Este vorba în Cîntarea Cîntărilor de un limbaj simbolic care vorbește despre operațiuni ale spiritului nelăsînd loc confuziilor. O scriere de o frumusețe plină de mister nu-și va epuiza niciodată bogăția de înțelesuri; fără acestea ar fi fost uitată de mult...

În general, Tereza de Avila preferă să dea poemului valoarea de simbol nupțial între Dumnezeu și om; mai curînd decît să reia versiunea tradițională a Bisericii, mireasă a lui Isus, ea pune accent pe simbolismul interpersonal: Dumnezeu și sufletul, acceptînd deschiderea simbolului către alte zări, afirmă Thomas Alvarez, unul dintre cei mai avizați comentatori actuali ai scrierilor Terezei de Avila. Într-o carte apărută recent, Le Cantique des Cantiques. Rituel initiatique, Michel Lapidus propune o traducere a originalului ebraic, însoțită de o traducere literală, urmate de o rescriere în cheie inițiatică în care autorul face apel mai curînd la entități decît la personaje. Michel Lapidus crede într-un sens ascuns al poemului biblic, în care vede un text ritual de natură inițiatică, în opinia autorului schimbul de expresii simbolice corespunzînd formei unui ritual. Michel Lepidus retranscrie poemul pentru două personaje, masculin și feminin, în dorința de a ne face să vedem în Cîntarea Cîntărilor un ritual inițiatic al creării cuplului regal: „Totul începe prin crearea entității regale care nu se poate naște urmînd o voință profană, ci mai curînd printr-o iubire de natura unui suflu creator, depășind orice

aspect uman.” Michel Lapidus acordă elementului feminin misiunea purificatoare, înlăturarea tuturor elementelor perturbatoare, transmutația alchimică, în vreme ce masculinul este cel care imprimă nota inițiatică, părăsirea căii supunerii și participarea la frumusețea creatoare. Poemul se reconstruiește într-un joc al entităților, fiecare avînd cunoașterea care îi corespunde, în măsură să asigure coerența funcției regale în cuplu. Pentru entitatea feminină este vorba de iubire în forma ei cea mai elevată, în timp ce pentru entitatea masculină, această iubire estte cea care inițiază în toate formele Creației. Pentru a asuma caracterul regal și sacru, iubirea trebuia să fie o cale care duce către locul plenitudinii. Dar cadrul inițiatic se împlinește doar prin probele, prin încercările care confirmă bunele intenții și realitatea dorinței de a fi inițiat; este sufletul îndrăgostit care cere ajutor: „Fete din Ierusalim, vă jur:…

Creație unică, Cîntarea Cîntărilor, a stîrnit deopotrivă admirație pentru unitatea și frumusețea poetică, dar și uimirea legată de prezența în rîndul scrierilor biblice

Cîntarea Cîntărilor este un foarte frumos poem de dragoste, o alegorie a poveștii de dragoste dintre Dumnezeu și poporul lui Israel, dintre Dumnezeu și sufletul omenesc, a tainei cununiei între Isus și Biserică, această din urmă interpretare aparținînd lui Origen. Înainte de orice comentariu, Cîntarea Cîntărilor se înfățișează ca un tulburător poem, poate unul dintre foarte puținele texte biblice tradus deopotrivă în corpusul biblic, cît și separat. În limba română sînt mai multe traduceri; alături de cele cuprinse în corpusul biblic (Biblia de la 1688, Bibliile traduse de Gala Galaction și Vasile Radu, Nicolae Cornilescu, Bartolomeu Anania, de Alois Bulai, Eduard Patrașcu și Anton Budău) sînt și traducerile făcute de Ioan Alexandru și Petru Creția. “În gravul, austerul peisaj al cărților canonice din Vechiul Testament, străbătut îndeobște de figuri venerabile, pioase, răsare privirilor uimite ale neavizaților, ca o întrebare mereu deschisă, superba, rara floare a Cîntării Cîntărilor (Șir hașirim). Grațioasa poveste de iubire dintre regele Solomon și Sulamita, oacheșa păstoriță, este una dintre cele mai vechi pastorale din istoria literaturii universale, păstrînd în străvechea ei structură toată prospețimea și spontaneitatea mișcării unor suflete care se cheamă, se găsesc, se pierd si se regăsesc, după înaltele legi nescrise ale dragostei”, scria

Zoe Dumitrescu-Bușulenga în studiul introductiv la Cântarea Cântărilor, tradusă de Ioan Alexandru. Cîntarea Cîntarilor face parte din cea de-a treia secțiune a canonului biblic evreiesc, din hagiografe, alături de Psalmi, Proverbe, Rut, Plîngerile, Ecclesiastul, Estera, Daniel, Ezra, Neemia, Cronicile; Talmudul consemnează controversele în legătură cu canonicitatea unora dintre aceste cărți, cum ar fi Cîntarea Cîntărilor sau Estera. Cîntarea Cîntărilor este unul dintre cele Cinci Suluri (Hameș Meghilot) care se citesc în sinagogă în anumite zile, în săptămîna de Pesah, iar în comunitățile sefarde în fiecare vineri, după lăsarea serii. “După cum demonstrează chiar titlul cărții, aceasta a reprezentat întotdeauna, în tradiția evreiască, o cîntare prin excelență. Talmudul redă amănunțit îndelungatele dezbateri care au precedat introducerea sa în canonul biblic. Învățații Talmudului…

„Fiecare din cele trei grade ale masoneriei simbolice este marcat de un număr distinctiv care, indicînd vîrsta proprie gradului în riturile continentale, se reflectă aproape peste tot în diferitele elemente care constituie acel grad. Acest număr trebuie înțeles într-o manieră conformă științei tradiționale a numerelor, adică trebuie interpretat într-un sens analogic, simbolic și anagogic”, subliniază Solange Sudarskis

Pitagora nu a lăsat nimic scris, dar printre altele i se atribuie o frază celebră despre geometrie: „Nimeni să nu intre aici dacă nu este geometru”. Geometria, o știință nobilă înscrisă printre cele șapte arte liberale, făcînd parte din quadrivium, știința numerelor, alături de aritmetică, muzică și astronomie. Sfîntul Augustin, apoi Martianus Capella, cel care a înscris numele celor șapte arte liberale (gramatica, retorica, logica, aritmetica, geometria, muzica, astronomia) în cartea sa Nunta lui Mercur cu Filologia, considerau că cele șapte arte liberale conțin aproape toate cunoștințele pe care le poate dobîndi un om. Ele sînt amintite și descrise și în manuscrisele Regius și Cooke, geometria fiind cea care ne învață toate dimensiunile și măsurile. Pe frontispiciul Constituțiilor lui Anderson se găsește teorema lui Pitagora, iar primul paragraf afirmă că „Adam, primul nostru părinte, creat după chipul lui Dumnezeu, Marele Arhitect al Universului, trebuie să fi avut scris în sufletul său meșteșugul artelor liberale, în special al geometriei.” Solange Sudarskis este o autoare cunoscută în lumea francofonă pentru cărțile sale despre simbolismul și vocabularul masonic: Pour éclairer le chemin. Une approche

philosophique de la franc-maçonnerie; Vocabulaire de l'apprenti franc-maçon; Vocabulaire du compagnon franc-maçon; Vocabulaire du maître franc-maçon; Que signifie Tailler sa pierre?, toate apărute la Editions de La Hutte. Acestora li s-a alăturat și un eseu despre geometrie: Eléments de tracés avec règle et compas. Pour une concordance maçonnique, publicat la aceeași editură franceză, La Hutte, în anul 2015. Compasul trasează un cerc, unde fiecare punct de pe marginea sa este la distanță egală de centru, delimitează lumea („Acel care-a 'nvîrtit compasul, frate,/ pe-a lumii margini, și din sine-a scos...”) scrie Dante în Paradisul. Compasul este un simbol al creării lumii; „utilizarea compasului implică o rotație, deci o mișcare, iată pentru ce el este perceput ca activitatea dinamică a gîndirii și a spiritului. El materializează deopotrivă aceste virtuți fondate pe măsura pe care o dau prudența, dreptatea, temperanța și înțelepciunea”,…

Recenta carte a lui Radu Cernătescu, rod al cercetării constante a hermetismului și ocultismului, a alchimiei și teosofiei, răsfrînte asupra poeziei eminesciene, este un grăitor exemplu că opera poetului nu și-a epuizat posibilitățile unor noi interpretări.

Marile opere fie ele filosofice, literare, muzicale sau plastice își vor arăta totdeauna nebănuite sensuri și înțelesuri, vor fi privite și analizate din noi perspective, vor primi noi interpretări, subliniind prin aceasta bogația de semnificații atașată creației. De cele mai multe ori comentatorii de astăzi propun o concepție, o viziune de interpretare mai vastă, deschisă către cultură, spiritualitate, cunoaștere filosofică. Astfel cititorul va întîlni în lucrările care propun noi viziuni interpretative ample referințe la concepte care au marcat dezvoltarea științelor umane (lingvistică, psihologie, antropologie culturală, sociologie, psihanaliză, istorie). De la un prim cerc al operei, cititorul va privi o amplă panoramă a multiplelor cercuri concentrice aflate într-o continuă generare; nu este vorba nicidecum de substituirea unei interpretări vechi cu alta nouă, ci constanta raportare la operă și propunerea unei noi viziuni. În zorii modernității una dintre cele mai expresive imagini a cercurilor îi aparține lui Robert Fludd și este exprimată în gravura sa Integrae Naturae Speculum Artisque Imago, în care universul este prezentat ca imagine a lumii arhetip. Monada divină universală a cărei emanație zămislește sferele macrocosmosului și microcosmosului

după raporturi armonice care revelează că Dumnezeu lucrează asupra întregului. Filosoful și matematicianul britanic, Alfred North Whitehead, spunea că întreaga filosofie europeană nu este decît o notă în subsolul unei pagini a unui dialog al lui Platon; exprima astfel admirația pentru perfecțiunea artistică, literară, conceptuală a dramelor filosofice scrise de filosoful grec, pentru prospețimea spiritului grec și a culturii grecești exprimată cu maximă intensitate de dialogurile platoniciene, pentru sentimentul de autenticitate și imediatitate, toate acestea fiind căi de apropiere a publicului contemporan de dialogurile lui Platon. Aceste gînduri pot fi extrapolate către întîlnirea cu orice autor al unei opere care este piatră de hotar. Radu Cernătescu, cunoscut pentru preocupările sale hermeneutice aplicate filosofiei oculte în literatura română și universală, recitește poezia lui Eminescu ascultîndu-l pe celălalt Eminescu, filosoful: Antiparadisul lui Mihai Eminescu, Iași, Editura Junimea, colecția „Eminesciana”, 2017, 208 p. Eseurile…

După cinci ani de la precedenta „ispravă” editorială, vă propun o culegere de eseuri, Himere și metamorfoze, apărută la Editura Vasiliana '98.

Sînt texte despre celebrele tapiserii de la Muzeul din Cluny, „Doamna cu licorna”, despre Metamorfozele lui Ovidiu și întîmplările lui Lucius din Măgarul de aur, despre ispitirea sfîntului Anton, așa cum apare în tablouri și în romanul cu același nume al lui Flaubert, despre povara tristeții cum transpare din romanele lui J.-K. Huysmans (În răspăr) și Gabriele d'Annunzio (Triumful morții), despre avatarurile afectivității,

despre androgin și nostalgia unității pierdute. Toate textele reunite în volum dau seamă de o căutare neîncetată a sensului ascuns dincolo de aparențe. Bogdan Mihai Mandache Himere și metamorfoze Iaşi, Editura Vasiliana '98 Anul apariției: 2017 Număr pagini: 151 ISBN: 9789731165264  (mai mult…)

"Inițierea masonică urmărește redeșteptarea masonului pentru ca el să devină el însuși și să acționeze pentru a găsi ceea ce caută cu adevărat, în respectul jurămintelor prestate”, afirmă Pascal Dumesnil.

În tăcerea lor, decorînd propria coloană, ucenicii degajă o expresie care este deopotrivă una a concentrării, a preocupării, a întrebărilor fără răspuns, a neînțelegerii. Secund Supraveghetor din trecut, Pascal Dumesnil propune un ghid care nu are ca scop să-l înlocuiască pe Secundul Supraveghetor, care pentru ucenic rămîne singurul transmițător al cunoașterii masonice, ci să amintească învățătura completă care trebuie să însoțească pașii ucenicului. Este ceea ce și-a propus Pascal Dumesnil în recenta sa carte Le guide maçonnique de l'apprenti. Guide pratique et manuel d'instruction, Editions Maison de Vie, Paris, 2017, 224 p. Nu de puține ori, înaintea ultimului vot, profanul este adus în lojă sub bandou și pus să răspundă unor întrebări, unele privind mobilul care l-a condus la poarta templului. Nu toți profanii vin către masonerie din aceleași motive; unii vin pentru a lărgi cercul cunoscuților, alții pentru a compensa o lipsă, un eșec sau pur și simplu pentru o schimbare în viața socială, or pentru asta sînt cluburi și asociații. Masoneria trebuie să trezească interesul pentru cercetare, pentru avansarea pe calea construcției personale. Metoda nu este simplă, ea este o succesiune de rupturi, de certitudini care devin îndoieli,

care generează noi certitudini. Proiectul masonic este unul al ameliorării umanității prin ameliorarea sinelui, metoda fiind cea a urmării căii ritualurilor și simbolurilor, calea inițiatică fiind una a căutarii sensului, care-și găsește împlinirea în dorința de a progresa și de a înțelege. „Inițierea nu este o cale pentru a obține mîntuirea sufletului, ca în religii, nici o cale de reflecție filosofică. Inițierea masonică nu are vocația de a ne face să scăpăm de angoasa morții, ci de a trăi viața înainte de a muri. Aceasta nu este o asigurare nici asupra vieții, nici asupra morții. Inițierea masonică urmărește redeșteptarea masonului pentru ca el să devină el însuși și să acționeze pentru a găsi ceea ce caută cu adevărat, în respectul jurămintelor prestate”, afirmă Pascal Dumesnil. (mai mult…)

Cartea lui Thomas Grison se înrădăcinează în convingerea că esoterismul, mistica creștină, filosofia veche, tarotul se întîlnesc în simbolismul și ritualul masonice.

La prima vedere apropierea celor doi termeni pare hazardată; am căutat referințe despre tarot în dicționarele despre masonerie, al lui Daniel Ligou și al lui Eric Saunier, dar acolo termenul nu este menționat. Sigur, termenul tarot nu putea lipsi din Dictionnaire critique de l'esoterisme, sous la direction de Jean Servier, Presses Universitaires de France, 1998. Aici termenul de tarot beneficiază de o prezentare clară, datorată ilustrului esoterolog al zilelor noastre, Antoine Faivre. Tarotul a apărut în jurul anului 1375, cărțile de joc servind de la începutul secolului al XV-lea drept receptacol de simboluri în raport cu zeii și planetele. Tarotul, precizează Antoine Faivre, este o formă de joc de cărți, creată în Italia de nord, în anii 1440, la Milano, către 1450 la Bolognia; tarotul lui Mantegna a fost creat la Ferrara, către 1765. Folosirea sa cu scopuri divinatorii sau/și esoterice nu este atestată înainte de sfîrșitul secolului al XVIII-lea, a apărut în Franța, ceea ce ocultiștii moderni nu au văzut cu ochi buni, ei preferînd să plaseze începuturile tarotului în

Egiptul antic, poate chiar în vremea lui Hermes Trismegistos...Cele 22 de cărți/atuuri se pare că sînt de origine europeană, medievală și umanistă, sînt imagini care reprezintă un erou, un principiu, o virtute. Petrarca prezintă o astfel de alegorie în poemul său Triomfi, din 1357. Un moment important în folosirea și lectura esoterică a tarotului îl reprezintă anul 1781 cînd apare volumul al VIII-lea din Le Monde primitif al lui Antoine Court de Gebelin, care prezintă sensul cărților de tarot, care în opinia sa își aveau originea în Egiptul lui Thot. Este subiectul unei recente carți semnate de Thomas Grison, Tarot et franc-maconnerie, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Les Symboles Maconniques” 2017, 126 p. Thomas Grison mai este autor a două lucrări: Le tarot de Marseille, l'esoterisme chretien a l'oeuvre și Le tombeau des ducs de Bretagne et son symbolisme. Tarotul, deși numit taroc, beneficiază de o prezentare generoasă…

Laure de Neith îndeamnă la căutare, la lecturi, la experimente, la asumarea posibilelor eșecuri și rătăciri în labirint, pentru că fiecare ființă umană pornită într-o căutare inițiatică totdeauna reînnoită va ajunge să înțeleagă originea lumii și misterele sale.

Pierre Séa și Laure de Neith, cărora li s-a alaturat Jean Haab, alcătuiesc un trio cunoscut în lumea francofonă pentru pasiunea comună pentru alchimie. Sînt autorii cărților Symphonie alchimique, Quintessence, cărora de curînd li s-a adăugat Alchimie de la Lumière unie vers Sel, Editions de la Hutte, Jean Solis éditeur, 2017. E o lucrare în care fiecare imagine mai explicit sau mai voalat alchimică este precedată de cîteva rînduri care sintetizează proceduri, experiențe sau termeni  care surprind esența alchimiei. Fiecare din cei trei autori amintiți semnează cîte o scurtă prefață. Jean Haab pornește de la învățătura alchimică profesată în anii '70 ai secolului trecut de F.A.R.C. (Frères Aînés de la Rose Croix), de la cunoștințele alchimice primite de la André Savoret și de la Jean Bourciez; gnoza celor din F.A.R.C. suferea de grave omisiuni, printre acestea neacordarea unei suficiente atenții distincției între latura spirituală și latura operativă a alchimiei. Dinspre partea operativă, cei din F.A.R.C. prezentau avantajul că fraternitatea lucra cu cinabru (sulfura de mercur), nu cu focul vulgar. Pierre Séa își amintește ucenicia alchimică, dar sînt mulți cei care pot susține cu tărie că au atins

măiestria?, sub îndrumarea lui Roger Caro, cel care i-a dezvăluit tainele uceniciei alchimice cu ajutorul cinabrului: „Această cale este o cale de analogie și o practică de școală. Dacă ea este bine condusă, cu artă, ea ne face să trăim prin cele cinci simțuri, și mai ales în inima noastră, toate fazele, culorile și subtilitățile Marii Opere.” Prima muncă a unui alchimist este cea de a căuta Spiritul universal, Spiritul care creează și animă, Prima materia. Pierre Séa descrie succint etapele lucrării alchimice, subliniind că nu este nevoie să cădem în capcana sau fantasma de a verifica dacă Piatra obținută transformă plumbul în aur; validitatea lucrării alchimice se încearcă prin însuflețirea unei plante muribunde cu ajutorul unei fărîme din Piatra alchimică. „După ce a colaborat cu apa, focul, luna și soarele, alchimistul este…

Cînd René Guénon folosea cuvîntul criză el gîndea și la un punct critic de unde devine posibilă evaluarea unei situații, pentru el această anomalie fiind cea pe care o reprezenta lumea modernă; dar evaluarea sa era însoțită și evocarea posibilităților de redresare a mentalității contemporane. Pentru René Guénon nu era decît o singură cale: redescoperirea Tradiției.

Prezent în dicționare de filosofie, de esoterism sau de masonerie, René Guénon rămîne înainte de orice un purtător de cuvînt al Tradiției. Unii comentatori au încercat să-i cuprindă scrierile într-o metafizică dogmatică și închisă în ea însăși, cînd apelul lui René Guénon era la deșteptarea spirituală și la reînnoirea tradițională a Occidentului. Nu întîmplător un număr dublu din iulie-decembrie 2002, al publicației „Connaissance des Religions”, s-a numit René Guénon. L'Eveilleur (1886-1951). Da, René Guénon a fost cel care a redeșteptat în Occident interesul pentru spiritualitate, pentru respingerea domniei cantității, pentru căutarea sensului etern, pentru conversia privirii, pentru transformarea interioară. A denunțat constant și cu vigoare pierderea altitudinii metafizice, pierderea Cunoașterii simbolice, pierderea principiilor și criteriilor Artei sacre, pierderea simplicității. Pînă acum aproape trei decenii, în România numele lui René Guénon era știut de un număr restrîns de cunoscători; întreținuse o vastă corespondență cu trei gînditori români: Vasile Lovinescu, Marc-Mihai Avramescu și Mihai Vâlsan; scrierile sale erau doar în cîteva biblioteci, nu fuseseră traduse în limba română, nu se scria despre opera sa. După 1990 au început să fie traduse cele mai importante scrieri ale gînditorului francez: Simboluri

ale științei sacre; Domnia cantității și semnele vremurilor; Criza lumii moderne, la Editura Humanitas; Ezoterismul lui Dante; Simbolismulcrucii la Editura Aion. Cele mai multe scrieri ale lui René Guénon au aparut la Editura Herald; amintim dintre acestea: Ezoterismul creștin; Scurtă privire asupra inițierii; Inițiere și realizare spirituală; Autoritate spirituală și putere temporală; Stările multiple ale ființei; Francmasonerie și companionaj. Recent a apărut volumul René Guénon, Scrieri pentru Regnabit, București, Editura Herald, colecția „Philosophia perennis”, traducere din limba franceză de Daniel Hoblea, 2017, 208 p. Este un volum care reunește toate articolele scrise de René Guénon pentru revista Regnabit, între anii 1925 și 1927, în ultimii ani înainte de plecarea sa în Egipt. Regnabit. Revue Universelle du Sacre-Coeur a fost fondată de părintele Félix Anizan, în semn de devoțiune pentru Inima Sfîntă, și s-a remarcat…

Jean Delaporte face cîteva notații despre mit, amintind că adevărul unui mit privește realitatea ființei, nicidecum autenticitatea evenimentului istoric, subliniază cîteva similitudini cu mitul osirian, face referiri la etimologia ebraică a numelui Hiram.

Deși despre Hiram s-au scris sute de cărți, mitul său continuă să suscite interesul scriitorilor de literatură masonică, și această atracție dovedind că mitul lui Hiram este în inima masoneriei speculative. Mitul lui Hiram celebrează construcția templului închinat Marelui Arhitect al Universului, iar cu fiecare reluare în ritual reamintește fraților crima companionilor care voiau să obțină cuvîntul de trecere la gradul de maestru fără a întruni cerințele specifice acestui grad. Legenda lui Hiram este una de dată relativ recentă, ea intrînd în conștiința europeană modernă în primele decenii ale secolului al XVIII-lea. Hiram, meșteșugar de geniu, este un personaj biblic menționat în Cartea regilor III și în Cronici II, în legătură cu construcția Templului de la Ierusalim, în timpul domniei regelui Solomon. Hiram din Tyr era „plin de pricepere, cu meșteșug și cu știința de a face orice lucru din aramă”. Odată terminate capodoperele sale, Hiram iese din istorie și intră în legendă, viața și opera sa transformîndu-se în mit inițiatic, devenind mitul fondator al noii instituții speculative care se răspîndește în Europa începînd cu anul 1717. Recent cărților despre mitul lui Hiram li s-a

adăugat cea semnată de Jean Delaporte: Le mythe d'Hiram, fondateur de la Maîtrise maçonnique, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Les Symboles maçonniques”, 2017, 126 p. Este bine știut că mitul/legenda lui Hiram este o construcție masonică, textele biblice nu amintesc nici o crimă; moartea lui Hiram apare în ritualul gradului de maestru. Unii autori citează mai multe surse, cele mai multe din companionaj, care ar fi putut influența legenda lui Hiram, dar și aici lucrurile sînt viu disputate, mulți autori respingînd filiația companionică. Prima menționare scrisă a legendei lui Hiram este datorată lui Samuel Prichard, în celebra sa „dezvăluire” a ritualurilor masonice. Cea mai izbutită redare literară este povestea „Makbenah” din capitolul „Nopțile Ramazanului”, din volumul Călătorie în Orient al lui Gérard de Nerval. Jean Delaporte face cîteva notații despre mit, amintind că adevărul…