Parcursul propus de autorul francez așază întregul demers creator din lojă sub semnul unei neîncetate raporări la textele Egiptului antic, la simbolistica numerelor.

André Quémet este un autor cunoscut pentru că a abordat teme și ritualuri masonice, fiind autorul cărților Le Temple maçonnique, Le Banquet rituel și Le Rituel initiatique. De puțin timp a apărut o nouă carte semnată de André Quémet: Les 10 offices de la loge et l’Homme-univers, Paris, Editions Maison de Vie, collection “Les Symboles Maçonniques”, 2016, 120 p. Pornind de la etimologia latinescului officium (obligație morală, datorie, funcție), André Quémet consideră că oficiul/slujba poate fi definit și ca datoria de a participa la o operă: “Inițierea cere prelungirea operei de creație construind templul. Pentru a face aceasta, este necesar a anima un corp de funcții compuse din diferite oficii în număr de zece, care sînt și membre eficiente ale corpului Omului-univers.” Anticii prețuiau Numărul ca principiu, sursă și rădăcină a tuturor lucrurilor, Numărul fiind cel care mijlocea raportul între văzut și nevăzut, între unul și multiplul. Pentru a-și argumenta ipoteza

de lucru, André Quémet amintește gravurile medievale (OpusculaAstrologica) care reprezentau și defineau Omul cosmic în care fiecare parte a corpului omenesc era în raport cu o constelație: capul și creierul cu Berbecul, brațele și plămînii cu Gemeni, rinichii și pielea cu Balanța, brațele și plămînii cu Vărsător. “O funcție considerată izolat nu are sens. Ea face parte dintr-un ansamblu coerent care descrie misterul vieții în totalitatea sa cu ajutorul unei formule rituale”, susține André Quémet. Pentru a vorbi despre oficiile inițiatice care acționează eficient într-o lojă, autorul face un scurt excurs în cultura egipteană unde o funcție creatoare nu este o dogmă, ci un principiu divin. (mai mult…)

Cartea lui Jöel Jacques este o abordare pluridisciplinară a deplasărilor în lojă și a pașilor rituali în riturile practicate în masoneria modernă. Ea poate interesa deopotrivă profanul și inițiatul, tocmai prin perspectiva pe care o deschide prin interferențele pe care le propune.

Jöel Jacques spune despre el însuși că este un "căutător al adevărului", un om interesat de sensul reprezentărilor și folosirea lor în ritualuri, de legăturile între natura umană și expresiile sale simbolice, teme pe care le regăsim în cărțile sale: LeSilence des Apprentis, L'Acacia m'est connu, La Porte de la Grande Loge afin de révelér les secrets des "Ancients" et des "Moderns". De puțin timp a apărut o nouă carte semnată de Jöel Jacques: Les Pas des Francs-Maçons, Paris, Editions Maison de Vie, 2014, 160 p. De la primele rînduri Jöel Jacques își afirmă convingerea că tezaurul masonic nu este original, întemeindu-se pe diferite forme de gîndire, unele foarte vechi. Sigur, nici el nu este original în ceea ce afirmă, de mai multă vreme existînd această dispută în privința originalității, sau a sincretismului gîndirii și ritualisticii masonice. Ritualurile și învățăturile gradelor conțin elemente venind dinspre curente de gîndiri, dinspre practici ritualice străvechi, dar împletirea lor armonioasă dă o anume originalitate practicii masonice care nu se regăsește altundeva. Această nouă carte a lui Jöel Jacques este despre pașii din ritualul masonic, ceea ce-i permite o incursiune în tezaurul masonic

în care se întîlnesc alegorii, cunoștințe alchimice, esoterice, elemente mistice și religioase. "În adevăr, practica francmasoneriei inițiatice a devenit, cu timpul, o formă sincretică purtătoare de mari bogății care permit studiul exegetic", scrie Jöel Jacques. Executarea pașilor în lojă ține de ritualuri adoptate după 1750, în cazul Franței, și 1814, în cazul Angliei. "Pașii, afirmă autorul, sînt expresii extrem de vechi ale dimensiunii inițiatice a popoarelor. Ei simbolizează deopotrivă apartenența la grup prin repetiția unei coregrafii cunoscute de toți și o afirmare identitară." Diferitele concepții esoterice, născute din întrebările despre natura morții și mijloacele de a trece de porțile inițiatice, îl conduc pe Jöel Jacques la constatarea că pașii francmasonului sînt instrumente rituale, adaptări tîrzii ale formelor rituale printre cele mai vechi ale istoriei umane și, prin aceasta, indispensabile inițierii. Inițierea masonică…

Către sfîrşitul anului trecut prezentam cîteva din titlurile colecţiei “Les Symboles maçonniques” a editurii franceze La Maison de vie. Continuăm prezentarea altor titluri ale colecţiei ajunse între timp la 42-a apariţie.

Către sfîrşitul anului trecut prezentam cîteva din titlurile colecţiei “Les Symboles maçonniques” a editurii franceze La Maison de vie. Continuăm prezentarea altor titluri ale colecţiei ajunse între timp la 42-a apariţie. Cunoscut pentru preocuparea sa de a prezenta simbolurile masonice, în cărţi precum L'Etoile flamboyante, La Regle des Franc-Maçons de la pierre franche, La pierre brute, Olivier Doignon explorează sensul prezenţei în lojă a Spadei înflăcărate, un simbol apărut în secolul al XIX-lea sub influenţa Ritului Scoţian Antic şi Acceptat. Armă destinată în principal războiului, spada este aparent o prezenţă surprinzătoare într-un spaţiu sacru, destinat păcii, concordiei, plenitudinii: "Poate părea contradictoriu că o cale a înţelepciunii spirituale necesită folosirea unei arme". Spada ne invită la a privi fiinţa umană sub totalitatea aspectelor sale şi atunci înţelegem rolul Venerabilului, deţinătorul spadei înflăcărate în lojă, de a crea un spaţiu sacru unde se trăieşte iniţierea şi în care se transmite energia creatoare. Olivier Doignon face cîteva trimiteri la spada care apare în căutarea Graalului, la emblema a VIII-a din Atalanta Fugiens unde oul trebuie lovit cu "sabia înflăcărată". Spada a fost privită şi ca simbol al divinităţii ascunse în om, capabilă de a se transmuta progresiv într-o

figură divină în interiorul fiinţei umane. În opinia lui Olivier Doignon, spada înflăcărată este intim legată de munca creatoare din lojă, de răspîndirea luminii, de îndepărtarea ignoranţei şi a forţelor telurice. Spada înflăcărată este legătura de unire între Orient şi noul Frate, transmiterea iniţiatică fiind un act ritual care integrează fiinţa într-un lung lanţ al celor care sînt în căutarea Luminii. Transmiterea iniţiatică este subordonată bucuriei creatoare care nu este nici agitaţie, nici pasiune, nici exhibitionism, ci expresie a unei vieţi profunde, a unei căutări autentice de a construi sinele după regulile Artei Regale. Unul dintre cele mai studiate simboluri este labirintul. Despre valoarea iniţiatică a labirintului este volumul scris de Marie Hover: Labirintul, o cale iniţiatică. Încă de la primul labirint cunoscut, cel din Egipt din timpul…

Dincolo de referinţa strict biblică, la Primul Templu în primele grade, la cel de-al doilea Templu în gradele capitulului, construcţia Templului trimite către o muncă personală şi colectivă, o muncă de ordin spiritual în care referinţele strict istorice, realitatea lucrărilor, construcţia în sine cu dimensiuni, rol şi atribuţii în viaţa socială în timp se estompează

În accepţiunea sa de arhetip prezent în toate marile civilizaţii ale lumii, templul păstrează semnificaţia consacrată de rădăcina grecească a cuvîntului – temeneos – domeniu separat, spaţiu rezervat cultului şi izolat de lumea profană. Templul este locul contactului dintre divinitate şi lumea pămînteană, iar elementul său central este imaginea fiinţei divine, căreia îi este închinat sau care locuieşte acolo. Orice act ritual, orice cuvînt performativ pronunţat de cel în drept în faţa acestei imagini se repercutează dincolo de realitatea sensibilă. Fără această imagine de putere, prezentă fizic sau virtual, nu se poate vorbi despre templu. "Templul este o reflectare a lumii divine. Arhitectura lui este aidoma reprezentării pe care o au oamenii despre divin: efervescenţă a vieţii în templul hindus, măsură în templele de pe Acropole, înţelepciune şi dragoste în templele creştine, legămîntul dintre cer şi pămînt în moschei. Templele sînt replicile pămînteşti ale arhetipurilor cereşti, ca şi imagini cosmice", scriu autorii celebrului Dicţionar de simboluri. S-au conturat în timp două nivele de reflecţie diferite, dar complementare în ceea ce priveşte zidurile şi separarea de lumea profană: pe de o parte, o interpretare

literală, ataşată zidurilor concrete ale vechilor temple şi care trimite la ceea ce Rudolph Otto numea mysterium tremendum; pe de altă parte, o lectură hermeneutică în care templul devine inima figurată a universului, de unde iradiază lumina divină. Templul, în calitate de construcţie, este inspirat de modelul cosmologic propriu fiecărei culturi şi reproduce simbolic ordinea cosmică. Nu este aici locul unor analize şi prezentări ale diverselor interpretări asupra simbolismelor templelor egiptene, greceşti sau romane. Una dintre construcţiile celebre ale antichităţii biblice este Templul lui Solomon, sanctuar central al cultului iudaic, situat pe una din colinele Ierusalimului. Iniţial, regele David voise să construiască templul, dar Domnul, prin mijlocirea profetului Natan, îl înştiinţează că fiul său "va zidi casă numelui Meu şi Eu voi întări scaunul domniei lui în veci" (II Regi 7, 13). Cînd Solomon a ajuns rege…