Colecţia Les Symboles Maçonniques, a editurii pariziene Maison de vie, se îmbogăţeşte anual cu cîteva titluri, ajungînd la 53 de apariţii, primul titlu apărînd în 2008. Continuăm să prezentăm cîteva apariţii din această serie care-şi propune să familiarizeze cititorul mason sau nemason cu subiecte care configurează activitatea unei loji simbolice.

Toate tradiţiile religioase sau spirituale într-un sens mai larg amintesc existenţa unui loc sacru caracteristic în care se întîlnesc adepţii. Jean Hani, unul din autorii citaţi şi respectaţi atunci cînd se discută despre Templu, afirma că „În gîndirea tradiţională, conceperea Templului nu este abandonată inspiraţiei personale a arhitectului”, pentru că Templul se înalţă pe piatra căzută din cer, piatră pe care Marele Arhitect al Universului a aruncat-o în oceanul începuturilor. Acestui subiect al templului masonic îi este consacrată cartea lui André Quémet, Le Temple maçonnique et ses mystères. Jean Hani susţine că a construi o casă pentru divinitate este un act indisociabil de iniţiere, templul fiind un cosmos sacralizat. Meseria de constructor apropie mîna de spirit, reuneşte meseria artizanală şi practica misterului. A construi Templul nu înseamnă a urmări o operă formală, ci a desăvîrşi o lucrare de formulare a gîndirii. Sigur, privit din afară Templul este un edificiu, dar el se prezintă ca un parcurs de viaţă, ca un drum, iar „loja masonică ar trebui să se întrebe asupra calităţii parcursului simbolic şi ritual al Templului pe care îl oferă fraţilor”.

Pentru André Quémet, Templul este un parcurs care reface călătoria de la criptă la naos, de la întuneric şi haos la lumină şi ordine, autorul făcînd o interesantă incursiune istorică din Egiptul antic pînă la construcţiile medievale, asociind totdeauna construcţia templului cu trăirea mitului şi cu formularea ritualurilor. „A construi un templu după imaginea universului, înseamnă a-l recrea pe acesta din urmă plecînd de la elemente disparate şi a reconstrui mitul original care, în globalitatea sa, transcrie legile creaţiei”, scrie André Quémet. Autorul avansează o idee care ar trebui să dea de gîndit multor din cei care se reclamă din „apărători” ai Templului: anume că nu noi dăm viaţă Templului, ci acesta, prin puterea sa, este o fiinţă vie, un centru de energie; chiar şi atunci cînd Templul este gol, simbolurile nu sînt inerte, ele „lucrează” în aşteptarea…