Cartea lui Matila C. Ghyka este o privire plină de iubire asupra confreriei și doctrinei pitagoreice, o privire plină de încrederea că resurecția integrală a pitagorismului ca sinteză filosofică și religioasă ar fi posibilă.

Una din legendele amintite de Herakleides Ponticul afirma că Pitagora ar fi fost de obîrșie un Aithalid și era socotit fiul lui Hermes, care i-ar fi spus să-și aleagă orice, în afară de nemurire. Pitagora a cerut ca pe timpul vieții și după ce s-ar fi săvîrșit să poată păstra memoria celor întîmplate. Același Herakleides povestește despre o discuție între Pitagora și Leon din Fliolante, în care Pitagora a făcut distincția între înțelept și filosof, iubitorul de înțelepciune. Fără să fi lăsat scrieri, ceea ce se știe despre doctrina pitagoreică datorîndu-se unor mărturii aparținînd doxografilor, comentatorilor și filosofilor antici fascinați de strălucitoarea personalitate a unui reformator religios, taumaturg, matematician, filosof atent la muzica sferelor și la armonia cetății, Pitagora rămîne cel în care Hegel vedea “primul maestru universal”. Contemporanii lui Pitagora vorbeau cu admirație de congregația religioasă, homakoeion, comunitatea de viață austeră și spirit aristocratic, care va influența filosofii de la Platon pînă la Nietzsche; comunitatea sa număra în jur de șase sute de membri a căror menire era să cultive meditația, cumpătarea, păstrarea secretului, idealul cunoașterii demonstrative, situîndu-se la încrucișarea unui joc al opozițiilor între esoteric și exoteric, sacru și profan,

laic și religios, loc vizibil și loc inteligibil. Toate acestea sînt temeiuri ca filosofia pitagoreică să-și păstreze neștirbită atracția, unul dintre cei care au studiat filosofia lui Pitagora fiind gînditorul român Matila C. Ghyka, născut la Iași, la 13 septembrie 1881, descendent al domnitorului Moldovei, Grigore al V-lea Ghyka. Matila C. Ghyka era convins că “pe falnicul trunchi lăsat de Maestrul din Samos au crescut ramuri puternice formînd un fel de nobil evantai, asemănător frunzei de palmier” și a surprins aventura intelectuală a “legii numărului” într-o carte recent tradusă integral în limba română: Numărul de aur. Rituri și ritmuri pitagoreice în dezvoltarea civilizației occidentale, scrisoare către autor de la Paul Valéry, prefața de Basarab Nicolescu, traducere din limba franceză de Adrian Pătrușcă, București, Editura Nemira, colecția “Porta Magica”,…

Lumea contemporană nelipsită de angoase şi nelinişti caută refugii spirituale, iar unul dintre acestea este Pitagora, căruia oamenii de astăzi caută să-i înţeleagă misterul vorbelor şi al confreriei sale. Cartea lui Jean Mallinger reuşeşte să ne apropie de un univers îndepărtat doar în timp, deloc departe de eternele nelinişti şi căutări ale spiritului.

Este un paradox cunoscut şi acceptat faptul că existenţa lui Pitagora este certificată istoric, dar despre el ca persoană nu se ştiu prea multe lucruri cu certitudine; la aceasta a contribuit în mare măsură şi caracterul secret, închis al şcolii sale, celebră prin idealizarea Maestrului, şi deopotrivă prin păstrarea secretului. Puţinele lucruri care se ştiu despre Pitagora sînt cunoscute prin operele lui Iamblichos, Porphyrios sau Diogene Laertius. Pornind de la sursele vechi, dar şi de la studiile moderne, Jean Mallinger a scris o monografie despre înţeleptul grec, recent tradusă în limba română: Pitagora şi misterele antichităţii, Bucureşti, Editura Herald, Colecţia „Mistere dezvăluite”, 2013, traducere Cornelia Dumitru. Şi celor din vechime, ca şi autorilor contemporani le este greu să separe legenda de adevăr, cu atît mai mult cu cît personalitatea lui Pitagora a fost înconjurată cu multă simpatie. Venit de la Samos la Crotona, Pitagora (potrivit legendei numele vine de la Pythia, cea care i-a vestit naşterea) a întemeiat o şcoală nu în ţara lui ci pe un pămînt nou unde lucrarea sa va fi primită pentru a străluci în veşnicie. Propovăduind morala,

iubirea cetăţii şi a adevărului el cîştigă simpatia cetăţenilor din Crotona dar refuză orice demnitate, căci „iniţiatul inspiră, luminează, îşi veghează concetăţenii; domneşte din punct de vedere moral, dar nu guvernează; nu poate administra el însuşi afacerile publice; element permanent de stabilitate etică, el este ochiul care vede totul, mîna care vindecă, vocea care linişteşte şi mângâie. Armatele sale sunt spirituale şi nu au nimic material sau profan.” Pitagora era extrem de atent în privinţa admiterii în ordinul său, evitînd pe cei lacomi, veniţi din curiozitate sau interes; odată admis novicele era supus unor probe dure care îi întăreau caracterul şi lăsa să se vadă dacă alegerea a fost bună, atît pentru ordin cît şi pentru novice. Se ştie că un număr de ani novicii nu-şi vedeau Maestrul „ascuns” privirilor lor în spatele unei perdele. După gradul preparator,…

Colecţia Les Symboles Maçonniques, a editurii pariziene Maison de vie, se îmbogăţeşte anual cu cîteva titluri, ajungînd la 53 de apariţii, primul titlu apărînd în 2008. Continuăm să prezentăm cîteva apariţii din această serie care-şi propune să familiarizeze cititorul mason sau nemason cu subiecte care configurează activitatea unei loji simbolice.

Toate tradiţiile religioase sau spirituale într-un sens mai larg amintesc existenţa unui loc sacru caracteristic în care se întîlnesc adepţii. Jean Hani, unul din autorii citaţi şi respectaţi atunci cînd se discută despre Templu, afirma că „În gîndirea tradiţională, conceperea Templului nu este abandonată inspiraţiei personale a arhitectului”, pentru că Templul se înalţă pe piatra căzută din cer, piatră pe care Marele Arhitect al Universului a aruncat-o în oceanul începuturilor. Acestui subiect al templului masonic îi este consacrată cartea lui André Quémet, Le Temple maçonnique et ses mystères. Jean Hani susţine că a construi o casă pentru divinitate este un act indisociabil de iniţiere, templul fiind un cosmos sacralizat. Meseria de constructor apropie mîna de spirit, reuneşte meseria artizanală şi practica misterului. A construi Templul nu înseamnă a urmări o operă formală, ci a desăvîrşi o lucrare de formulare a gîndirii. Sigur, privit din afară Templul este un edificiu, dar el se prezintă ca un parcurs de viaţă, ca un drum, iar „loja masonică ar trebui să se întrebe asupra calităţii parcursului simbolic şi ritual al Templului pe care îl oferă fraţilor”.

Pentru André Quémet, Templul este un parcurs care reface călătoria de la criptă la naos, de la întuneric şi haos la lumină şi ordine, autorul făcînd o interesantă incursiune istorică din Egiptul antic pînă la construcţiile medievale, asociind totdeauna construcţia templului cu trăirea mitului şi cu formularea ritualurilor. „A construi un templu după imaginea universului, înseamnă a-l recrea pe acesta din urmă plecînd de la elemente disparate şi a reconstrui mitul original care, în globalitatea sa, transcrie legile creaţiei”, scrie André Quémet. Autorul avansează o idee care ar trebui să dea de gîndit multor din cei care se reclamă din „apărători” ai Templului: anume că nu noi dăm viaţă Templului, ci acesta, prin puterea sa, este o fiinţă vie, un centru de energie; chiar şi atunci cînd Templul este gol, simbolurile nu sînt inerte, ele „lucrează” în aşteptarea…

Speculaţiile asupra numerelor şi cunoaşterea calităţilor lor simbolice sînt aspecte marcante ale esoterismului din timpuri străvechi, primele mărturii scrise datînd din epoca Egiptului faraonic.

... ci toate le-ai rînduit cu măsură, cu număr şi cu cumpănăCartea Înţelepciunii lui Solomon 11, 20 Antică ni-e juneţea,Dulci umbre şi mat umăr,O, mîndră de fineţea Ce s-a născut din număr! Paul Valèry, Cîntarea coloanelor Speculaţiile asupra numerelor şi cunoaşterea calităţilor lor simbolice sînt aspecte marcante ale esoterismului din timpuri străvechi, primele mărturii scrise datînd din epoca Egiptului faraonic. În Textele Piramidelor, proba „socotitului pe degete” este un moment esenţial al iniţierii în misterele celeilalte lumi. În faţa luntraşului, călătorul trebuie să facă dovada cunoaşterii mitice a numerelor; astfel el se identifică cu puterile divine şi poate calcula preţul trecerii. Multe texte vechi ale Egiptului evocă o adevărată metafizică a numerelor pe care niciodată nu le confundă cu cifrele: „Eu sînt Unul care devine Doi; eu sînt Doi care devine Patru care devine Opt şi rămîne Unul”, scrie pe un sarcofag al unui preot al lui Amon, din a XXII-a dinastie. Multe din textele vechi egiptene sînt imnuri închinate simbolicii numerelor: Unul se întrupează în Faraon, Trei este sinonimul gîndirii, al pantheonului organizat în triade, Patru este manifestarea provenită din Unul, patru sînt primele forme ale

creaţiei, patru sînt coloanele care susţin cerul, patru sînt punctele cardinale, Şapte este simbol al plenitudinii, număr cu putere magică, şapte sînt camerele misterioase care permit accederea la lumina divină, Opt este numărul Ogdoadei, Nouă al Eneadei, iar Zece este sinteza. Esoterismul occidental datorează o bună parte a inspiraţiei sale figurii legendare a lui Pitagora, reformator religios, taumaturg, matematician şi filosof, care nu de puţine ori a fost asemănat unui şaman oriental. În viziunea adepţilor săi, Pitagora nu era om, ci avea o natură intermediară între cea divină şi cea umană. Se spune că fiind în drum spre Siria, Mnemarchos şi Pythais, părinţii lui Pitagora s-au adresat Pitiei care le-a spus că Pythais „va naşte un copil care îi va întrece în frumuseţe şi înţelepciune pe toţi cei care au existat vreodată şi…

În masoneria universală nu există unanimitate în privinţa alegerii numelor celor cinci înţelepţi, nici chiar în cadrul Ritului Scoţian Antic şi Acceptat nu există unanimitate. În loc să ne întrebăm dacă sînt cei mai potriviţi pentru specificul ordinului masonic, să încercăm o succintă privire asupra activităţii lor pentru a înţelege de ce le sînt pronunţate şi venerate numele.

În cursul celei de-a patra călătorii, candidatul la gradul de calfă citeşte numele a cinci înţelepţi: Moise, Pitagora, Platon, Hermes Trismegistos, Paracelsus. Candidatul se poate întreba de ce aceştia şi nu alţii. Precizăm că în masoneria universală nu există unanimitate în privinţa alegerii numelor celor cinci înţelepţi, nici chiar în cadrul Ritului Scoţian Antic şi Acceptat nu există unanimitate. În loc să ne întrebăm dacă sînt cei mai potriviţi pentru specificul ordinului masonic, să încercăm o succintă privire asupra activităţii lor pentru a înţelege de ce le sînt pronunţate şi venerate numele. Ce legătură există între noi şi Moise? Evident nu numai una de cultură generală, Moise fiind un personaj biblic foarte cunoscut, cum la fel de cunoscută este celebra statuie a lui Michelangelo din Basilica San Pietro in Vicoli din Roma. De ce Moise dintre atîţia patriarhi? Un răspuns posibil ar fi pentru că el întruneşte toate calităţile pe care ceilalţi le au doar în parte, sau după cum spunea Maimonide: "Cred, cu o credinţă desăvîrşită, că profeţia lui  Moise, maestru nostru, a fost adevărată şi că el este părintele profeţilor care

l-au precedat şi care l-au urmat". Sau cum scrie în Deuteronom: "De atunci nu s-a mai ridicat în Israel prooroc asemenea lui Moise pe care Dumnezeu să-l fi cunoscut faţă către faţă". Despre Moise este suficient a aminti marile momente ale vieţii sale: Exodul, Revelaţia, Drumul prin deşert. Cine a citit Biblia voind să înţeleagă sensul profund, dincolo de literă, va medita îndelung asupra scenei în care Dumnezeu îl cheamă pe Moise pe muntele Horeb, acolo i se înfăţişează lui Moise îngerul Domnului sub forma unui rug care ardea dar nu se mistuia; la întrebarea lui Moise, cine să le spun că m-a trimis?, Dumnezeu răspunde cu această enigmatică formulă : "Eu sînt Cel ce sînt". Pitagora este înconjurat de o aură de mister şi legendă, încît cu greu mai putem şti care sînt faptele reale, dar…