Jean Delaporte face cîteva notații despre mit, amintind că adevărul unui mit privește realitatea ființei, nicidecum autenticitatea evenimentului istoric, subliniază cîteva similitudini cu mitul osirian, face referiri la etimologia ebraică a numelui Hiram.

Deși despre Hiram s-au scris sute de cărți, mitul său continuă să suscite interesul scriitorilor de literatură masonică, și această atracție dovedind că mitul lui Hiram este în inima masoneriei speculative. Mitul lui Hiram celebrează construcția templului închinat Marelui Arhitect al Universului, iar cu fiecare reluare în ritual reamintește fraților crima companionilor care voiau să obțină cuvîntul de trecere la gradul de maestru fără a întruni cerințele specifice acestui grad. Legenda lui Hiram este una de dată relativ recentă, ea intrînd în conștiința europeană modernă în primele decenii ale secolului al XVIII-lea. Hiram, meșteșugar de geniu, este un personaj biblic menționat în Cartea regilor III și în Cronici II, în legătură cu construcția Templului de la Ierusalim, în timpul domniei regelui Solomon. Hiram din Tyr era „plin de pricepere, cu meșteșug și cu știința de a face orice lucru din aramă”. Odată terminate capodoperele sale, Hiram iese din istorie și intră în legendă, viața și opera sa transformîndu-se în mit inițiatic, devenind mitul fondator al noii instituții speculative care se răspîndește în Europa începînd cu anul 1717. Recent cărților despre mitul lui Hiram li s-a

adăugat cea semnată de Jean Delaporte: Le mythe d'Hiram, fondateur de la Maîtrise maçonnique, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Les Symboles maçonniques”, 2017, 126 p. Este bine știut că mitul/legenda lui Hiram este o construcție masonică, textele biblice nu amintesc nici o crimă; moartea lui Hiram apare în ritualul gradului de maestru. Unii autori citează mai multe surse, cele mai multe din companionaj, care ar fi putut influența legenda lui Hiram, dar și aici lucrurile sînt viu disputate, mulți autori respingînd filiația companionică. Prima menționare scrisă a legendei lui Hiram este datorată lui Samuel Prichard, în celebra sa „dezvăluire” a ritualurilor masonice. Cea mai izbutită redare literară este povestea „Makbenah” din capitolul „Nopțile Ramazanului”, din volumul Călătorie în Orient al lui Gérard de Nerval. Jean Delaporte face cîteva notații despre mit, amintind că adevărul…

Așadar, de la bun început, învățătura hermetică se arată a fi una închisă, secretă, de nepătruns celor neinițiați; este învățătura lui Thot, a lui Hermes Trismegistus, a lui Hermes/Mercur.

Hermetismul se înrădăcinează într-o tradiție inițiatică foarte veche, al cărei nume vine de la zeul grec Hermes, zeu reprezentat totdeauna ținînd în mîna dreaptă caduceul, Hermes fiind purtător al cunoașterii, discernamîntului, medierii și iluminării. Hermes este un zeu al cărui nume trimite la piatră (herma, hermaion, hermaios), este cel care arată drumul, care marchează spațiile necunoscute, care arată direcția folosind borne în patru unghiuri. Activitatea zeului este îndreptată spre schimburi, era și zeu al comerțului, într-un univers mărginit de hotare bine delimitate între jos și sus, între Olimp și Hades, fiind mesager al lui Zeus, dar și însoțitorul sufletelor în călătoria lor spre lumea de dincolo. Prin definiție, hermetismul, învățătura hermetică este una referitoare la cunoașterea ascunsă, care străpunge aparența lucrurilor și coboară pînă la esență, descoperă nebănuite legături între părți ale universului și niveluri ale existenței, de la imens la infim, de la umil la înalt, cheia descifrării fiind reîntoarcerea la principiul constitutiv al lumii. O astfel de cunoaștere pune în cauză fixitatea genurilor, diferențierea speciilor, singularitatea indivizilor. Așadar, de la bun început, învățătura hermetică se arată a fi una închisă, secretă, de nepătruns celor neinițiați; este învățătura lui Thot, a lui

Hermes Trismegistus, a lui Hermes/Mercur. Însuși cuvîntul hermetism predispune încă la controverse, ceea ce o îndreptățește pe Françoise Bonardel să considere că “bogăția de forme a posteritații sale [gîndirii hermetice –n.n.] pare a se datora atît personalității tutelare a lui Hermes, expresia însăși a transformării, cît și învățăturii consemnate sub numele de hermetism, unde ocultarea joacă un rol la fel de important ca revelația; nu-i sînt străine nici practicile și nici limbajul alchimic.” Hermetismul este o viziune a lumii bazată pe “simpatiile” ce unesc macrocosmosul cu microcosmosul, pe “corespondențele” simbolice și reale între părțile universului văzut și nevăzut. Sub baniera hermetismului se regăsesc texte vechi și comentarii despre esoterism în general, despre alchimie sau texte și comentarii despre “Hermetica”. Cum consensul se lasă încă așteptat, în multe…

Isabelle Dupuis ne amintește că un vechi text sumerian, un altul egiptean și unul asiro-babilonian au aceeași sursă de inspirație, suferința umană, temă reluată de rabinismul iudaic, perpetuată de companionii medievali care o vor transpune în statui și vitralii.

Cartea lui Iov aparține patrimoniului spiritual al umanității, aducînd sub ochii cititorului tulburătoarea poveste a lui Iov, misterul răului și al suferinței, întîlnirea cu Dumnezeu, eșecul oricărei reușite umane, raportul fidelității omului cu justiția divină, sensul vieții integrat în perspectiva morții. Despre Cartea lui Iov s-au scris numeroase cărți, din perspective teologice, filosofice sau psihanalitice; de asemenea, textul biblic a fost subiect de inspirație pentru numeroși pictori, gravori sau sculptori. De curînd în bibliografia despre Cartea lui Iov s-a mai înscris un titlu: Isabelle Dupuis, Le mystère de Job et les épreuves initiatiques, Paris, Editions Maison de Vie, coll. „Symboles maçonniques-Symboles universels”, 2017, 126 p. Isabelle Dupuis ne amintește că un vechi text sumerian, un altul egiptean și unul asiro-babilonian au aceeași sursă de inspirație, suferința umană, temă reluată de rabinismul iudaic, perpetuată de companionii medievali care o vor transpune în statui și vitralii. Istoria lui Iov este tulburătoare; Iov, un om în bunăstare și mulțumire, este supus la cele mai grele încercări (casa distrusă, turmele ucise, boala), încît Iov se întreabă: „De ce n-am murit eu cînd eram la sînul mamei mele?”

Este întrebarea fundamentală pe care Iov o pune singurului care ar putea să-i răspundă; urmează alte întrebări, expresie a nedumeririi lui Iov pentru mînia lui Dumnezeu, sînt întrebările unui credincios confruntat cu enigma destinului său. La Saint-Martin de Champeaux există un ansamblu de douăsprezece statui consacrate istoriei lui Iov, prezentarea lor fiind miezul și miza cărții lui Isabelle Dupuis. Să amintim că la începutul secolului al XIX-lea, în anul 1825, William Blake publica 21 de gravuri prin care ilustra Cartea lui Iov. Primele trei statui surprind anii fericiți ai lui Iov și ai familiei sale („Și omul acesta era cel mai de seamă dintre toți răsăritenii”). Isabelle Dupuis atrage atenția asupra posibilității de a citi Cartea lui Iov în sens strict literal sau în manieră simbolică: „Istoria lui Iov nu are ca finalitate stabilirea judecăților de valoare…

Prin Profetul și oglinda fermecată, Madeea Axinciuc deschide o poartă către cîteva teme ale uneia dintre cărțile tulburătoare ale filosofiei și teologiei medievale. Călăuza rătăciților este o carte ale cărei idei au pătruns în mediile filosofice, culturale, religioase dincolo de confesiune. Ceea ce poate părea paradoxal la prima vedere, pentru că Maimonide și-a ascuns învățătura sub artificii literare...

În gîndirea iudaică medievală apariția lui Moise Maimonide marchează o adevărată cotitură în ceea ce privește exegeza filosofică și comentariul alegoric al Scripturii. Maurice-Ruben Hayoun spune despre Maimonide că a introdus filosofia în sînul iudaismului, că apariția și răspîndirea cărții sale Călăuza rătăciților, scrisă în jurul anului 1200, a însemnat dezvoltarea accentuată a exegezei filosofice, pînă la el nimeni nereușind să sintetizeze cu atîta claritate doctrinele cardinale ale iudaismului pentru a încerca să le apropie de filosofia aristotelică. El nu s-a mărginit sa descrie iudaismul tradițional așa cum exista în timpul său, ci l-a reformulat în termeni filosofici. Medic, filosof, teolog și legiuitor, Maimonide a dat iudaismului o prezentare intelectuală, pe alocuri, intelectualistă; autoritatea sa s-a întemeiat pe cunoașterea profundă a textelor tradiționale ale iudaismului, ceea ce i-a îngăduit să purceadă la o critică raționalistă care va suscita, chiar în timpul vieții sale, controverse violente. La Maimonide interpretarea alegorică și comentariul filosofic se confundă, exercițiul comentariului filosofic fiind un fenomen indisociabil criticii tradițiilor religioase, fiind constant preocupat de interpretarea exegezelor tradiționale conform rațiunii și învățăturii filosofice. Gîndirea lui Maimonide este la întretăierea mai multor surse: iudaice, neoplatonice, arabe, a avut o influență

profundă asupra discuțiilor și controverselor din filosofia iudaică, încît nu este deloc surprinzător că ea continuă să fascineze, că atrage noi cercetători dornici să-i surprindă întrega bogăție de idei, mecanismul lăuntric al compunerii sale. Un astfel de cercetător harnic și devotat este Madeea Axinciuc, autoare a unor studii si cărți în domeniile filosofiei religiei și iudaismului; recent a aparut ediția a II-a a unei importante cărți care-i poartă semnătura: Profetul și oglinda fermecată. Despre imaginație si profeție în Călăuza rătăciților de Moise Maimonide, Iași, Editura Polirom, colecția „Plural M”, prefață de Moshe Idel, 272 p. În primele rînduri ale prefeței sale, Moshe Idel afirmă tranșant: „Călăuza rătăcitilor este, incontestabil, cea mai dificilă carte scrisă de un gînditor evreu și multe din ideile autorului sînt discutate în numeroase studii…

Jean Solis reamintește că toate cuvintele de trecere, parolele sînt nume proprii provenite din Vechiul Testament și înțelegerea lor nu poate ocoli "cabala literelor și numerelor căci ea este esențială în semantica ebraică.

Cunoscut autor de literatură masonică, Jean Solis a inițiat o colecție în care explorează cuvinte de forță, adică cuvinte sacre sau de recunoaștere, cuvinte de trecere. Pînă acum a publicat Tout sur Boaz și Tout sur Jakin. De curînd a adăugat colecției un nou titlu: Tout sur Schibboleth. Etude d'un mot pour la loge et les planches, Editions de la Hutte, 2017, 64 p. Jean Solis a fost Maestru Venerabil în trei rînduri la două rituri diferite, companionii din lojile conduse de el vizitau cinci alte loji care lucrau în minimum trei rituri diferite. Comparațiile i-au servit și lui în a găsi explicația canonică a termenului Schibboleth în Ritul Emulation ca fiind cea mai completă și cea mai conformă Bibliei. În studiul său comparativ, Jean Solis descoperă că în Ritul Francez descrierea noțiunii este "foarte succintă", în Ritul Scoțian Rectificat se face doar o mențiune asupra termenului, alte rituri procedînd la simpla enunțare. În Ritul Emulation, susține Jean Solis, este oferită cea mai completă explicație a termenului Schibboleth care înseamnă abundență

și este simbolizat printr-un spic de grîu, originea termenului datînd din epoca în care armata lui Efraim traversa Iordanul manifestînd o atitudine ostilă față de Ieftae, ilustrul general al lui Galaad. Ritul Emulation relatează întîmplările din Cartea Judecătorilor 12, 4-6: "Atunci a adunat Ieftae toți oamenii din Galaad și s-a bătut cu Efraimiții și au bătut locuitorii Galaadului pe Efraimiți, zicînd: «Voi sînteți niște fugari din Efraim, Galaadul însă e între Efraim și Manase». Și au luat Galaaditenii vadul Iordanului de la Efraimiți și cînd vreunul din Efraimiți zicea: «Îngăduie-mi să trec», atunci oamenii din Galaad îi răspundeau: «Nu cumva ești Efraimit?» Acela răspundea; «Nu!» Ei însă îi ziceau: «Zi Șibbolet»; el însă zicea: «Sibbolet», că nu putea zice altfel. Atunci ei îl luau și-l junghiau acolo la vadul Iordanului." (mai mult…)

Cu fiecare apariție Trivium încerca să mai facă un pas pe lungul drum al cunoașterii, al înțelegerii, un drum niciodată încheiat, încerca să trezească un apetit și o dorință de cunoaștere, o deschidere constantă către cunoașterea simbolică totdeauna comparabilă cu o revelație.

În toamna anului 2009 apărea primul număr al revistei Trivium, care se voia o încercare de a reaminti unei lumi «desvrăjite» că artele cuvîntului ne pot reapropia de sensurile ascunse, nebănuite, a căror căutare și descoperire vor da sens existenței și vor re-vrăji lumea în care trăim, o lume în care fascinația nevăzutului își păstrează nealterată chemarea, dovedind scepticilor că mai are atîtea de oferit celor dispuși să treacă dincolo de suprafață, de pojghița înșelătoare căutînd profunzimi, comori care nu sînt ascunse, ci doar își așteaptă descoperitorii. Cei care au avut inițiativa realizării acestei reviste, iată ajunsă la a 30-a apariție, erau animați de credința că omul spiritual, deși asaltat de superficialitate, ignoranță, tehnicism exacerbat, disprețuire a interiorității, a profunzimii și simțirii autentice, va ști să învingă materialitatea și exterioritatea vieții cotidiene, căutînd sensul transcendenței, al metafizicii, al inefabilului, al Cunoașterii prin care nevăzutul se face văzut. Cu fiecare apariție Trivium încerca să mai facă un pas pe lungul drum al cunoașterii, al înțelegerii, un drum niciodată încheiat, încerca să trezească un apetit și o dorință de cunoaștere, o deschidere constantă către cunoașterea simbolică totdeauna comparabilă cu o revelație. Cine privește în istoria culturii și

a civilizației observă cu ușurință că în istorie nu au supraviețuit decît culturile cu o profundă încărcătură spirituală. Spiritualitatea nu trebuie văzută ca un domeniu autonom, separat, exterior altor activități, ea este o aventură interioară, personală pe care o întreprinde fiecare în deplină conștiință și responsabilitate. La nivelul exprimării cotidiene este o inflație de «spiritualitate», o abundență necontrolată și păguboasă în folosirea termenilor de spiritualitate, filosofie, tradiție. De aici pînă la a considera inflația sinonimă cu regresiunea nu este decît un pas, un pas pe care detractorii se grăbesc totdeauna să-l facă. Cu răbdare, Trivium a cultivat un spirit tradițional care a căpătat contur în studiile, articolele și eseurile despre René Guénon, Vasile Lovinescu sau Julius Evola, despre masoneria operativă, numărul de aur, cabală, rozacruce,…

Textele reunite în acest volum vorbesc despre istoria masoneriei, despre rituri, despre idealurile masoneriei; René Guénon este tributar mai vechii teorii care vedea în masoneria modernă/speculativă o continuare a rozacrucianismului, gnosticismului, a ritualurilor corporațiilor Zidarilor, omițînd uneori alchimia din rîndul celor care au configurat doctrina masonică.

René Guénon (1866-1951) este un nume binecunoscut celor interesați de proiectul restaurării “Tradiției”, de înțelegerea crizei lumii moderne, celor care studiază ordinile tradiționale în lumea modernă. În România, multă vreme, René Guénon era un nume aproape necunoscut, excepție făcînd cîțiva admiratori și cunoscători ai scrierilor sale. După 1990 mai multe edituri s-au arătat preocupate de publicarea operei sale; au apărut aproape toate lucrările sale fundamentale: Simboluri ale științei sacre, Criza lumii moderne, Domnia cantității și semnele vremurilor (la editura Humanitas), Ezoterismul lui Dante, Simbolismul crucii (la editura Aion), Autoritate spirituală și putere temporală, Scurtă privire asupra inițierii, Inițiere și realizare spirituală, Omul și devenirea sa după Vedanta, Ezotersimul creștin, Introducere generală în studiul doctrinelor hinduse, Metafizica și Cosmologie orientală, Demiurgul și alte studii tradiționale, Stările multiple aleFiinței, Marea Triadă (la editura Herald). Simpla lectură a titlurilor cărților sale lasă să se vadă că René Guénon a fost cu adevărat un purtător de cuvînt al Tradiției, a fost un autor care nu a propus o metafizică dogmatică și închisă, ci a chemat la o deșteptare spirituală, la o reînnoire în care Tradiția să ocupe locul cuvenit, cel

care invită la conversia privirii și la transformarea interioară. “A dorit să fie, pentru timpul nostru, unul dintre interpreții Tradiției primordiale și universale. Alegerile sale metafizice și demersul gîndirii sale simbolice au avut mai întîi o audiență limitată la cîteva grupuri dar ele au deșteptat după moartea sa, survenită la Cairo, un interes care crește neîncetat”, scrie Jean-Pierre Laurant, în Dictionnnaire de la franc-maçonnerie. Despre ecourile gîndirii guenoniene dă seamă și această întîmplare; în urmă cu 15 ani, revista “Connaissance des religions” și-a suspendat apariția; a fost preluată de editura pariziană Dervy, iar primul număr din noua serie a fost “René Guénon. L’Eveilleur, 1886-1951. Amintim cîțiva din autorii studiilor publicate în acel număr: Henri Montaigu, Jean Biès, Françoise Bonardel, Jean Borella, Pierre Feuga, Patrick Geay, Roger Parisot. Una dintre lucrările lui Rene Guenon deseori…

Pentru Jean Solis “Boaz, mai mult decît un cuvînt de recunoaștere anodin, este o entitate care conține întreg fermentul căutării pe care o face un mason.”

“Și a așezat stîlpii la pridvorul templului, punînd un stîlp în partea din dreapta și dîndu-i numele Iachin; și pe celălalt stîlp în partea stîngă, dîndu-i numele Booz”, Cartea a treia a regilor 7, 21. Dincolo de multiplele ritualuri, de schimbări, de variante de traduceri, referința la coloana Boaz rămîne fundamentală în masonerie, o lume care invocă tradiția, dar face adăugiri și revizuiri peste ceea ce au lăsat “părinții fondatori”, și peste care nimeni, niciodată nu ar fi trebuit să mai adauge ceva. Dar o lume cu vagi și de multe ori nejustificate pretenții tradiționaliste își “îngăduie” să menționeze coloana Boaz fie în gradul de ucenic, fie în cel de companion/calfă. Cunoscut pentru cărțile sale despre masonerie (Tous les rituels de la Grande Loge d’Ecosse; Les 15 sujets qui fâchent les francs-maçons; Les références bibliques dans la franc-maçonnerie), Jean Solis propune cititorilor o nouă carte: Tout sur Boaz.

Etude d’un mot pour la loge et les planches, Editions de la Hutte, colecția Franc-maçonnerie, 60 p. Jean Solis amintește paragrafele din ritualuri unde este menționată coloana Boaz și pronunția silabisită simbol al reîntîlnirii într-un secret comun, simbol al regăsirii fraților răspîndiți în lume, al regăsirii celor ce respectă aceleași valori. Jean Solis afirmă că Biblia este dincolo de orice contestare “baza mitologică esențială și inseparabilă a masoneriei” (afirmație contestată probabil de unele obediențe!) și subliniază că Boaz este menționat și în alte cărți din Vechiul Tesatament, în Cartea Rut, în Cronici, dar și în Noul Testament (mai mult…)

În imaginarul alchimic, androginul reunește sulful și mercurul, “ceea ce arde și ceea ce curge”, amîndouă prezente în materia originală care constituie punctul de plecare al Marii Opere, ele reprezentînd totalitatea ideală, fiind simboluri ale reunirii contrariilor, coincidentia oppositorum, într-o unitate autonomă și perfectă, figura androginului exprimînd întoarcerea la unitatea originală, la totalitatea unei lumi.

În cartea a IV-a din Metamorfoze, Ovidiu povestește mitul lui Hermaphroditus într-un text de o originalitate absolută; Ovidiu este primul scriitor care stabilește o legătură explicită între bisexualitate și homosexualitate. În amplul său poem, Ovidiu adună și repovestește mituri de origine greacă sau din Orientul mijlociu, fiecare mit făcînd aluzie la o schimbare de formă; cărțile a III-a și a IV-a constituie un vast ansamblu în care sînt evocate legendele tebane. În timpul unei serbări bahice, fiicele lui Minyas nu-și întrerup muncile casnice, stau închise în case și își trec timpul povestind, fiind deopotrivă naratoare și protagoniste; cele trei surori torc lîna, mînuiesc cu dibăcie daracul, fusul, suveica, povestind întîmplări din viața lui Piram și a lui Tisbe, a lui Venus și Marte, gelozia Clytiei față de Leucothoe. Cea de a treia soră, Alcithoe, povestește despre nimfa Salmacis și cel născut din iubirea dintre Mercur și zeița Citereida. Aflată la izvorul unde “își scaldă făptura frumoasă”, Salmacis zărește un tînăr de care se îndrăgostește pe loc “și-ndată dori să îl aibă”. Tînărul care abia “ajunse de trei ori cinci ani” nu păru a înțelege gîndul nimfei, care surprinsă de refuz,

se retrase într-un desiș asteptînd ca tînarul să intre în apă, vederea dezgolitului trup “” Nimfa știa că în apă tînărul nu era o pradă care să-i scape, și lipindu-se de el îi spuse: Ești crud, dar zădarnic te-i zbate;Nu-mi vei scăpa; o zei, niciodată nu vinăZiua menită să ne despartă pe unul de altul!. Zeii i-au împlinit rugămintea, au împreunat cele două trupuri, îmbrățișarea lor strînsă păstrînd “o singură formă-ndoită; / N-o poți numi nici barbat nici femeie, căci pare că este / Și una și-alta, nici una, nici alta.” Rugămintea nimfei Salmacis de a rămîne același trup cu tînărul Hermaphroditos amintește de iubiții care ar putea să se adreseze lui Hefaistos spunîndu-i că ar vrea să rămînă pururea împreună, fiecare dorind “să se apropie și să fie contopit…

Mitul unității prime povestit de Aristofan în dialogul Banchetul trimite și la mitul androginului, al bisexualității; dacă astăzi prin bisexualitate se înțelege starea unui organism care prezintă caracteristicile celor două sexe, în antichitate, unde comportamentul sexual era guvernat de un anumit număr de cutume mai mult sau mai puțin explicite, bisexualitatea însemna posedarea simultană sau succesivă a celor două sexe de același individ

Unul dintre cele mai frumoase dialoguri ale lui Platon, Banchetul, este despre iubire. Teoria platoniciană a iubirii închide cercul mitului. În casa lui Agaton, pe parcursul unei nopți, cîțiva convivi, printre ei Apolodor, Glaucon, Socrate, Pausanias, Aristofan, Diotima, aduc omagiul iubirii, folosind argumente filosofice și mitologice, Eros revelînd fiecărui conviv paradoxala sa bogăție: “Eros este cel ce împreunează frînturile vechii naturi; el își dă osteneala să facă din două ființe una singură; el încearcă să vindece nefericirea firii umane. Fiecare dintre noi este o jumătate de om despărțită de întregul ei, cum ai tăia o plătică, făcînd două dintr-una; și fiecare jumătate își caută necontenit frîntura ruptă din el însuși.” Eros n-a făcut niciodată parte din cercul celor 12 zei și nici nu a jucat un rol major în cultul cu care vechii greci își onorau zeii. După teogoniile mai vechi, Eros s-a născut o dată cu Pămîntul și a ieșit direct din haosul inițial; era adorat la Tespies, în Beoția, sub forma unei pietre brute, necioplite. În timp și-a pierdut aspectul primitiv, în epoca arhaică, Eros fiind considerat fiul lui

Hermes și al Afroditei, zeiță care avea cu Ares un fiu, Anteros, dușmanul iubirii. Dincolo de reprezentările sale, care s-au schimbat mult de-a lungul timpului, Eros rămîne una din forțele fundamentale ale lumii, asigurînd coeziunea Cosmosului. Autorii de cosmogonii, filosofii și poeții au glosat pe marginea mitului dînd astfel naștere unor noi speculații. Una dintre cele mai cunoscute legende avîndu-l protagonist pe Eros este frumoasa poveste de dragoste cu Psyche. Cuvîntul iubire este redat în limba greacă prin trei termeni diferiți care definesc fiecare o orientare specifică a sentimentului de iubire, conferindu-i o deschidere morală particulară. Eros este iubirea concepută ca dorința de a fi împreună cu o persoană determinată, ca o aspirație la o stare la care se ajunge nemijlocit prin întîlnirea celuilalt. Philia desemnează o relație sub semnul reciprocității și a stimei mutuale; este tradus deseori prin…