Colecţia Les Symboles Maçonniques, a editurii pariziene Maison de vie, se îmbogăţeşte anual cu cîteva titluri, ajungînd la 53 de apariţii, primul titlu apărînd în 2008. Continuăm să prezentăm cîteva apariţii din această serie care-şi propune să familiarizeze cititorul mason sau nemason cu subiecte care configurează activitatea unei loji simbolice.

Toate tradiţiile religioase sau spirituale într-un sens mai larg amintesc existenţa unui loc sacru caracteristic în care se întîlnesc adepţii. Jean Hani, unul din autorii citaţi şi respectaţi atunci cînd se discută despre Templu, afirma că „În gîndirea tradiţională, conceperea Templului nu este abandonată inspiraţiei personale a arhitectului”, pentru că Templul se înalţă pe piatra căzută din cer, piatră pe care Marele Arhitect al Universului a aruncat-o în oceanul începuturilor. Acestui subiect al templului masonic îi este consacrată cartea lui André Quémet, Le Temple maçonnique et ses mystères. Jean Hani susţine că a construi o casă pentru divinitate este un act indisociabil de iniţiere, templul fiind un cosmos sacralizat. Meseria de constructor apropie mîna de spirit, reuneşte meseria artizanală şi practica misterului. A construi Templul nu înseamnă a urmări o operă formală, ci a desăvîrşi o lucrare de formulare a gîndirii. Sigur, privit din afară Templul este un edificiu, dar el se prezintă ca un parcurs de viaţă, ca un drum, iar „loja masonică ar trebui să se întrebe asupra calităţii parcursului simbolic şi ritual al Templului pe care îl oferă fraţilor”. Pentru André Quémet, Templul este un parcurs care reface călătoria de la criptă la naos, de la întuneric şi haos la lumină şi ordine, autorul făcînd o interesantă incursiune istorică din Egiptul antic pînă la construcţiile medievale, asociind totdeauna construcţia templului cu trăirea mitului şi cu formularea ritualurilor. „A construi un templu după imaginea universului, înseamnă a-l recrea pe acesta din urmă plecînd de la elemente disparate şi a reconstrui mitul original care, în globalitatea sa, transcrie legile creaţiei”, scrie André Quémet. Autorul avansează o idee care ar trebui să dea de gîndit multor din cei care se reclamă din „apărători” ai Templului: anume că nu noi dăm viaţă Templului, ci acesta, prin puterea sa, este o fiinţă vie, un centru de energie; chiar şi atunci cînd Templul este gol, simbolurile nu sînt inerte, ele „lucrează” în aşteptarea clipei cînd cineva va trece prin iniţiere de la moartea profană la lumină. Prin cartea sa, André Quémet reaminteşte necesitatea construirii Templului interior, dincolo de materialitatea pietrei.

Deşi nu este prezent în toate riturile masonice care se practică în lume, cabinetul de reflecţie este un simbol fundamental, Ritul Scoţian Antic şi Acceptat considerînd că iniţierea propriu-zisă începe în cabinetul de reflecţie. Rolul cabinetului de reflecţie este deci determinant; ce destin îl aşteaptă pe candidatul aflat în cabinetul de reflecţie: o ameliorare a condiţiei sale sau să devină un iniţiat? Acestei întrebări caută să-i răspunde Didier Michaud în cartea sa Le cabinet de réflexion. În toate tradiţiile religioase grota, peştera, caverna au un rol important în actul iniţierii. Călătoria subterană, grota, caverna apar în miturile egiptene, în scrieri despre Zarthustra, în texte ale lui Hermes Trismegistos, în tradiţii din Extremul-Orient, din Creta sau în scrierile lui Platon. Simbolismul cabinetului de reflecţie a fost de multe ori asemănat cu o coborîre în infern, în măruntaiele pămîntului; Mircea Eliade spunea că riturile iniţiatice reactualizează mitul originilor, al aventurii, al morţii şi al învierii, morţii mistice succedîndu-i o nouă naştere, spirituală. De aceea indiferent de forma în care are loc, coborîrea în măruntaiele pămîntului este urmată de o înălţare. În cabinetul de reflecţie neofitul redactează ceea ce masonii numesc testamentul filosofic, evident el neavînd valoare după moartea celui care l-a redactat, căci se arde la capătul ceremoniei de iniţiere; mulţi comentatori deplîng răspunsurile plate şi conformiste, dar candidatului nu i se oferă un răstimp îndelungat pentru a medita şi răspunde. Ceea ce susţin tot mai mulţi autori este greutatea care trebuie dată şederii în cabinetul de reflecţie care nu este o etapă prealabilă iniţierii, ci este parte a iniţierii! Didier Michaud consacră cea de-a doua parte a cărţii sale simbolurilor care se întîlnesc în cabinetul de reflecţie; cocoşul ca simbol al luminii, fiind considerat o pasăre solară, care prin acest simbolism anunţă lumina şi face trecerea de la tenebrele ignoranţei la lumina cunoaşterii; craniul este prezent pentru a aminti fiecăruia că viaţa are un termen, un capăt pe care nimeni nu-l poate ocoli; clepsidra este adeseori reprezentată ca un instrument de măsurare a timpului, asociat cu Saturn, clepsidra fiind semnul trecerii de la un plan la altul, de la înalt către jos, de jos către înalt; de la cele mai „operative” la cele mai „speculative”, toate curentele iniţiatice sînt marcate de un sincretism al elementelor simbolice de care nu a scăpat nici masoneria; cu prezenţa elementelor sare, sulf şi mercur, dar şi cu prezenţa formulei VITRIOL sîntem în prezenţa moştenirii alchimice; alchimia este una dintre cele mai contestate şi detastate discipline, evident de oameni care nu au citit nimic din acest fascinant domeniu; cîtă bucurie intelectuală le-ar aduce Tabula smaragdina sau Atalanta fugiens! Cabinetul de reflecţie este locul unde individul poate reflecta, se poate întreba asupra motivaţiilor profunde şi a dorinţei sale reale de iniţiere, este punct de plecare pe calea iniţiatică.

În unele ritualul de iniţiere a calfei, practicat de Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, în cursul celei de-a patra călătorii, candidatul citeşte numele a cinci înţelepţi: Moise, Pitagora, Platon, Hermes Trismegistos, Paracelsus. Pitagora este înconjurat de o aură de mister şi legendă, încît cu greu mai putem şti care sînt faptele reale, dar şi contemporanii săi şi urmaşii sînt de acord că a fost o personalitate uimitoare, un reformator religios, taumaturg, matematician şi filosof, atent la muzica sferelor ca şi la armonia cetăţii. Nu poate fi nimeni surprins că încă se scrie despre Pitagora; una din recentele cărţi despre Pitagora poartă semnătura lui Anna Monfort: Pythagore et l’initiation maçonnique, mărturisind de la bun-început scopul: de a prezenta gîndirea lui Pythagora şi a vedea cum învăţătura sa a îmbogăţit curente de gîndire şi tradiţii, inclusiv masoneria. După cîteva precizări despre viaţa lui Pitagora, evident din sursele păstrate din antichitate, Anna Monfort face unele notaţii pe marginea Versurilor de aur şi propune o nouă traducere a lor, ceea ce în opinia sa ar duce la o mai bună înţelegere a legăturilor între învăţătura pitagoreică şi masoneria iniţiatică. Interesant este că autoarea îşi structurează cartea pe cîteva capitole în care regrupează versurile lui Pitagora, conform temei abordate. Iată cîteva dintre ele: cunoaşterea sau căutarea cuvîntului pierdut; jurămîntul; dreptatea; virtutea; drumul către măiestrie; libertatea; nemurirea. În toate acestea vom regăsi elemnte pe care le cultivă masoneria speculativă: dorinţa de cunoaştere şi de a te lăsa instruit, combaterea ignoranţei, prestarea jurămîntului şi păstrarea secretului şi a tăcerii, respectul de sine, cultivarea sincerei fraternităţi, permanentul examen al conştiinţei, credinţa în nemurirea sufletului. Învăţăturile lui Pitagora se regăsesc în inima textelor fundamentale ale masoneriei, iar puterea iniţiatică a Versurilor de aur rămîne intactă; ele ne invită să căutăm totdeauna ceea ce este cu adevărat folositor şi luminos.

Secretul masonic continuă să suscite controverse; de altfel, primele condamnări venite din partea Curiei papale (enciclicile In eminenti şi Providas) vizau tocmai secretul masonic. Deşi trăim într-o societate avidă de „dezvăluiri”, există sau ar trebui să existe o limită între intim şi public, după cum noţiunea de secret nu include nimic reprobabil, mai mult, secretul este inerent numeroaselor forme de activitate umană. Acestui subiect îi este consacrată cartea lui Michel Lapidus, Le Secret maçonnique. Mythe ou realité? Masonii sînt unanimi în a afirma că nu deţin secrete, şi că există un singur secret, care rămîne intact, este incomunicabil şi care se trăieşte individual în timpul iniţierii. „Secretul nu se dă în întregime în momentul excepţional al iniţierii; el se dă puţin cîte puţin prin practica asiduă a muncii în lojă: muncă de cercetare, de reflecţie şi de meditaţie asupra simbolurilor, muncă de atenţie şi de reală prezenţă la ritualuri, munca de a asculta contribuţia fraţilor. Mulţi din masoni vor rămîne în afara secretului, pentru că pur şi simplu nu li s-a spus că iniţierea cere multe eforturi şi o participare activă.” Dincolo de secretul incomunicabil, iniţierea înseamnă mister, misterul pe care filosofii „Luminilor” au vrut să îl elimine, încercînd să convingă că ştiinţa explică totul, dar au eşuat! Misterul nu explică şi nu se explică, se trăieşte ritual! Deşi poate părea paradoxal la o lectură fugară, în societăţile iniţiatice secretul se transmite; datoria unei loji iniţiatice constă în a transmite membrilor săi secretul, prevenindu-şi membrii asupra folosirii sale în scopuri profane, ceea ce ar denatura caracterul său sacru. A încerca formularea informulabilului sau transmiterea intransmisibilului, a încerca revelarea misterului înseamnă a nu fi înţeles nimic din sacralitatea ritualului de iniţiere. Ritualul este un limbaj al secretului şi o foarte frumoasă descriere a ceea ce este un limbaj al secretului o face Hermann Hesse în Jocul cu mărgele de sticlă. Michel Lapidus face o interesantă incursiune în secretul pe care îl „dezvăluie” Mozart în operele sale, cu precădere în Flautul fermecat, locul prin excelenţă al misterelor; în cîteva rînduri Pamina cere dezvăluirea unor secrete, iar răspunsul este: „noi vrem să păstrăm tăcerea asupra acestui secret”; şi Tamino primeşte un răspuns asemănător: „Jurămîntul şi Datoria leagă limba mea”. Cartea lui Michel Lapidus este o sinteză clară, cu trimiteri la diverse tradiţii culturale şi religioase, asupra secretului masonic. Cu puţin timp în urmă am citit într-un studiu despre secretul masonic cîteva rînduri aparţinînd oratorului unei loji din Florenţa, extrase dintr-un cuvînt rostit în lojă în 1923: dacă masonii ar dezvălui secretul, nimeni nu i-ar crede. Toţi ar spune: nu acesta este adevăratul secret …