Pentru a răspunde întrebării dacă există o lume profană, Franck Zimmer pornește de la etimologia cuvintelor lume (mundus, ornament, lume, pur) și profan (profanus, pro-înaintea, fanum, loc consacrat).

Senzația celui care privește portalul central al catedralei din Chartres este că se află în fața unei succesiuni de porți; aceasta este imaginea pe care o creează stîlpii și bolțile arcuite. Despre poarta care separă profanul de sacru, despre poarta de unde începe aventura candidatului la inițiere este cartea lui Franck Zimmer, Les Portes du Temple. De l’ignorance à la Connaissance, Paris, Maison de Vie Editeur, Collection „Les Symboles Maçonniques”, 2019, 124 p. Despre Franck Zimmer editorul nu spune decît că este la prima carte, rod al experienței și cercetărilor asupra simbolurilor templului. Să-l urmăm în călătoria sa. Pentru a răspunde întrebării dacă există o lume profană, Franck Zimmer pornește de la etimologia cuvintelor lume (mundus, ornament, lume, pur) și profan (profanus, pro-înaintea, fanum, loc consacrat). În consecință, lui Franck Zimmer formularea lumea profană i se pare expresie a unei orbiri a spiritului, pentru că pretutindeni unde este viață este mister, și misterul este prin esență sacru: „Natura nu este un spațiu sacru, un adevărat templu sub cerul liber? Lumea naturală nu este profană, este vie și se creează în

fiecare clipă. Este deci sacră.” Și atunci unde și ce este profanul? Unde construiește omul templul? Lumea profană ține de domeniul existenței, trecerea de la profan la templu se face mai întîi prin depășirea unor obstacole, prin trecerea unor probe. Obstacolele nu pot altera dorința inițiatică și îl aduc pe postulant în fața porții pămîntului, acolo unde începe ritualul de inițiere. Grotele, cavernele sînt universuri minerale, sînt locuri folosite de cei din vechime nu numai ca refugii, ci și ca locuri de inițiere, de învățătură. În masonerie, cabinetul de reflecție întruchipează proba pămîntului, simbolizează locul originar; întreg simbolismul cabinetului de reflecție îl îndeamnă pe candidat la vigilență și perseverență. Ritualul continuă cu proba aerului, însoțită în lojă de un zgomot nefiresc față de liniștea începutului ritualului, este tumultul pasiunilor care tulbură armonia templului. Franck Zimmer insistă pe actul ritual al…

Despre moarte au scris filosofii, teologii, poeții, ea inspiră deopotrivă teamă, oroare, angoasă, ea este non-existență, neantul absolut, ceva de negîndit, abolirea existenței și a ființei individuale, marea tăcere, căci așa cum spunea Pascal „Cum nu stiu de unde vin, nu știu încotro mă îndrept.

Într-o postare anterioară, Despre numere, am schițat un scurt portret al lui Julien Behaeghel și am amintit cîteva dintre cărțile sale. Ultima sa carte, Vaincre la mort ou la spirale de vie (Maison de Vie Editeur, Collection „La Franc-Maconnerie initiatique”, 2011, 154 p.), apărută prin grija soției, Monique Behaeghel, poate fi considerată „testamentul filosofic” al autorului. Despre moarte au scris filosofii, teologii, poeții, ea inspiră deopotrivă teamă, oroare, angoasă, ea este non-existență, neantul absolut, ceva de negîndit, abolirea existenței și a ființei individuale, marea tăcere, căci așa cum spunea Pascal „Cum nu stiu de unde vin, nu știu încotro mă îndrept. Știu numai că ieșind din această lume, cad pentru totdeauna în neant, sau în mîinile lui Dumnezeu”. În primele rînduri ale cărții sale, Julien Behaeghel ne previne că nu vom citi o carte despre viața fizică sau despre moarte, ci una despre viața spirituală, despre moartea inițiatică, despre eterna reîntoarcere, amintind spusele lui alchimistului Gerhard Dorn pentru care moartea era începutul vieții eterne. După decenii în care a studiat simbolul și gîndirea simbolică, acum cînd subiectul este umanitatea și divinitatea, mortalitatea și

nemurirea, gîndul scriitorului belgian merge în adîncimea textelor religioase și în straturile prime ale mitologiei. Cum să scrii despre moarte și lumea de dincolo fără a-i invoca pe Iștar, Osiris, Orfeu, Persefona, Isus? În esoterismul vechiului Egipt, moartea era un element al ordinii lumii, divinitățile nu erau supuse morții și cunoșteau o regenerare permanentă: „Faraon, tu nu ai plecat mort, tu ai plecat viu”, scrie în deschiderea Textelor piramidelor, punînd astfel în lumină victoria asupra morții, atotputernicia vieții, călătoria către viață în eternitate. Faraonul scapă timpului ucigător, căci este un spirit luminos, nesupus trecerii timpului. Osiris este activitatea vitală universală, iar prin uciderea sa de fratele său, Seth, și înviere el simbolizează drama existenței umane și triumful asupra morții, despre mitul său Mircea Eliade afirmînd că este „o îndrăzneață valorizare a morții, asumată de acum înainte ca…

Toți cei care s-au preocupat de simbolismul numerelor au știut că numerele nu trebuie folosite în mod nepotrivit, ele avînd o forță neștiută; numărul rămîne esențial și misterios.

Julien Behaeghel (7 martie 1936 – 31 iulie 2007) designer și scriitor belgian, a fost preocupat de simbolism, cu precădere de simbolismul masonic, iar aceste preocupări au căpătat contur în aproape douăzeci de cărți, dintre care amintim: Voyage symbolique dans la marque, 1994; Trois pas pour l’eternite, 1994; Le Zodiaque simbolique, 1999; Les grands symboles de l’humanite, 1999; Symboles et initiation maconnique, 2000; L’Apprenti Franc-Macon et le monde des symboles, 2000; Le Compagnon Franc-Macon et l’art du trait, 2001; Le Maître Franc-Macon et la mort symbolique, 2002; Cosmogonie et tableau de loge, 2002; Hiram et la reine de Saba, 2005; Quete symbolique d’un Franc-Macon, 2007. Mare parte din aceste cărți au apărut la editura pariziană Maison de Vie, așa cum este cazul și celei căreia îi sînt consacrate aceste rînduri: Le Nombre créateur, 2012, cu mențiunea că prima ediție a apărut în 1998, sub egida Marii Loji a Belgiei. Cărturarul francez Claude de Saint-Martin a folosit simbolul Cărții omului pentru a vorbi despre drumul urmat de ființa umană de-a lungul nesfîrșitelor veacuri; era o carte cu

zece file, în care pagina a zecea era esențială, fără ea nu puteau fi înțelese cele precedente. Era o carte despre lucrurile esențiale pe care ochiul spiritual al inițiatului le înțelege printr-o trăire lăuntrică. Dar 10 este și cifra Tetraktys-ului pitagoreic și numărul emanațiilor arborelui sefirotic. Numerele au generat pe lîngă firești studii matematice, și interpretări filosofice, teologice, simbolice, numeroase speculații, pentru că numerele nu exprimă doar cantități, nu ajută doar la a socoti, ele exprimă idei și permit accesul la înțelegerea oamenilor și evenimentelor. Platon considera interpretarea numerelor ca fiind cea mai înaltă treaptă a cunoașterii și esență a armoniei cosmice și interioare. Cartea lui Julien Behaeghel este o încercare de a surprinde simbolismul și semnificațiile primelor zece numere, pornind de la texte biblice, de la scrierile celor din vechime sau ale modernilor. „Jurăm pe cel care a lăsat moștenire neamului nostru tetrada…

Studiind istoria confreriilor zidarilor medievali, Emile Lambin sesizează existența unor diferențe profunde între masoneria operativă franceză și cea din alte țări.

În urmă cu 120 de ani, la editura pariziană Bibliotheque de „La Vie moderne” apărea cartea Les Francs-Maçons du Moyen-Age, semnată de Emile Lambin. Cine a fost Emile Lambin? Emile Lambin (1835-1901) a fost profesor de istorie și arheologie națională la Institutul popular Trocadero, asociat corespondent al Societății naționale a anticarilor din Franța și membru al Societății arheologice din Soissons. În afara cărții amintite, Emile Lambin este autor al mai multor studii și cărți dintre care amintim: La Flore gothique, 1893; La flore des grandes cathédrales de France, 1897; Les églises de l’Ile de France, 1898; La Cathédrale de Cologne, 1902. Cartea Les Francs-Maçons du Moyen-Age (reeditată în 1992 la éditions Lacour și în 2009 de Maison de Vie Editeur) este despre zidarii, despre constructorii medievali, deși termenul de francmason se aplică cu precădere masoneriei moderne, eminamente speculativă. La Căderea Imperiului Roman de Apus (476 d.C.), în Anglia, Galia și Italia erau numeroase corporații de meseriași, Collegia artificum et fabrorum, printre acestea cele mai cunoscute fiind ale zidarilor și constructorilor. Era perioada cînd a luat amploare

construcția de biserici și catedrale romanice, apoi gotice, era vremea cînd călugării conlucrau bine cu constructorii. În anul 926 a fost promulgată Carta de York, adevărată constituție a zidarilor englezi care-și aleseseră ca patron pe Sfîntul Ioan Botezătorul; în Italia, papa Bonifaciu al IV-lea a încredințat corporațiilor zidarilor lombarzi privilegiul exclusiv de a ridica edificii religioase. În secolul al XIII-lea arta constructorilor atinge apogeul, dovadă peremptorie fiind minunile arhitecturii gotice: Notre-Dame din Reims, Notre-Dame din Amiens, catedralele din Koln și Strasbourg. Secolul al XV-lea aduce, ca urmare a Războiului de o sută de ani, o diminuare a elanului parohiilor de a comanda noi construcții, încît viața masonică operativă se mută în Germania, Jobs Dotzinger convocînd în 1459, la Regensburg, o adunare a lojilor zidarilor unde se discută despre statutele zidarilor care trebuie să-și păstreze tainele artei și să nu le divulge celor din afară.…

Cartea lui Christian Jacq este o încercare de a pătrunde în universul spiritual medieval pornind de la sculpturi din catedrala din Metz; este un dialog între un cercetător, autorul, și un maestru, moștenitor al zidarilor, urmărind să descifreze limbajul inițiaților care au ridicat catedralele și al căror mesaj rămîne în continuare actual, și nu mai puțin misterios

Christian Jacq (n. 28 aprilie 1947, Paris) este un cunoscut scriitor cu preocupări în domeniile egiptologiei, esoterismului și masoneriei. După studii de filosofie și literaturi clasice, la Universitatea Paris X-Nanterre, Christian Jacq a obținut titlul de doctor în egiptologie, la Sorbona, cu teza „Le Voyage dans l’autre monde selon l’Egypte ancienne”, însă nu a urmat traseul clasic al unui cercetător specializat în egiptologie, nu a participat la lucrări arheologice, nu a urmat o carieră universitară, a ales calea publicisticii. Christian Jacq este autorul unui număr impresionant de cărți, peste 50, majoritatea în stil foiletonistic, cu multe dialoguri și fraze scurte, deseori critica literară reproșîndu-i lipsa construcției și a profunzimii în conturarea personajelor, slăbiciunea stilistică și vocabularul limitat, atribute obișnuite scrierilor de popularizare ai căror cititori sînt mai interesați de firul narativ, prea puțin atenți la veridicitatea faptelor, la adevărul istoric. Alți critici subliniază tentativa de reconstituire istorică, apreciind dimensiunea inițiatică și esoterică a romanelor sale. Pentru cartea L’Egypte des grands pharaons, Editions Perrin, 1981, a primit premiul Academiei Franceze. Mai multe edituri din România i-au tradus o parte

din romane și amintim dintre acestea: Ramses, 5 volume, Calea de Foc, Marele Magician, Ultimul vis al Cleopatrei, Fiul Luminii, Femeia înțeleaptă, Divina adoratoare, Locașul Adevărului, Uneltirile răului, Marele Secret, Afacerea Tutankhamon. Una dintre cărțile lui Christian Jacq, reeditată în mai multe rînduri este Les 33 degrés de la Sagesse ou l’initiation des Francs-Maçons de la pierre franche, după titlul de pe copertă, pentru că pe pagina de gardă titlul este ușor modificat: Les trente-trois degrés de la sagesse ou L’initiation des Maçons de la Pierre France. Cea mai nouă ediție este cea apărută la Maison de Vie Editeur, 2015. Prima ediție a cărții a apărut în 1981, la Editions du Rocher și avea titlul Le Voyage initiatique ou Les trente-trois degrés de la sagesse, prezentată pe site-ul autorului ca fiind o carte de esoterism. Cartea lui Christian Jacq este o încercare…

În opinia lui Marc Steinberg „mijlocul în sensul său inițiatic nu este legat de nici o noțiune spațio-temporală, de nici un criteriu social. El caracterizează un jalon între lumea manifestă și non manifestă, vizibil și invizibil, timp și eternitate, naștere și moarte. Mijlocul inițiatic nu corespunde în mod necesar mijlocului geometric.”

Au trecut mai bine de zece ani de la apariția primului titlu (Le Grande Architecte de l’Univers, de Jean Delaporte), din colecția „Les Symboles maçonniques”, a editurii pariziene Maison de Vie. Pînă la sfîrșitul anului trecut apăruseră 84 de titluri ale acestei colecții; în primele zile ale anului 2019 a apărut un nou titlu, semnat de Marc Steinberg: La chambre du milieu. Folosirea termenilor templu, atelier, lojă sau cameră poate stîrni o anumită confuzie mai ales în rîndul celor care nu aparțin confreriei masonice. Marc Steinberg își propune să explice ce se înțelege prin camera de mijloc. În templele clasice, o cameră era o parte a templului, una din numeroasele sale părți; strict masonic, o cameră aparține spațial templului, dar nu se confundă cu templul, camera trimite la ideea de loc închis, acoperit și protejat. Camera de mijloc este locul în care se întîlnesc maeștrii. În ritualul gradului de maestru al Marelui Orient al Franței de la 1785 se poate citi următorul dialog: - Unde ai fost primit?- În camera de mijloc.- Cum ai ajuns acolo?- Urcînd o scară cu trei, cinci și

șapte trepte.- Ce ai văzut acolo?- Oroare, doliu și tristețe. Un dialog asemănător poate fi citit în ritualul Ritului Scoțian Rectificat: - Unde ai fost primit maestru?- În camera de mijloc, loc al regretelor și lacrimilor.- Cum ai ajuns acolo?- Pe o scară misterioasă în formă de spirală, care se urcă prin trei, cinci și șapte. Simbolic, scara cu trei, cinci si șapte trepte duce către camera aflată între cer și pămînt. Într-un catehism al Ritului Scoțian Antic și Acceptat există acest dialog: „Dacă pierdeți unul dintre frați, unde îl găsiți? - Între echer și compas.” Termenul cameră de mijloc evocă faptul că maestru mason se află mereu între echer și compas, în locul care simbolic corespunde centrului invariabil. În opinia lui Marc Steinberg „mijlocul în sensul său inițiatic nu este legat de nici o noțiune spațio-temporală,…

Cartea Sophiei Perenne, fruct al reflecției și experienței personale, se înscrie la rîndul ei într-o altă carte care se scrie de veacuri și rămîne neterminată...

Sophie Perenne a studiat filosofia la Universitatea din Louvain, animează seminarii despre gradul de maestru și susține conferințe în Belgia, Franța, Spania și Elveția. Este autoarea mai multor cărți, dintre care amintim: L’Obscure Lumière des sages. Une introduction à la Voie ésotérique, éditions Accarias/L’Originel, 2006; La vision paradoxale ou l’Art de concilier les opposés, éditions Accarias/l’Originel, 2009; Vivre, lire et écrire les rituels, E.M.E., 2011; La parole perdu, Maison de Vie Editeur, 2014, carte recenzată pe acest site. Rîndurile de față sînt despre o carte izvorîtă din preocupările lui Sophie Perenne vizînd aprofundarea ritualului gradului de maestru: Le choeur des maîtres. Le travail en séminaires de maîtres, le rituel d’élévation et la maîtrise, Paris, Maison de Vie Editeur, collection „Temoignage maçonnique”, 2011. Profanul este condus la poarta templului de un maestru, după cum același maestru îi însoțește pașii ucenicului, urmărind parcursul masonic al acestuia. În tradițiile inițiatice, maestrul este care certifică faptul că maeștrilor li se poate alătura un nou maestru, cînd candidatul a atins un anume grad al realizării. În masonerie aproape în mod automat la împlinirea termenului specificat în regulamente, companionul trece la gradul de maestru, în prea puține

cazuri avînd vreo greutate progresul personal al candidatului și gradul său de înțelegere a tradiției, totul fiind înlocuit de formalul dialogul dintre venerabil și supraveghetor. Demersul inițiat de Sophie Perenne își are originea într-o observație a lui Francis Baudoux care sublinia contradicția între seriozitatea care se acordă în lojă ceremoniei gradului de maestru și puțina preocupare pentru formarea noilor maeștri, astfel unii încep să absenteze, au atins capătul unui drum!, alții devin tot mai preocupați în perspectiva alegerilor de ocuparea unei demnități...Unii se vor întreba la ce bun seminarii despre gradul de maestru cînd frații pot spori în cunoaștere frecventînd gradele înalte, doar că ele sînt concentrate pe învățătura specifică, nu aduc nimic  lămuritor maestrului. Intenția autoarei cărții nu este de a oferi cîmp liber de manifestare orgoliilor, dorinței…

Pentru a înțelege masoneria, Jose Hubert face apel al fenomenologie, curent filosofic major al secolului al XX-lea; cu ce ar lumina fenomenologia un ordin inițiatic? Prin faptul că fenomenologia propune o abordare a fenomenelor care constituie lumea așa cum fiecare o percepe cu sensibilitatea sa, cu ideile sale.

Au trecut mai bine de trei veacuri de la apariția masoneriei speculative, timp în care s-a scris mult, uneori poate prea mult, despre ritualuri, despre simbolism, despre ceea ce-și propune masoneria. Uneori s-a scris cu temei, dar de cele mai multe ori, nu. Tot ceea ce părea firesc ieșea din tiparele celor care așteptau dezvăluiri fulminante, scoaterea la lumină a unor înfricoșătoare secrete, desferecarea unor uși în spatele cărora s-ar fi aflat cele ascunse de la fondarea lumii. Nici un autor lucid, care lucrează sub semnul onestității intelectuale, nu ar fi încercat un discurs înșelător despre realitatea din interiorul unei loji. De aceea ceea ce pare foarte simplu, se dovedește a fi o probă dificilă: cum să definești pe scurt pentru un profan ce este masoneria. Într-o lucrare apărută acum cîțiva ani (L’intelligence du caché. Un regard lucide sur la Franc-Maçonnerie, Editions Maison de Vie), José Hubert, citînd cîteva definiții ale masoneriei, din dicționare, se întreabă ce știe profanul care dorește să intre în masonerie; ce știe mai mult decît generalități despre fraternitate, sinceritate, diversitate, progres intelectual? Cele amintite mai sus sînt adevărate, dar lui José Hubert

nu îi par suficiente și de la primele pagini ale cărții insistă pe cuvintele lui Antoine de Saint-Exupéry: „Dacă tu ești deosebit de mine, fratele meu, departe de a mă leză, tu mă îmbogățești”, pentru că loja este locul de întîlnire a persoanelor care vin din orizonturi diferite, care au parcursuri inițiatice asemănătoare, dar trăite diferit. Pentru Jose Hubert masoneria are sens numai prin experiența trăită, iar aceasta aduce în lumină un element cu o forță uimitoare: intuiția, ceea ce Jean Verdun numea „inteligența ascunsului”. Ceea ce unește masonii care lucrează în spiritul masoneriei inițiatice, tradiționale și universale este intuiția prezenței a ceea ce este ascuns în om, aspirația de a depăși condiția obișnuită, de a se deschide către spiritualitate. Pentru a înțelege masoneria, Jose Hubert face apel al fenomenologie, curent filosofic major…

Metamorfoza interioară nu este o schimbare de formă, ci una de comportament, în urma reașezării valorilor, a unui lung proces de analiză, de reflecție. Metamorfoza interioară începe printr-o călătorie, printr-o introspecție. Construirea sinelui este un proces amplu, iar încercările îl așază pe om în fața stabilului și a efemerului, în fața știutelor și neștiutelor.

Cele mai multe basme și mituri conțin povestiri ale unor metamorfoze, zei care se transformă în oameni, în animale sau plante, oameni care iau diverse înfățișări. Astfel, metamorfoza imaginată neagă ordinea lucrurilor. Dar prin aceasta deschide posibilitatea de a scăpa condiției umane, compensînd apăsătoarele constrîngeri, dificultăți sau decepții printr-un vis. Transgresînd legile naturii, metamorfoza se joacă cu identitatea/alteritatea. Acteon, deși știa că-i este interzis, o privește pe zeița Diana în timp ce se scălda goală într-un izvor; supărată, zeița îl transformă în cerb. Nimfa Dafne a fost prefăcută în laur, de Ladon, în alte variante de Zeus, pentru a o salva de insistențele lui Apollo. Tînarul Lucius, din romanul Măgarul de aur, de Lucius Apuleius, este transformat din greseală, de tînăra Fotis, în măgar. Françoise Leclercq-Bolle De Bal, citind numeroase povestiri, legende și mituri se întreabă dacă în aceste scrieri este vorba despre metamorfoza corpului sau a spiritului, dacă este vorba despre formă sau despre metamorfoza interioară, de o renaștere pe un alt plan. Pornind de la un gînd al lui Mircea Eliade care traducea în termeni inițiatici aventurile eroilor si eroinelor din povești, sugerînd că miturile și poveștile

derivă din rituri inițiatice sau de trecere, Françoise Leclercq-Bolle De Bal nu face diferența între povești și mituri și își expune aceste idei în cartea La métamorphose, mystère initiatique. A la lumière des contes, mythes et rituels maçonniques, Paris, Maison de Vie Editeur, collection „La Franc-Maçonnerie initiatique”. Metamorfoza nu poate fi gîndită în afara discuției despre corp și suflet/spirit, iar marile epoci istorice au avut concepții diferite; concepțiile biblică și medievală accentuau unitatea omului (corp și suflet), în vreme ce Renașterea le-a privit distinct. Metamorfoza este una dintre soluțiile pentru a scăpa morții fizice, este un pod aruncat între temporal și atemporal, implicînd existența a două lumi diferite, naturalul și supranaturalul, temporalul și eternul, opunînd morții continuitatea. Metamorfoza, scria Pierre Brunel, combină alteritatea și identitatea, este deopotrivă imaginar și real, cuvînt…

Cartea lui Olivier Pouclet răspunde la multiple întrebări despre ritualul și simbolismul gradului de companion. În egală măsură, recenta carte a autorului francez îi invită pe masoni să interpeleze obiectele simbolice aflate în templu, peste care guvernează aceleași interpretări, de multe ori simpliste, lipsite de finețea și rafinamentul care sînt/ar trebui să fie intrinseci căutării spirituale.

În martie 2016, tot aici, scriam despre cartea lui Olivier Pouclet, Le cheminement de l’apprenti franc-maçon, intérprétation psychologique et symbolique. Autorul francez, psihiatru de formație, continuă studierea sensului psihologic și inițiatic al primelor grade masonice în noua sa carte Le cheminement du compagnon franc-maçon. Une étape-clé de la construction de l’initié, Paris, Maison de Vie éditeur, 2018, 198 p. Termenul de companion este în mod obișnuit asimilat companionajului sau masoneriei operative medievale, datorită prezenței mitului construirii templului lui Solomon.  Olivier Pouclet remarcă lucrările despre simbolismul artei romanice, scrise de Anne și de Robert Blanc care pun în lumină existența practicii inițiatice în ghildele zidarilor medievali. Străbătînd Franța în căutarea sculpturilor romanice, autorii amintiți au evidențiat mesajul inițiatic al acestora, omogenitatea mesajelor lor simbolice, esoterice încrustate în piatră, concentrate în jurul temei luptei interioare a omului pentru îmbogățirea sa spirituală, așa cum apare ea ilustrată în sculpturile din bisericile Saint-Nicolas din Brem-sur-Mer, Notre-Dame din Angels și Notre-Dame din Vouvant. Olivier Pouclet sesizează un aspect despre care se vorbește mai puțin, dar care nu ar trebui să lipsească din pregătirea preliminară inițierii masonice. Mulți profani bat

la poarta templului încărcați de iluzii, false idei asupra originii și intențiilor ordinului masonic. Cînd va citi în Constituțiile lui Anderson că Adam a fost primul mason, ucenicul va înțelege că pastorul englez a exprimat valoarea umanistă a ordinului. Ucenicul va fi îndrumat să facă un examen serios asupra unor idei, aparent încîntătoare, atrăgătoare, dar lipsite de temeinicie istorică. Dar ucenicul nu va neglija înțelesurile metaforice, alegorice, la rîndul lor lipsite de un corespondent concret, dar care prin sensuri multiple, aparent ascunse, vor da sens căutării sale inițiatice. „Mișcarea francmasonică acordă o importanță primordială simbolului, cum finalmente o fac toate curentele spirituale și inițiatice”, afirmă Olivier Pouclet, amintind convingerea lui C.G. Jung că nu există societate sacră fără viață simbolică. Apărută în 1717, masoneria a preluat elemente din masoneria operativă accentuînd latura speculativă. Teoria filiației masonice…