Bruno Pinchard (n. 1955, la Le Havre) a studiat la Ecole Normale Superieure de Paris şi la Scuola Normale Superiore de Pisa; i-a avut ca profesori pe Levinas, Derrida, Louis Marin şi Eugenio Garin. A fost cercetător la CNRS, apoi profesor la Centre d’etudes superieures de la Renaissance; în prezent este profesor de filosofia Renaşterii şi a Epocii Clasice la Universitatea din Lyon şi director al Şcolii doctorale de filosofie din regiunea Rhone-Alpes. De tînăr s-a consacrat studierii gîndirii umaniste, cu precădere celei italiene, de la Dante la Vico. Astăzi caută să definească practicile umaniste ale memoriei şi ale gîndirii care rezistă atît cinismului anti-umanismului, cît şi reconcilierilor pripite ale spiritualismului. De aici decurge ceea ce se numeşte o “Filosofie în exces”, care caută cuvintele de ordine succcesive care reordonează biblioteca occidentală în jurul unui cuvînt care ar putea să-i servească drept centru. Această căutare a Cuvîntului pierdut este principiul experienţei sale iniţiatice. Dintre cărţile sale amintim: Métaphysique et sémantique. Autour de Cajétan, Vrin, 1987; Savonarole. La fonction de la poésie, L’Age de l’homme, 1989; La raison dédoublée: La fabbrica della mente, Aubier, 1992; Vico. De l’antique sagesse de l’Italie, Flammarion, 1993; Le Bucher de Beatrice, Aubier, 1996; Meditations mythologiques, Les Empecheurs de penser en rond, 2002, (trad. în limba română, Editura Dacia, 2010); Recherches métaphysiques, Nihon University Press, 2009; Philosophie à outrance, cinq essais de métaphysique contemporaine, EME, 2010.

­Nevăzutul nu  vrea să apară în această viaţă

Bogdan Mihai MANDACHE: - Domnule profesor, în studiile şi cărţile Dvs. amintiţi deseori căutările esoterismului în a găsi tainele lumii. Esoterismul este constitutiv culturii? De ce atît de multe şi atît de dificile căi de acces?

Bruno PINCHARD: – Cultura umană este în serviciul posibilităţilor deschise de limbile vorbite de oameni. Nici o limbă nu poate să se reducă la gramatica sa şi să rămînă prizonieră într-un sistem de semnificaţii închis. Profunzimea istorică şi analogică a limbilor multiplică la infinit reţeaua de semnificaţii implicată de fiecare enunţ. Limba produce astfel un esoterism natural şi spontan pe care preoţii, poeţii, magii au pus totdeauna stăpînire pentru a încerca să acceadă la o lume nevăzută. Astfel, căile sînt multiple, dar dacă esoterismul este o întreprindere atît de primejdioasă şi riscantă, este pentru că nevăzutul se sustrage apropierii noastre cu fiecare din înaintările noastre. Nevăzutul nu vrea să apară în această viaţă. Iată pentru ce adevăratul esoterist nu va fi niciodată decît defunctul şi numai el poate scrie Cartea morţilor.

- Renaşterea a readus esotersimul în atenţia umaniştilor. Cum explicaţi interesul Renaşterii pentru hermetism, cabală, alchimie?

- Renaşterea a redescoperit analogia limbilor măsurînd ceea ce limbile vii datorau limbilor moarte, fie că era vorba de latină sau de greacă, de manuscrise sau de rituri, de monumente sau hieroglife, de nume de locuri sau de zei, făcînd în acea vreme să rezoneze toate limbile din bazinul mediteraneean. Ea a redeşteptat astfel ideea de cabală, cea a religiei evreieşti, dar de asemenea cabala occidentală a companionajului, a celtismului, a semnelor etrusce sau runice, fără a vorbi de efectele combinatorii zămislite de tehnica imprimeriei şi de ceea ce am putea numi cabala tehnică. Faţă de acest aflux de semne, era vorba de a găsi o lege de organizare, o bibliotecă adecvată, o folosire magică sau religioasă potrivită. Cu Marsilio Ficino, neoplatonismul şi lanţul de aur al revelaţiei platoniciene au apărut ca un principiu cvasi-miraculos capabil să facă faţă acestei varietăţi la fel de vaste ca şi memoria umană şi de a-i reînnoi sensul. Dincolo de procesiunile platoniciene, Pico dela Mirandola, Rabelais, dar de asemenea Leibniz au fost mari furnizori de ordine în semne. Paracelsus, la rîndul său, a descoperit semnele în lucruri, semnăturile interioare substanţelor, şi el a încercat clasificarea evaluîndu-le puterile. Această întreagă mişcare corespunde unei restituiri admirabile a memoriei profunde a umanităţii. Noi cunoaştem acelaşi aflux, sau mai curînd un aflux decuplat, dar pentru că raportul nostru cu limba este conţinut în certitudinile pozitive ale ştiinţelor umane sau în ideile obligatorii ale publicităţii politice, noi sîntem capabili să restituim arborescenţa mitologică singura care permite de a găsi desenul funciarmente universal şi convergent.

- Renaşterea a readus în atenţie arta memoriei. Unul dintre studiile de referinţă ale cunoscutei cercetătoare britanice Frances A. Yeats este intitulat The Art of Memory, autoare care a scris cărţi remarcabile despre Bruno şi tradiţia hermetică sau despre rozicrucianism. Arta memoriei este doar un exerciţiu spiritual?

- Arta memoriei este o tehnică pentru a pune în ordine semnele şi pentru a le face disponibile pentru a susţine o argumentaţie oarecare şi sub acest titlu ea este moştenitoarea tehnicilor retoricii, aşa cum au fost ele fixate de Cicero şi Quintilian. Arta memoriei bineînţeles poate deveni ceea ce umanistul Delminio Camillo numeşte un teatru al memoriei, cu a sa construcţie a unui spaţiu perspectiv, cu rituri proprii şi semnificaţii pentru înţelegerea universului. Totuşi nu trebuie să-i exagerăm puterea, limitele sale sînt cele ale unei activităţi psihice, or adevărata iniţiere atinge zone ale intelectului mai profunde decît conştiinţa noastră şi abilitatea noastră intelectuală. Este momentul în care Giordano Bruno renunţă la arta memoriei, la imagini, la combinaţii magice ale semnelor, pentru a recunoaşte că nu este decît un “furios eroic” pradă a atracţiei focului central…

Rabelais memoria Franţei de după Lascaux

- Sînteţi preocupat de Renaştere, dar nu numai de cea italiană. Un renascentist remarcabil, deşi de multe ori privit cu o uşoară superficialitate, este Rabelais. Puţeţi schiţa cîteva gînduri despre  figurile şi “folosirile” cărţii la Rabelais?

- Opera lui Rabelais este atît de importantă, cel puţin pentru esoterismul francez, încît este dificil a o epuiza în cîteva remarci. Rabelais nu este nici un romancier, nici un autor comic. El este memoria Franţei de după Lascaux şi el trasează un drum în această formidabilă restaurare a celtismului. El nu se mulţumeşte să traseze un drum, el construieşte un adevărat sistem, ceea ce el numeşte o “enciclopedie a chestiunilor pantagruelice”. Opera sa se prezintă ca o celebrare a unei adevărate drame cosmice, în care mişcările cerului, interacţiunea continentelor, dar de asemenea puterea regală franceză şi războaiele religioase sînt implicate, aşa cum sînt la Guillaume Postel, deşi într-o manieră mai dogmatică şi în consecinţă mai puţin sugestivă. Rabelais rămîne resursa absolută pentru oricine se întreabă asupra destinului Franţei şi a puterii de analogie a limbajului vorbit în vestul Europei, ceea ce el numeşte “mitologiile galice”, asupra libertăţii de spirit a literaţilor ca şi asupra enigmelor cele mai profunde ale simbolicii păgîne şi creştine. Cred că este vorba de o adevărată nouă evanghelie, dar, aşa cum spune el însuşi, de o Evanghelie scrisă în franceză.

Gnoza lui Rabelais nu este o gnoză de bibliotecă, este o gnoză care presupune altarul şi sacrificatorul. De la carte se trece la omphalos, şi de la tradiţia universală la misterele faloforiilor. Conştient ca nimeni altul de tropismul civilizaţiei dionisiace către cultele cele mai vechi ale Indiei, el a făcut din periplul său o repetiţie a victoriei lui Dionisos occidental împotriva brahmanilor orientului. Sfidînd puterea brahmanică şi vedică, el nu a făcut decît să reînsufleţească cultele indiene prevedice şi să regăsească cultul preistoric care, de pe Gange pînă în Britania, a ocupat vetrele noastre. Rabelais este deci un om liber care, îndepărtîndu-se de cunoaşterea din cărţi, dar folosind puterea lor, a recondus civilizaţia la enigmele supreme şi la un cult vital căruia Panurge îi arată fecunditatea faţă de toate formele statice ale religiei. Importanţa mesajului lui Rabelais ţine de ceea ce a ştiut să înscrie în însăşi inima discursului umanist.

- În deschiderea unui studiu despre Pascal, afirmaţi că “Masoneriei îi lipseşte un Pascal”. Opera lui Pascal poate apropia omul zilelor noastre de misterul masonic?

- Numai Cugetările, Scrisorile provinciale, Memorialul ar da întreaga lor strălucire acestor oameni secreţi care se regăsesc în loji, la marginile puterii teologico-politice a modernilor. Poate că ei sînt noii “solitari” de la Port-Royal, sau îndepărtaţii lor moştenitori aşa cum a sugerat un mare număr de istorici, şi în numele unei tradiţii prezervate înţeleg să se ferească de moralele probabiliste care guvernează lumea. Cine ar putea astăzi să unească misterul tradiţiei şi inventarea maşinii de calcul, geometria şi învăţarea pe de rost a Bibliei, retragerea din lume şi mondenitatea, devoţiunea şi sarcasmul, rigoarea spiritului geometriei şi strălucirea stilului? Totuşi în acest nod se joacă posibilitatea unei culturi a iniţierii şi trecerea de la particularitatea unui secret la stabilirea principiilor universale. Dacă Rene Guenon poate fi considerat ca sfîntul Toma al lojilor, dacă acestea dispun de elemente ale unei adevărate cabale occidentale cu cuvinte de trecere şi cuvinte sacre, masoneria s-a bucurat vreodată de un cuvînt important pentru a devoala lumii culturii şi cunoaşterii întreaga amploare a antropologiei sale şi de a arăta profanilor şi postulanţilor puterea “căii substituite” pe care ea o reprezintă? Cine va fi atît de liber de orice limitare moştenită, atît de cunoscător al miturilor fondatoare, atît de îndrăgostit de adevăr şi atît de favorizat de el pentru a impune că Maestrul este cheia cifrului?

Misterul masonic este imens, dar lipsesc conştiinţele superioare pentru a ne expune maniera în care să intrăm sub puterea sa. Creştinii îl au pe Pascal, masonii îl au pe Gerard de Nerval. Avem dezvoltări remarcabile cu Goethe, cu Joseph de Maistre, cu Fichte, dar lipseşte o experienţă absolută, un Memorial masonic. Opera lui Guenon, de o importanţă încă nemăsurată în vastitatea sa, este mai întîi o analiză geometrică a puterii simbolurilor, dar forţa realizatoare a simbolurilor nu este descrisă ca atare. Iată pentru ce opera rămîne mută asupra posibilităţilor unei realizări iniţiatice moderne. Pascal, dimpotrivă, s-a făcut creatorul unei limbi care meditează asupra memorialului convertirii sale şi confruntînd-o cu angoasele umane cele mai universale. Nu există francez născut într-o lojă şi format într-o lojă, care să greşească considerînd ca lămuritor în acest sens “Propos des bien ivres” la Rabelais. Şi atunci Pascal al masoneriei, este şi nu poate fi decît Rabelais, aşa cum Mozart a fost Bach al Flautului fermecat.

Dante – un arc de cunoaştere tradiţională

- Asistăm la o revigorare a studiilor despre Dante, despre Divina comedie sau alte cărţi ale sale mai puţin cunoscute. Mulţi încearcă lecturi care să-i pună în “valoare” elemente esoterice, masonice. Rezistă aceste noi încercări de lectură?

-P entru epoca lui Dante nu se poate vorbi de o lectură masonică, ci ar trebui să se vorbească doar despre o lectură din perspectiva companionajului şi a ghildelor de artizani. Şi această ipoteză nu este inacceptabilă cînd se păstrează memoria funcţiilor Artelor la Florenţa şi maniera în care Dante foloseşte comparaţia între arte şi stele în Convivio. Peregrinarea sa cerească este totdeauna peregrinarea prin meserii, ceea ce arată întregul lor potenţial iniţiatic. În aceeaşi ordine de idei, cînd el vorbeşte despre sursele limbajului şi despre naşterea limbii vulgare, el nu poate să o facă fără a raporta genealogia sa la cuvintele despre meserie din mitul lui Babel. Dante vehiculează mai mult decît o masonerie, el adună, cifrează şi transmite o înţelepciune universală de origine templieră, redublată de cultele amoroase ale tradiţiei sufite. El găseşte astfel legătura între tradiţiile corporative şi cavaleria amoroasă, creînd cel mai mare arc de cunoaştere tradiţională din civilizaţia occidentală. Din această perspectivă el este indispensabil masoneriei pentru că a dat cosmologia, geologia, botanica, alchimia, ontologia şi erotologia întregii vocaţii iniţiatice la cei moderni. Lui trebuie să i se acorde acelaşi respect pe care grecii îl datorau misterelor de la Eleusis, chiar dacă el rămîne la fel de neînţeles pe cît erau misterele pentru vechii greci, pentru că un filosof atît de esoteric precum Platon a preferat misterelor un Egipt de legendă. Unul singur l-ar fi putut înţelege pe Dante, şi acela era Vergiliu.

- Aţi amintit numele lui Rene Guenon cel care vorbea la începutul secolului trecut de supravieţuirea  iniţierii, în lumea modernă, cea a domniei cantităţii, doar în companionaj şi masonerie. Astăzi asistăm la o inflaţie de esoterisme, deşi Esoterismul este doar unul. Masoneria mai este astăzi un depozitar al esoterismului? Care sînt şansele esoterismului într-o lume dominată de tehnică?

- Mitul lui Hiram este indisociabil de cele mai înalte momente ale culturii noastre căci el este singurul prin care omul liber poate însoţi mesajul cristic fără a sucomba într-o idolatrie dăunătoare în jurul figurii istorice a lui Isus. Hiram este faţa obscură a scriiturii iudeo-creştine. El nu vine din lumea semitică, şi totuşi el este cel prin care templul de la Ierusalim se construieşte şi se perpetuează sub diversele sale  metamorfoze. Hiram este Maestrul nostru şi este un Maestru care cere o reparaţie care trece prin repetiţia unui rit care nu ne supune unor scopuri morale şi politice ale niciunei autorităţi religioase sau civile. Hiram este şansa masoneriei şi nici o dominaţie tehnică nu-şi extinde prerogativele asupra construcţiei umane. El renaşte într-o comunitate rău orientată şi puţin sigură pe principiile sale, dedicată unui cuvînt substituit şi unei religii private. Dar în această penumbră un principiu mai puternic decît orice continuă şi  propagă plenitudinea limbii în rezonanţele sale subterane şi puterea sa de a servi valorile centrului suprem. Limba masonică va dura pentru că  nu este una strălucitoare, ci una îndoliată. Limba doliului este una care biruie totdeauna limbile de exaltare sau de devoţiune. Cunoştinţele masoneriei sînt cunoştinţe ale mormîntului şi prin acest mormînt se anunţă ca puterea care va rezista chiar pînă la sfîrşitul universului.