este vorba de iubire în forma ei cea mai elevată, în timp ce pentru entitatea masculină, această iubire estte cea care inițiază în toate formele Creației. Pentru a asuma caracterul regal și sacru, iubirea trebuia să fie o cale care duce către locul plenitudinii. Dar cadrul inițiatic se împlinește doar prin probele, prin încercările care confirmă bunele intenții și realitatea dorinței de a fi inițiat; este sufletul îndrăgostit care cere ajutor: „Fete din Ierusalim, vă jur:…

Mai mult...

Creație unică, Cîntarea Cîntărilor, a stîrnit deopotrivă admirație pentru unitatea și frumusețea poetică, dar și uimirea legată de prezența în rîndul scrierilor biblice

Cîntarea Cîntărilor este un foarte frumos poem de dragoste, o alegorie a poveștii de dragoste dintre Dumnezeu și poporul lui Israel, dintre Dumnezeu și sufletul omenesc, a tainei cununiei între Isus și Biserică, această din urmă interpretare aparținînd lui Origen. Înainte de orice comentariu, Cîntarea Cîntărilor se înfățișează ca un tulburător poem, poate unul dintre foarte puținele texte biblice tradus deopotrivă în corpusul biblic, cît și separat. În limba română sînt mai multe traduceri; alături de cele cuprinse în corpusul biblic (Biblia de la 1688, Bibliile traduse de Gala Galaction și Vasile Radu, Nicolae Cornilescu, Bartolomeu Anania, de Alois Bulai, Eduard Patrașcu și Anton Budău) sînt și traducerile făcute de Ioan Alexandru și Petru Creția. “În gravul, austerul peisaj al cărților canonice din Vechiul Testament, străbătut îndeobște de figuri venerabile, pioase, răsare privirilor uimite ale neavizaților, ca o întrebare mereu deschisă, superba, rara floare a Cîntării Cîntărilor (Șir hașirim). Grațioasa poveste de iubire dintre regele Solomon și Sulamita, oacheșa păstoriță, este

una dintre cele mai vechi pastorale din istoria literaturii universale, păstrînd în străvechea ei structură toată prospețimea și spontaneitatea mișcării unor suflete care se cheamă, se găsesc, se pierd si se regăsesc, după înaltele legi nescrise ale dragostei”, scria Zoe Dumitrescu-Bușulenga în studiul introductiv la Cântarea Cântărilor, tradusă de Ioan Alexandru. Cîntarea Cîntarilor face parte din cea de-a treia secțiune a canonului biblic evreiesc, din hagiografe, alături de Psalmi, Proverbe, Rut, Plîngerile, Ecclesiastul, Estera, Daniel, Ezra, Neemia, Cronicile; Talmudul consemnează controversele în legătură cu canonicitatea unora dintre aceste cărți, cum ar fi Cîntarea Cîntărilor sau Estera. Cîntarea Cîntărilor este unul dintre cele Cinci Suluri (Hameș Meghilot) care se citesc în sinagogă în anumite zile, în săptămîna de Pesah, iar în comunitățile sefarde în fiecare vineri, după lăsarea serii. “După cum demonstrează chiar titlul cărții, aceasta a reprezentat întotdeauna, în tradiția evreiască, o cîntare prin excelență. Talmudul redă amănunțit îndelungatele dezbateri care au precedat introducerea sa în canonul biblic. Învățații Talmudului…

Mai mult...

După cinci ani de la precedenta „ispravă” editorială, vă propun o culegere de eseuri, Himere și metamorfoze, apărută la Editura Vasiliana '98.

Sînt texte despre celebrele tapiserii de la Muzeul din Cluny, „Doamna cu licorna”, despre Metamorfozele lui Ovidiu și întîmplările lui Lucius din Măgarul de aur, despre ispitirea sfîntului Anton, așa cum apare în tablouri și în romanul cu același nume al lui Flaubert, despre povara tristeții cum transpare din romanele lui J.-K.

Huysmans (În răspăr) și Gabriele d'Annunzio (Triumful morții), despre avatarurile afectivității, despre androgin și nostalgia unității pierdute. Toate textele reunite în volum dau seamă de o căutare neîncetată a sensului ascuns dincolo de aparențe. Bogdan Mihai Mandache Himere și metamorfoze Iaşi, Editura Vasiliana '98 Anul apariției: 2017 Număr pagini: 151 ISBN: 9789731165264  (mai mult…)

Mai mult...

În Thais, Anatole France este deopotrivă filosof, erudit și poet care adună în paginile romanului său, cu ușurință și abundență, elementele unei filosofii eclectice, a unei filosofii indulgente, ale speculației intelectuale, multă imaginație, toate într-un stil voluptuos și încărcat de poezie

Anatole France, pseudonimul literar al lui Jacques François-Anatole Thibault (Paris, 16 aprilie 1844 - Saint-Cyr-sur-Loire, 12 octombrie 1924) este un cunoscut eseist, poet, povestitor și romancier francez, membru al Academiei Franceze, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, în anul 1921, „ca o recunoaștere a strălucitelor lui realizări literare, caracterizate prin noblețea stilului, o adîncă simpatie față de oameni, grație și un autentic temperament galic”. Fiu al unui librar parizian, a fost crescut în cultul cărților și al muzelor, devenind pentru un timp bibliotecar al Senatului Franței. Unii critici literari afirmă că Anatole France a fost modelul lui Marcel Proust în creionarea personajului Bergotte, din ciclul romanesc În căutarea timpului pierdut. Dintre romanele lui Anatole France, amintim: Crima lui Sylvestre Bonnard, Dorințele lui Jean Servien, Albina, Balthazar, Thais, Cutia de sidef, Insula pinguinilor, Viața în floare, Zeilor le e sete, considerată capodopera sa, un roman despre teroare, despre fanatismul sîngeros al lui Robespierrre și susținătorilor săi. Este autor și al unui

volum de versuri (Poeme aurite), dar și a mai multor piese de teatru, dintre care cea mai cunoscută este Nunta din Corint. Critica literară a fost reunită în patru volume intitulate Viața literară. A refuzat idolii Romei, mai tîrziu pe ai Sorbonei, a respins fanatismul; ironic, surîzător, Anatole France a fost de o crudă luciditate și a arătat totdeauna o rafinată bunăvoință, ceea ce ar putea părea un pleonasm, dar nu este decît marca singularității sale. În primăvara lui 1845, Gustave Flaubert vede în palatul Balbi, din Genova, tabloul lui Pieter Bruegel cel Bătrîn, Ispitirea sfîntului Anton: „În partea de jos, la stînga, sfîntul Anton între trei femei, întorcînd capul spre a se feri de mîngîierile lor; sînt goale, albe, surîd și dau să-l învăluie cu brațele lor. (...) În ceea ce mă privește, n-am mai văzut nici un alt tablou în afară de acesta, și nu-mi amintesc decît de el...”  Flaubert a fost obsedat de tablou, de subiect, scrie…

Mai mult...