Lui Aristotel i se datorează primele argumente în favoarea melancoliei ca vis imaginativa, forță a imaginației, nebunie sau extaz poetic; bila neagră, atributul melancolicului, îl face pe acesta să reacționeze violent față de impresiile trăite; melancolicul este supus unei impetuozități, unei exuberanțe a pasiunii, unei violențe necontrolate, este depășit de tot ceea ce primește.

Încă din vechime, observînd comportamentul uman, ceea ce ține de sănătatea minții și ceea ce ține de boala minții, medicii și gînditorii au surprins natura melancoliei ca pe „o lungă trudă a sufletului”, asociată cu toamna cînd apăreau „tristețea, neliniștea, descurajarea, tendința de a-ți lua viața”, asociată cu „teama prelungită”. Aristotel se întreba pentru ce motiv toți cei care au fost oameni de excepție în ceea ce privește filosofia, arta de a conduce, poezia sau artele, au fost explicit melancolici. Vechii filosofi greci susțineau că tulburările ușoare pot fi tratate de medici, în vreme ce tulburările profunde sînt de domeniul filosofilor. Claudius Galenus, medicul împăratului-filosof Marcus Aurelius, considera că melancolia era parte a eului și că „există oameni care sînt din fire neliniștiți, depresivi, chinuiți sufletește, mereu gînditori; pentru ei medicul nu poate face prea mult.” În cazul melancoliei existența pare să se rotească în jurul ei înseși fără încetare, fără a se vedea o altă perspectivă, nici o altă șansă, fiind constrînsă la propria repetiție la nesfîrșit, la rămînerea într-o pasivitate absolută. Pentru teologii creștini, melancolia era văzută ca fiind ceva nociv; Evagrie Ponticul, pe urmele versetelor din Psalmul 90 („Nu

te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, de molima ce bîntuie întru amiază”), întocmea o listă a semnelor plictiselii, tristeții, deznădejdii, semne ale morții sufletului care încercau sufletul eremiților pustiului: lăcomia, curvia, iubirea de arginți, tristețea, mînia, acedia, slava deșartă, trufia. Despre încercările chinuitoare la care a fost supus Antonie în pustia Egiptului a scris sfîntul Atanasie cel Mare, dar și scriitorii Gustave Flaubert și Anatole France, chipul biruitor al lui Antonie fiind zugrăvit de Hieronymus Bosch, Martin Schongauer, Pieter Bruegel cel Bătrîn, Paul Cezanne sau Salvador Dali. Acedia este o stare de somnolență, deznădejde, trîndăvie, de adîncă dezintegrare și vlăguire a persoanei care nu găsește mulțumire în nimic din ceea ce altădată îi aducea pacea sufletească.…

La moartea lui Giovanni Papini, Eugenio Montale spunea despre scriitorul florentin că a fost „o figură unică, de neînlocuit, căreia îi datorăm cu toții ceva din noi.” Surprindea în aceste cuvinte tumultul unei vieți, zbuciumul neobositului căutător, frământările, curiozitățile și exaltările unui tânăr care dorea să cuprindă necuprinsul.

Prozator, jurnalist, poet, autodidact asiduu, Giovanni Papini (1881 – 1956) a fost o figură marcantă și controversată a Florenței primei jumătăți a secolului al XX-lea. Ateu militant până în 1921, când se convertește la catolicism, membru din 1937 al Accademia d’Italia, profesor de literatură italiană la Universitatea din Bologna, fondator și conducător de reviste, apropiat cercurilor artistice futuriste, Giovanni Papini a fost un publicist cu o bogată operă, care l-a făcut cunoscut în lumea întreagă. Multe din cărțile sale au fost traduse în limba română și amintim dintre acestea: Amurgul filosofilor; Un om sfârșit; Gog; Diavolul; Cartea neagră; Chipuri de oameni: povestiri; Dușmanul somnului; Fără nici un motiv; Martorii patimilor; Viața lui Isus. Giovanni Papini a debutat editorial cu cartea Amurgul filosofilor (1906), o critică devastatoare a întregii tradiții filosofice a secolului al XIX-lea (Kant, Hegel, Schopenhauer, Comte, Spencer, Nietzsche), un manifest prin care tânărul intelectual florentin urmărea o răsturnare definitivă a vechii filosofii, un Sturm und Drang al spiritului. „Cartea aceasta nu este o carte scrisă cu bună-credință. Este o carte plină de patimă și, de aceea, nedreaptă –

o carte inegală, parțială, fără scrupule, violentă, contradictorie, insolentă, ca toate cărțile celor ce iubesc și urăsc, fără să le fie rușine nici de iubirile nici de urile lor”, sunt primele propoziții ale cărții în care autorul se declară un „dușman nesățios”, un „distrugător necesar”, unul care a curățat drumul pentru a se putea merge mai departe. Același spirit critic îl regăsim și în volumul Il Pragmatismo, redactat în primul deceniu al secolului al XX-lea, respingând pozitivismul și cultura italiană care stagnau, în viziunea sa, într-un intelectualism academic, și avansând ideea că doar pragmatismul, filosofia acțiunii, era remediul impasului în care se afla filosofia clasică. De departe cea mai cunoscută scriere a lui Giovanni Papini este Un uomo finito / Un om sfârșit, apărută în 1913. Am amintit mai devreme cele două cărți ale lui Papini pentru a face legătura…

În opinia lui Thomas Paine secretul bine păstrat de masonerie, la care puțini masoni au acces, este legat de originea masoneriei, iar originea sa nu este influențată nicidecum de Biblie, ci de străvechiul cult druid, de cultul soarelui, emblemă a lojilor și a ornamentelor masonice.

Thomas Paine (1737-1809) a fost un scriitor englez care a trăit o bună parte a vieții în exil, în Statele Unite ale Americii și în Franța. După un șir de încercări ratate în Anglia, îl întîlnește pe Benjamin Franklin care îl îndeamnă să emigreze în Statele Unite ale Americii. În 1774 ajunge la Philadelphia, unde este redactor la „Pennsylvania Gazette”. Doi ani mai tîrziu publică lucrarea Bunul-simț, un pamflet în favoarea independenței coloniilor. Revine în Anglia și se implică în dezbaterile pe marginea Revoluției Franceze, în cartea sa Drepturile omului apărînd revoluția și principiile republicane; cartea este interzisă, iar Thomas Paine declarat persona non grata. Ajunge în Franța, este ales membru în Convenția Națională, denunță unele abuzuri ale revoluționarilor, critică Teroarea instaurată, apoi din ordinul lui Robespierre este arestat; în închisoare începe să scrie Vîrsta rațiunii, care îi aduce reputația de ateu, deși cartea era tributară deismului. În 1802 revine în Statele Unite ale Americii, unde moare cîțiva ani mai tîrziu aproape uitat, deși slujise două Revoluții. Thomas Paine este și autorul unei cărți apărute postum, în 1812, Despre

originea masoneriei. Este o lucrare cu caracter polemic, pornind de la Catehismul lui Samuel Pritchard, din 1730, prima dezvăluire a ritualurilor masonice a primelor trei grade. Pritchard coboară originile masoneriei pînă la construcția Turnului Babel, amintind apoi de Euclid, de Hiram și de construirea Templului lui Solomon, într-o înșiruire în care cronologia nu era urmărită riguros. În opinia lui Thomas Paine secretul bine păstrat de masonerie, la care puțini masoni au acces, este legat de originea masoneriei, iar originea sa nu este influențată nicidecum de Biblie, ci de străvechiul cult druid, de cultul soarelui, emblemă a lojilor și a ornamentelor masonice. Druizii au reprezentat gradul cel mai înalt al clasei sacerdotale la celții insulari și la gali; druizii erau depozitarii cunoașterii sacre și profane, aveau strînse legături cu puterea politică. Paginile consacrate de Cezar druizilor în De bello Gallico sînt cele…

Este vorba în Cîntarea Cîntărilor de un limbaj simbolic care vorbește despre operațiuni ale spiritului nelăsînd loc confuziilor. O scriere de o frumusețe plină de mister nu-și va epuiza niciodată bogăția de înțelesuri; fără acestea ar fi fost uitată de mult...

În general, Tereza de Avila preferă să dea poemului valoarea de simbol nupțial între Dumnezeu și om; mai curînd decît să reia versiunea tradițională a Bisericii, mireasă a lui Isus, ea pune accent pe simbolismul interpersonal: Dumnezeu și sufletul, acceptînd deschiderea simbolului către alte zări, afirmă Thomas Alvarez, unul dintre cei mai avizați comentatori actuali ai scrierilor Terezei de Avila. Într-o carte apărută recent, Le Cantique des Cantiques. Rituel initiatique, Michel Lapidus propune o traducere a originalului ebraic, însoțită de o traducere literală, urmate de o rescriere în cheie inițiatică în care autorul face apel mai curînd la entități decît la personaje. Michel Lapidus crede într-un sens ascuns al poemului biblic, în care vede un text ritual de natură inițiatică, în opinia autorului schimbul de expresii simbolice corespunzînd formei unui ritual. Michel Lepidus retranscrie poemul pentru două personaje, masculin și feminin, în dorința de a ne face să vedem în Cîntarea Cîntărilor un ritual inițiatic al creării cuplului regal: „Totul începe prin crearea entității regale care nu se poate naște urmînd o voință profană, ci mai curînd printr-o iubire de natura unui suflu creator, depășind orice

aspect uman.” Michel Lapidus acordă elementului feminin misiunea purificatoare, înlăturarea tuturor elementelor perturbatoare, transmutația alchimică, în vreme ce masculinul este cel care imprimă nota inițiatică, părăsirea căii supunerii și participarea la frumusețea creatoare. Poemul se reconstruiește într-un joc al entităților, fiecare avînd cunoașterea care îi corespunde, în măsură să asigure coerența funcției regale în cuplu. Pentru entitatea feminină este vorba de iubire în forma ei cea mai elevată, în timp ce pentru entitatea masculină, această iubire estte cea care inițiază în toate formele Creației. Pentru a asuma caracterul regal și sacru, iubirea trebuia să fie o cale care duce către locul plenitudinii. Dar cadrul inițiatic se împlinește doar prin probele, prin încercările care confirmă bunele intenții și realitatea dorinței de a fi inițiat; este sufletul îndrăgostit care cere ajutor: „Fete din Ierusalim, vă jur:…

Creație unică, Cîntarea Cîntărilor, a stîrnit deopotrivă admirație pentru unitatea și frumusețea poetică, dar și uimirea legată de prezența în rîndul scrierilor biblice

Cîntarea Cîntărilor este un foarte frumos poem de dragoste, o alegorie a poveștii de dragoste dintre Dumnezeu și poporul lui Israel, dintre Dumnezeu și sufletul omenesc, a tainei cununiei între Isus și Biserică, această din urmă interpretare aparținînd lui Origen. Înainte de orice comentariu, Cîntarea Cîntărilor se înfățișează ca un tulburător poem, poate unul dintre foarte puținele texte biblice tradus deopotrivă în corpusul biblic, cît și separat. În limba română sînt mai multe traduceri; alături de cele cuprinse în corpusul biblic (Biblia de la 1688, Bibliile traduse de Gala Galaction și Vasile Radu, Nicolae Cornilescu, Bartolomeu Anania, de Alois Bulai, Eduard Patrașcu și Anton Budău) sînt și traducerile făcute de Ioan Alexandru și Petru Creția. “În gravul, austerul peisaj al cărților canonice din Vechiul Testament, străbătut îndeobște de figuri venerabile, pioase, răsare privirilor uimite ale neavizaților, ca o întrebare mereu deschisă, superba, rara floare a Cîntării Cîntărilor (Șir hașirim). Grațioasa poveste de iubire dintre regele Solomon și Sulamita, oacheșa păstoriță, este una dintre cele mai vechi pastorale din istoria literaturii universale, păstrînd în străvechea ei structură toată prospețimea și spontaneitatea mișcării unor suflete care se cheamă, se găsesc, se pierd si se regăsesc, după înaltele legi nescrise ale dragostei”, scria

Zoe Dumitrescu-Bușulenga în studiul introductiv la Cântarea Cântărilor, tradusă de Ioan Alexandru. Cîntarea Cîntarilor face parte din cea de-a treia secțiune a canonului biblic evreiesc, din hagiografe, alături de Psalmi, Proverbe, Rut, Plîngerile, Ecclesiastul, Estera, Daniel, Ezra, Neemia, Cronicile; Talmudul consemnează controversele în legătură cu canonicitatea unora dintre aceste cărți, cum ar fi Cîntarea Cîntărilor sau Estera. Cîntarea Cîntărilor este unul dintre cele Cinci Suluri (Hameș Meghilot) care se citesc în sinagogă în anumite zile, în săptămîna de Pesah, iar în comunitățile sefarde în fiecare vineri, după lăsarea serii. “După cum demonstrează chiar titlul cărții, aceasta a reprezentat întotdeauna, în tradiția evreiască, o cîntare prin excelență. Talmudul redă amănunțit îndelungatele dezbateri care au precedat introducerea sa în canonul biblic. Învățații Talmudului…

După cinci ani de la precedenta „ispravă” editorială, vă propun o culegere de eseuri, Himere și metamorfoze, apărută la Editura Vasiliana '98.

Sînt texte despre celebrele tapiserii de la Muzeul din Cluny, „Doamna cu licorna”, despre Metamorfozele lui Ovidiu și întîmplările lui Lucius din Măgarul de aur, despre ispitirea sfîntului Anton, așa cum apare în tablouri și în romanul cu același nume al lui Flaubert, despre povara tristeții cum transpare din romanele lui J.-K. Huysmans (În răspăr) și Gabriele d'Annunzio (Triumful morții), despre avatarurile afectivității,

despre androgin și nostalgia unității pierdute. Toate textele reunite în volum dau seamă de o căutare neîncetată a sensului ascuns dincolo de aparențe. Bogdan Mihai Mandache Himere și metamorfoze Iaşi, Editura Vasiliana '98 Anul apariției: 2017 Număr pagini: 151 ISBN: 9789731165264  (mai mult…)

În Thais, Anatole France este deopotrivă filosof, erudit și poet care adună în paginile romanului său, cu ușurință și abundență, elementele unei filosofii eclectice, a unei filosofii indulgente, ale speculației intelectuale, multă imaginație, toate într-un stil voluptuos și încărcat de poezie

Anatole France, pseudonimul literar al lui Jacques François-Anatole Thibault (Paris, 16 aprilie 1844 - Saint-Cyr-sur-Loire, 12 octombrie 1924) este un cunoscut eseist, poet, povestitor și romancier francez, membru al Academiei Franceze, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, în anul 1921, „ca o recunoaștere a strălucitelor lui realizări literare, caracterizate prin noblețea stilului, o adîncă simpatie față de oameni, grație și un autentic temperament galic”. Fiu al unui librar parizian, a fost crescut în cultul cărților și al muzelor, devenind pentru un timp bibliotecar al Senatului Franței. Unii critici literari afirmă că Anatole France a fost modelul lui Marcel Proust în creionarea personajului Bergotte, din ciclul romanesc În căutarea timpului pierdut. Dintre romanele lui Anatole France, amintim: Crima lui Sylvestre Bonnard, Dorințele lui Jean Servien, Albina, Balthazar, Thais, Cutia de sidef, Insula pinguinilor, Viața în floare, Zeilor le e sete, considerată capodopera sa, un roman despre teroare, despre fanatismul sîngeros al lui Robespierrre și susținătorilor săi. Este autor și al unui volum de versuri (Poeme aurite), dar și a mai multor piese de teatru, dintre care cea mai cunoscută este

Nunta din Corint. Critica literară a fost reunită în patru volume intitulate Viața literară. A refuzat idolii Romei, mai tîrziu pe ai Sorbonei, a respins fanatismul; ironic, surîzător, Anatole France a fost de o crudă luciditate și a arătat totdeauna o rafinată bunăvoință, ceea ce ar putea părea un pleonasm, dar nu este decît marca singularității sale. În primăvara lui 1845, Gustave Flaubert vede în palatul Balbi, din Genova, tabloul lui Pieter Bruegel cel Bătrîn, Ispitirea sfîntului Anton: „În partea de jos, la stînga, sfîntul Anton între trei femei, întorcînd capul spre a se feri de mîngîierile lor; sînt goale, albe, surîd și dau să-l învăluie cu brațele lor. (...) În ceea ce mă privește, n-am mai văzut nici un alt tablou în afară de acesta, și nu-mi amintesc decît de el...”  Flaubert a fost obsedat de tablou, de subiect, scrie…

Așadar, de la bun început, învățătura hermetică se arată a fi una închisă, secretă, de nepătruns celor neinițiați; este învățătura lui Thot, a lui Hermes Trismegistus, a lui Hermes/Mercur.

Hermetismul se înrădăcinează într-o tradiție inițiatică foarte veche, al cărei nume vine de la zeul grec Hermes, zeu reprezentat totdeauna ținînd în mîna dreaptă caduceul, Hermes fiind purtător al cunoașterii, discernamîntului, medierii și iluminării. Hermes este un zeu al cărui nume trimite la piatră (herma, hermaion, hermaios), este cel care arată drumul, care marchează spațiile necunoscute, care arată direcția folosind borne în patru unghiuri. Activitatea zeului este îndreptată spre schimburi, era și zeu al comerțului, într-un univers mărginit de hotare bine delimitate între jos și sus, între Olimp și Hades, fiind mesager al lui Zeus, dar și însoțitorul sufletelor în călătoria lor spre lumea de dincolo. Prin definiție, hermetismul, învățătura hermetică este una referitoare la cunoașterea ascunsă, care străpunge aparența lucrurilor și coboară pînă la esență, descoperă nebănuite legături între părți ale universului și niveluri ale existenței, de la imens la infim, de la umil la înalt, cheia descifrării fiind reîntoarcerea la principiul constitutiv al lumii. O astfel de cunoaștere pune în cauză fixitatea genurilor, diferențierea speciilor, singularitatea indivizilor. Așadar, de la bun început, învățătura hermetică se arată a fi una închisă, secretă, de nepătruns celor neinițiați; este învățătura lui Thot, a lui

Hermes Trismegistus, a lui Hermes/Mercur. Însuși cuvîntul hermetism predispune încă la controverse, ceea ce o îndreptățește pe Françoise Bonardel să considere că “bogăția de forme a posteritații sale [gîndirii hermetice –n.n.] pare a se datora atît personalității tutelare a lui Hermes, expresia însăși a transformării, cît și învățăturii consemnate sub numele de hermetism, unde ocultarea joacă un rol la fel de important ca revelația; nu-i sînt străine nici practicile și nici limbajul alchimic.” Hermetismul este o viziune a lumii bazată pe “simpatiile” ce unesc macrocosmosul cu microcosmosul, pe “corespondențele” simbolice și reale între părțile universului văzut și nevăzut. Sub baniera hermetismului se regăsesc texte vechi și comentarii despre esoterism în general, despre alchimie sau texte și comentarii despre “Hermetica”. Cum consensul se lasă încă așteptat, în multe…

Temeinic documentată, scrisă cu talent și pasiune, cartea Nicoletei Dabija este și o pledoarie pentru o cale nouă deschisă metafizicii, în care “confesiunea se poate constitui ca prelungire a metafizicii”.

La începutul veacului al XX-lea numeroși intelectuali au manifestat un interes crescut pentru problema sincerității. Ce i-a determinat să reflecteze asupra acestei noțiuni? O noțiune apărută în secolul al XIII-lea, avînd origini latine, însemnînd transparență, autenticitate, puritate, franchețe, adevăr. În vremurile noastre, noțiunea de sinceritate capătă deschidere către problematica subiectului, întrucît doar subiectul conștient de el însuși și ascultînd propria interioritate este capabil să facă o alegere, între a fi sincer sau nu. Înțelegem astfel mai bine de ce noțiunea de sinceritate revine în actualitate în secolul al XX-lea, într-o epocă în care omului și subiectivității le sînt acordate locurile cuvenite în ansamblul efortului de gîndire. Sub semnul sinceritații, al autenticității ar trebui să stea orice mărturisire a unei persoane care-și așază discursul în temeiul bunei-credințe și nu caută să-și înșele interlocutorul sau cititorul; în vechime prima dovada a adecvării discursului la adevăr/aletheia o întîlnim în dialogurile lui Platon, model al adevărului Ideilor și al sincerității gîndurilor. Metafizica secolului al XX-lea poate fi privită și din perspectiva confesiunii, a sincerității gîndului care exprimă experiențele omenești ultime, cum ar fi iubirea, moartea, singurătatea, credința? Acestei întrebări îi caută răspuns Nicoleta Dabija în

cartea sa Intimitatea spiritului. Metafizica în timpul confesiunii, București, Editura Eikon, colecția “Universitas”, 2015. După propria mărturisire, Nicoleta Dabija încearcă să valideze relația dintre metafizică și confesiune: “Spiritul metafizic prin excelență este acela care nu poate lua realitatea așa cum este, care pune gîndirea să se gîndească pe sine, care, încercat de neliniști, caută o poziție mai bună de acordare la lume și la propria-i trăire. Această poziție este descoperită în chip subiectiv și în solitudine, printr-o experiență vie a metafizicii.” Pentru a înțelege rolul confesiunii, a mărturiei filosofice, Nicoleta Dabija supune atenției condiția eului și tipurile de confesiune; o face folosind modelele clasice ale confesiunii făcute de filosofi, confesiuni ale eului generic (Rene Descartes), ale eului care se iubește pe sine (Jean-Jacques Rousseau), ale eului ca voință de…

“Toate sînt deșertăciuni”, scria Ecclesiastul, adăugînd “scrisul de cărți este fără sfîrșit, iar învățătura multă este oboseală pentru trup.” Acesta este sensul consacrat al traducerii ebraice, în vreme ce în traducerea aramaică fiul este îndemnat să scrie nenumărate cărți de înțelepciune, la nesfîrșit, și să reflecteze la slăbiciunea trupului.

“Îmi imaginez Paradisul ca pe un fel de bibliotecă.” Jorge Luis Borges Alberto Manguel a visat toată viața să devină bibliotecar; n-a fost să fie, deși de cînd se știe trăiește printre cărți. De altfel, consideră că arta lecturii ne definește ca specie, cititul fiind o adevărată activitate creatoare. “Ceea ce rămîne invariabil este plăcerea de a citi, de a ține o carte în mîini și de a avea pe neașteptate acea senzație deosebită de uimire, de recunoaștere, acel fior sau acea căldură pe care cîteodată o anumită înșiruire de cuvinte le stîrnește în noi. A scrie despre cărți, a le traduce, a alcătui antologii sînt activități ce mi-au slujit drept justificare pentru această plăcere vinovată (de parcă plăcerea are vreodată nevoie de justificare!) și cîteodată chiar mi-au permis să-mi cîștig existența”, scrie Alberto Manguel. A prețuit lectura, cititul și printr-o experiență personală; pe cînd avea 16 ani, în 1964, lucra la Librăria Pygmalion din Buenos Aires unde l-a cunoscut pe Jorge Luis Borges, deja orb la acea vreme, care l-a rugat să vină la el acasă și să-i citească. Cei patru ani cît tînărul Alberto

i-a citit lui Borges aveau să-i marcheze destinul, aveau să-l facă un talentat scriitor (Istoria lecturii, Biblioteca nopții, Un cititor în pădurea din oglindă), un apreciat traducător și cronicar literar, posesor al unei impresionante biblioteci de peste 30 000 de volume, aflată într-o fostă casă parohială renovată, din regiunea Poitou-Charentes din Franța. O bibliotecă adăpostită într-un fost hambar din care nu mai rămăsese decît un zid de piatră; acela era hotarul dincolo de care, după planurile lui Alberto Manguel, zidarii au ridicat biblioteca, “un tărîm al ordinii”, pe timpul zilei, “un labirint de linii drepte, care să faciliteze găsirea manuscriselor și care nu te lasă să te pierzi”; pe întuneric, “biblioteca este un spațiu închis, un univers al regulilor egocentrice”. Pentru Manguel, noaptea este timpul cînd sunetele se estompează, vocea gîndurilor e mai puternică,…