Stephen Greenblatt crede că recuperarea poemului lucreţian „a schimbat pentru totdeauna peisajul lumii”, iar cartea sa, scrisă cu măiestrie, într-un stil alert, îmbinînd în chip fericit erudiţia cu povestea, este o frumoasă istorie culturală a creşterii şi descreşterii Antichităţii şi a naşterii Renaşterii.

De rerum natura. Este numele celei mai cunoscute scrieri a poetului latin Titus Lucretius Carus. Un poem cu vădite înclinaţii filosofice, o amplă meditaţie asupra vieţii şi a morţii. Despre Lucreţiu nu se ştiu prea multe; a trăit în primul veac înainte de Cristos, a murit la 44 de ani, probabil prin sinucidere, sfîntul Ieronim punînd moartea/sinuciderea pe seama unei poveşti de dragoste care i-a tulburat minţile, în intervalele de luciditate compunînd superbul poem Despre natura lucrurilor, sau Poemul naturii cum este tradus în limba română. Cicero spunea că „Poemul lui Lucreţiu dovedeşte totodată mult geniu şi mult meşteşug.” Poemul lui Lucreţiu este scris sub influenţa filosofului grec Epicur, înţelept autentic, care a căutat prin filosofia sa să răspundă tulburătoarelor interogaţii cu valoare existenţială ale omului. Pe urmele înaintaşului său, Lucreţiu scrie despre atomii indivizibili, seminţe ale tuturor universurilor trecute sau prezente, care în căderea lor pot devia, termen tradus în latină clinamen. Stephen Greenblatt, profesor la Harvard, susţine că poemul lui Lucreţiu a generat noile preocupări ale umaniştilor care au dus la apariţia Renaşterii: Clinamen. Cum a început Renaşterea, Bucureşti, Editura Humanitas, traducere din engleză de Adina Avramescu,

2014, 376 p. Stephen Greenblatt ne propune o ipoteză despre începutul Renaşterii sub forma unei frumoase şi captivante poveşti a redescoperirii Poemului naturii al lui Lucreţiu, căutătorul fiind fostul secretar apostolic Poggio Bracciolini. Poemul lui Lucreţiu a fost uitat o mie de ani, nu fusese iubit de creştini; poetul latin scria despre atomi, despre frumuseţea şi plăcerile lumii, suficiente motive de uitare în plin avînt al creştinismului; Greenblatt scrie că e un miracol că s-a mai păstrat o copie a poemului, mai ales într-o mânăstire, iar distrugerea lui ar fi schimbat cursul modernităţii. „În opinia mea, şi, desigur, a multor altora, după Antichitate, cultura care a adoptat îmbrăţişarea lucreţiană a frumuseţii şi plăcerii şi a promovat-o ca pe o îndeletnicire legitimă şi demnă de laudă a fost aceea a Renaşterii”, scrie…

Bruno Pinchard (n. 1955, la Le Havre) a studiat la Ecole Normale Superieure de Paris şi la Scuola Normale Superiore de Pisa; i-a avut ca profesori pe Levinas, Derrida, Louis Marin şi Eugenio Garin.

A fost cercetător la CNRS, apoi profesor la Centre d'etudes superieures de la Renaissance; în prezent este profesor de filosofia Renaşterii şi a Epocii Clasice la Universitatea din Lyon şi director al Şcolii doctorale de filosofie din regiunea Rhone-Alpes. De tînăr s-a consacrat studierii gîndirii umaniste, cu precădere celei italiene, de la Dante la Vico. Astăzi caută să definească practicile umaniste ale memoriei şi ale gîndirii care rezistă atît cinismului anti-umanismului, cît şi reconcilierilor pripite ale spiritualismului. De aici decurge ceea ce se numeşte o "Filosofie în exces", care caută cuvintele de ordine succcesive care reordonează biblioteca occidentală în jurul unui cuvînt care ar putea să-i servească drept centru. Această căutare a Cuvîntului pierdut este principiul experienţei sale iniţiatice. Dintre cărţile sale amintim: Métaphysique et sémantique. Autour de Cajétan, Vrin, 1987; Savonarole. La fonction de la poésie, L'Age de l'homme, 1989; La raison dédoublée: La fabbrica della mente, Aubier, 1992; Vico. De l'antique sagesse de l'Italie, Flammarion, 1993; Le Bucher de Beatrice, Aubier, 1996; Meditations mythologiques, Les Empecheurs de penser en rond, 2002, (trad. în limba română, Editura Dacia, 2010); Recherches

métaphysiques, Nihon University Press, 2009; Philosophie à outrance, cinq essais de métaphysique contemporaine, EME, 2010. ­Nevăzutul nu  vrea să apară în această viaţă Bogdan Mihai MANDACHE: - Domnule profesor, în studiile şi cărţile Dvs. amintiţi deseori căutările esoterismului în a găsi tainele lumii. Esoterismul este constitutiv culturii? De ce atît de multe şi atît de dificile căi de acces? Bruno PINCHARD: - Cultura umană este în serviciul posibilităţilor deschise de limbile vorbite de oameni. Nici o limbă nu poate să se reducă la gramatica sa şi să rămînă prizonieră într-un sistem de semnificaţii închis. Profunzimea istorică şi analogică a limbilor multiplică la infinit reţeaua de semnificaţii implicată de fiecare enunţ. Limba produce astfel un esoterism natural şi spontan pe care preoţii, poeţii, magii au pus totdeauna stăpînire pentru a încerca să acceadă la o lume nevăzută. Astfel, căile sînt…

Traducerea pe care a făcut-o Maria Genescu este meritorie, aflîndu-ne în faţa unei lucrări nu tocmai uşor de tălmăcit, sensul multor termeni evoluînd în cele cinci veacuri trecute de la prima publicare a cărţii lui Agrippa; traducerea este însoţită de ample şi lămuritoare note, comentarii şi anexe.

A scrie astăzi despre magie, poate părea, la o privire superficială, cel puţin deplasat dacă nu de-a dreptul... indecent, mai ales într-o vreme cînd paginile de publicitate ale multor cotidiene ne îndeamnă să consultăm "reginele magiei" pentru a fi ajutaţi în orice domeniu. Este lesne de înţeles că atunci cînd atenţia celor mai mulţi se îndreaptă spre o astfel de înţelegere a termenului magie, şansele de a-i convinge că se află în faţa unui domeniu de autentică spiritualitate scad simţitor, rămînînd speranţă că oamenii de bună credinţă vor citi şi vor căuta să înţeleagă înainte de a respinge. Ca şi în cazul flăcării violet discuţia a căzut în derizoriu, în această cădere fiind antrenat şi termenul, dar şi înţelesul comun al esoterismului. Copii ai unui Iluminism din care au reţinut o găunoasă idee de materialitate a lumii, oamenii de astăzi, în cea mai mare parte amatori de idei gata făcute, rareori manifestă interes pentru a trece dincolo de pojghiţa extrem de fragilă a unor informaţii care nu... informează, dar fac mai rău deformînd. Amintesc celor care văzînd titlul articolului m-ar putea acuza de o

uşoară frivolitate că în Dictionnaire critique de l'ésotérisme (Presses Universitaires de France, 1998), una dintre dintre cele mai serioase lucrări în domeniu, termenului de magie îi sînt acordate 24 de pagini, în articole despre prezenţa acestui fenomen în Africa, Egiptul faraonic, Islam, Occidentul medieval şi modern, Roma antică. Articolul despre magia în Occident este cel mai amplu şi aduce în prim plan necesitatea definirii acestui fenomen ca o artă (ars magica) de a acţiona asupra lumii înconjurătoare şi de a o modifica; acelaşi articol aminteşte şi cîteva mari personalităţi ataşate domeniului: Roger Bacon, Marsilio Ficino, Pico de la Mirandola, Johannes Reuchlin, Cornelius Agrippa von Nettesheim, Paracelsus, John Dee sau Robert Fludd. Acest preambul, ca şi rîndurile care urmează, au fost prilejuite de o recentă apariţie purtînd marca Editurii Herald: Cornelius Agrippa von Nettesheim – Magia naturală.…