Întoarcerea către Lumină

coperta-intoarcerea-catre-lumina

Întoarcerea către Lumină

Bogdan Mihai MANDACHE
Întoarcerea către Lumină

Iaşi, Editura Cronica, 2012, 176 p.

 
În cele două secţiuni ale recentei cărţi, Călătorii şi pelerinaje iniţiatice şi Drumul spre înţelegere, veţi întîlni texte despre virtuţile călăuzitoare (Înţelepciune, Forţă,
Frumuseţe), despre mitul căutării (Odiseea, Divina Comedie, Creanga de aur), despre fascinanta poveste rozicruciană sau despre frumosul Basm al lui Goethe.

Totodată vă propun cîteva reflecţii despre oglindă, peşteră, foc, corp sau despre semnul zodiacal al Balanţei. Totul în aceeaşi constantă preocupare de a trece dincolo de vălul care ne separă de nevăzut, într-o încercare de a nu rămîne la suprafaţa lucrurilor, de a înţelege adîncimile şi subtilităţile gîndului care trece dincolo de vizibilul perceput.

O invitaţie la a nu ne feri de Lumină, ci dimpotrivă la a o întîmpina cu ochii larg deschişi; cu ochii minţii!

 

Ortodoxie masonică

Jean-Marie Ragon de Bettignies (1781-1862), membru al Marelui Orient al Franţei, era considerat de contemporani unul dintre cei mai instruiţi masoni ai secolului al XIX-lea; este autor al mai multor cărţi, pe care le-am amintit atunci cînd, tot în această rubrică, am făcut cîteva notaţii despre o altă carte a sa apărută tot la Editura Herald: Masonerie ocultă şi iniţiere hermetică. Nu cu multă vreme în urmă, Editura Herald a publicat o nouă traducere din scrierile lui Jean-Marie Ragon: Ortodoxie masonică. Istorie. Rituri. Doctrine, colecţia „Historia”, traducere Gabriel Doru Avram, 2011, 336 p.

Istoria masoneriei este un subiect controversat în care se împletesc adevăruri şi legende, cele din urmă precumpănind, cu atît mai mult cu cît masoneria nu a lăsat niciodată prea multe dovezi ale evoluţiei sale; în lipsa lor, atît cei din afară, cît şi cei dinlăuntru au dat frîu liber imaginaţiei, fabulaţiei, haloul de legendă fiind mai uşor de acceptat de cei puţin deprinşi cu exerciţiul critic. Cartea lui Ragon este scrisă într-o epocă în care în istoria masoneriei erau încă multe necunoscute, de aceea unele afirmaţii ale autorului trebuie privite cu unele rezerve, în timp ce altele dau dovada unei nebănuite actualităţi. Astfel, mult discutata şi disputata trecere de la operativ la speculativ în masonerie găseşte la Ragon un răspuns care cu siguranţă i-ar plăcea mult şi lui Roger Dachez: „Lucrătorii în construcţii nu aveau şi nici nu puteau avea pretenţia de a fi iniţiaţi în mistere. Doar scriitorii neiniţiaţi au fost aceia care, de la renaşterea iniţierii, spre sfîrşitul secolului al XVII-lea, au conferit acestor confrerii de masoni operativi o importanţă mult mai mare decît acea a profesiei lor. Aceşti autori neîndemînatici, ca să folosim un eufemism, au avut succesori care, dispreţuind luminile timpului, care înaintează şi dezvăluie, merg pe acelaşi drum al rătăcirii, adică cu spatele la lumină, orbecăind prin aceleaşi tenebre, continuînd să confunde lucrările de zidărie cu lucrările masonice”. El acreditează astfel ceea ce avea să afirme şi Roger Dachez cu cîţiva ani în urmă, anume că ordinul masonic „datează doar din anul 1717”; cîţi nu se vor îngîndura şi supăra că „doar din anul 1717”! În cîteva cărţi de dată recentă, reputatul istoric al masoneriei, Roger Dachez, este tranşant asupra datei naşterii masoneriei speculative, termenul folosit de el fiind inventarea: 24 iunie 1717; încercările de a găsi masoneriei un trecut legendar nu trebuie blamate în totalitate, ele nu trebuie acceptate şi însuşite, ci doar raportate la dorinţa masonilor din primele decenii ale veacului al XVIII-lea de a coborî originile noii instituţii cît mai mult în timp, chiar către timpurile imemoriale, negura timpurilor. Erau semnele unui Citeste mai departe »

Colecţia “Simbolurile Masonice”, III

Editura pariziană Maison de vie continuă seria prezentărilor succinte ale principalelor simboluri şi teme masonice în cadrul colecţiei „Les Symboles Maçonniques”. Iniţierea masonică face trimitere la cele patru elemente (pămînt, aer, apă şi foc) prin care filosofii din vechime explicau viaţa în univers, elemente care se regăsesc în alchimie, unde sub forma unor alegorii alcătuiesc un sistem simbolic; editura amintită a avut buna iniţiativă de a edita patru volume care tratează fiecare cîte unul dintre cele patru elemente.

Prima probă la care este supus candidatul la începutul drumului său este cea a pămîntului, căreia îi este consacrat volumul semnat de Clémence Duval: L’Epreuve de la terre. Voyage et purification. Pămîntul este creuzetul activităţii permanente a Principiului creator, iar plasarea postulantului în inima pămîntului primordial este începutul unui lung drum care îl va duce către participarea conştientă la viaţa Templului. Cabinetul de reflecţie poate fi asemănat camerelor subterane ale templelor; simbolic, el este centrul pămîntului şi loc al luminii originale. Este un loc definit de obscuritate, tăcere, nemişcare şi de singurătate. Loc al reculegerii şi al concentrării, cabinetul de reflecţie îl protejează pe postulant de agitaţia exterioară şi îl aşază într-un dialog cu el însuşi. Proba pămîntului îl aşază pe candidat în faţa limitelor umane şi îi arată calea către o lume fără limite. Autoarea studiului insistă pe funcţia transmutatoare a morţii, pe iniţierea ca naştere permanentă, pe moartea care rezultă dintr-un proces alchimic inerent căii iniţiatice. „Vechiul om” corespunde şi aici, ca şi în alte iniţieri, abandonării a tot ceea ce este muritor, ceea ce este supus timpului, ceea ce este coruptibil, iar acest abandon este exprimat în redactarea testamentului filosofic. Şederea în cabinetul de reflecţie este o călătorie, „o călătorie imobilă” în centrul pămîntului; este o călătorie simbolică în care formula alchimică VITRIOL invită candidatul să exploreze şi să cunoască lumea. Această formulă hermetică poate fi văzută ca o cheie care permite accesul către calea iniţiatică. Clémence Duval propune cititorilor o interesantă incursiune asupra temei mersului în diverse tradiţii, în opinia sa solul templului fiind cel care arată calea iniţiatică: „A merge pe acest sol înseamnă în adevăr a pune paşii peste paşii strămoşilor, a face prezentă legătura cu Tradiţia fără care nu este drum către lumină”. În cabinetul de reflecţie începe transformarea candidatului, iar această transformare este o purificare în sensul iniţiatic al termenului, este un act alchimic: „Pămîntul iniţierii este cel al naşterii luminii şi al perpetuei sale regenerări”. Prin acest „pămînt”, Citeste mai departe »

Simbolismul masonic tradiţional (II)

În septembrie trecut, tot pe acest site, prezentam reeditarea primului volum din Le Symbolisme Maçonnique Traditionnel, una din cărţile devenite clasice, prima ediţie a cărţii a apărut în 1981 la Editions Edimaf, a cunoscutului autor de literatură masonică Jean-Pierre Bayard (7 februarie 1920 – 5 martie 2008). Cu acel prilej am amintit şi cîteva titluri din bogata sa activitate publicistică. Revenim acum pentru că la începutul anului a apărut al doilea volum al cărţii amintite: Le Symbolisme Maçonnique Traditionnel, tome II. Hauts-Grades et Rites Anglo-Saxons, Escalquens, Editions Dangles, 2012, 490 p. Se practică în lume mai multe rituri, mai răspîndite fiind Memphis-Misraim, York, Swedenborg, Scoţian Rectificat şi Scoţian Antic şi Acceptat, pe care Jean-Pierre Bayard îl consideră demn de a fi studiat în totalitate, deşi nici un Suprem Consiliu din lume nu ritualizează toate gradele; nu uită să amintească faptul că anumiţi comentatori, care sînt convinşi de originea corporativă a masoneriei, afirmă că aceasta ar trebui să se limiteze la trei grade, celelalte fiind o creaţie filosofică, fără suport real. Dar autorul francez susţine că masoneria corporativă este a primelor două grade, mitul lui Hiram desolidarizîndu-se de secretele meseriei de constructor şi consideră că al treilea grad aparţine gradelor înalte scoţiene, care dezvoltă căutarea şi amplifică învăţătura masonică. De altfel, unele Supreme Consilii de Grad 33 şi Ultim ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat ritualizează simbolic gradul de maestru tocmai pentru a sublinia continuitatea şi înlănţuirea celor 33 de grade. Citeste mai departe »

Armonia structurilor geometrice

Una din cele şapte arte liberale, geometria, definită în mod curent ca ştiinţă a figurilor în spaţiu, este una dintre cele mai vechi ştiinţe, fiind amintită în Vechiul Testament, preluată apoi în celebrele manuscrise medievale Regius şi Cooke, pentru a o regăsi ca referinţă esenţială în masoneria speculativă: „Adam, primul nostru părinte, creat după chipul lui Dumnezeu, Marele Arhitect al Universului, trebuie să fi avut scris în sufletul său meşteşugul artelor liberale, în special al geometriei”, scrie în primul articol al Constituţiilor lui Anderson.

De-a lungul timpului nu puţini au fost cei care au susţinut sau s-au străduit să dovedească existenţa unei structuri care guvernează întregul cosmos. Acesta este subiectul pe marginea căruia glosează Georges Darmon într-o recentă carte: Harmonie des structures géométriques: les tracés de Lumière, Valence d’Albigeois, Editions de la Hutte, coll. „Les Veilleurs”, 2012, 240 p. Georges Darmon afirmă din primele rînduri ale cărţii că, în decembrie 1984, a „descoperit” (ghilimelele îi aparţin!) o matrice schematică părînd a conţine arhetipurile manifestării şi spiritului tuturor regnurilor, mineral, animal, vegetal, cît şi al diferitelor stări ale materiei; este ceea ce el numeşte un Canon al Armoniei, un sistem evolutiv cu sertare multiple care se dezvoltă la infinit. Întrega geometrie, afirmă Georges Darmon, dar şi alţi numeroşi autori, are la bază patru figuri fundamentale: triunghiul, pătratul, cercul şi crucea. Ideea de a imagina un sistem unic, universal fondat pe o super simetrie care guvernează totul nu este nouă, mulţi cercetători orientîndu-şi studiile spre găsirea farmecului, armoniei şi echilibrului care ar putea guverna lumea. Georges Darmon aduce în sprijinul demersului său cîteva exemple arhitecturale care arată că arhitecţii contemporani se impun mai curînd prin modernitatea materialelor, decît prin originalitatea creaţiilor; de ce s-au construit biserici, temple, moschei într-o manieră aproape universal asemănătoare? „Pentru că nu este altceva decît schema directoare a noastră înşine. În adevăr, toate aceste construcţii schematizează propria noastră structură, sau Templul interior. Ceea ce m-a determinat să spun că funcţionarea psihică poate să se suprapună deopotrivă peste aceste lucrări”, susţine Georges Darmon, amintind în acest context observaţiile pe care le-a făcut C.G. Jung despre mandala. Lecturile şi observaţiile lui Georges Darmon ne conduc către Biblie şi simbolurile sale, către cele patru elemente fundamentale (pămînt, aer, apă, foc) şi reprezentările lor, către enigmatica Tabula smaragdina atribuită lui Hermes Trismegistos, către simboluri aparţinînd unor diverse tradiţii religioase şi culturale (steaua lui David, mandala, svastica, arborele sefirotic, cvadrilobul). În analizele sale întîlnim referinţe clare la societăţile iniţiatice care au transmis de-a lungul vremii secretele artei regale, ale artei construcţiei care a îmbinat totdeauna cu pricepere Înţelepciunea, Forţa şi Frumuseţea; de aceea îşi permite să interpreteze diferit celebra frază a lui Malraux: Citeste mai departe »

Templul – dimensiunea iniţiatică şi noua sociabilitate

O instituţie cum este masoneria, care face din transmitere o problemă centrală şi una din condiţiile esenţiale ale legitimităţii sale, nu poate ocoli chestiunea originilor sale istorice. Este un domeniu delicat şi în egală măsură disputat, pînă în prezent precumpănind, cel puţin cantitativ, tezele susţinute de istorici care nu excelau nici în privinţa metodei, nici a rigorii. Tezele preluate necritic, perpetuarea unor afirmaţii greu de dovedit, citarea aceloraşi surse şi citarea reciprocă între autori deficitari la capitolul discernămînt au creat un halou de legendă în jurul masoneriei, mult mai uşor de acceptat de cei puţin deprinşi cu exerciţiul critic. Nu este un secret că legenda, mitul se răspîndesc şi capătă „credibilitate” mai uşor decît cercetarea istorică făcută cu acribie, cu dorinţa de a îndepărta orice urmă care ar putea întreţine confuzia şi neclaritatea. Un exemplu care trebuie să dea de gîndit este cel pe care îl denunţă istoricul Robert Cooper într-o recentă carte despre Rosslyn, un subiect atrăgător pentru amatorii de legende. La Edinburgh există un impresionant număr de documente despre Rosslyn; în ultimele decenii au apărut numeroase cărţi despre această capelă, dar, fapt grăitor pentru o anume metodă de „cercetare”, în ultimii 20 de ani nimeni nu a cerut să le consulte; şi o spune Robert Cooper, cel care fost conservator-şef al Muzeului Marii Loji a Scoţiei!

Apropierea celebrării a trei veacuri de existenţă a masoneriei va stîrni un nou val de lucrări, va redeschide mai vechile dispute şi controverse în încercarea de a-i găsi urmele, rădăcinile într-un trecut cît mai îndepărtat şi cît mai greu de descifrat. Dacă despre începuturile masoneriei şi despre simbolismul şi dimensiunea sa iniţiatică s-a scris relativ mult, şi vorbim aici despre lucrări temeinice întemeiate pe adevărul istoric şi pe rigoarea cercetării simbolice dincolo de fantasme, s-a scris mai puţin despre fenomenele care au însoţit masoneria în primul său secol de existenţă, care a fost secolul Luminilor, Iluminismul fiind una din marile mişcări intelectuale europene.

john_theophilus_desaguliers

John Theophilus Desaguliers

În toate timpurile şi în toate locurile, sociabilitatea a fost o dimensiune a vieţii intelectuale, dar niciodată nu s-a manifestat cu atîta pregnanţă cum a făcut-o în epoca Luminilor. În epocă, unul din mijloacele de a-i identifica pe cei care se prezentau ca partizani ai Luminilor  era participarea lor la activităţile grupurilor de sociabilitate luminată. Şi nu vorbim doar de Royal Society de la Londra, de Academiile regale sau provinciale sau de saloane, de sălile sau cabinetele de lectură care apar pe lîngă librării, ci şi de lojile masonice cu mult mai răspîndite decît formele de sociabilitate amintite. Născută la începutul secolului al XVIII-lea, acceptăm această dată ca apariţie instituţională certă a masoneriei moderne, speculative, masoneria s-a răspîndit repede în Anglia şi apoi în Franţa. „ Ca mişcare, afirmă Dena Goodman, francmasoneria poate da loc la multe interpretări, dar este sigur că loja era instituţia de sociabilitate cea mai populară în Europa secolului al XVIII-lea. Istoricii au reconstituit progresul său din Anglia către Spania, Ţările de Jos, Belgia şi Franţa, apoi spre nord şi est prin oraşele italiene şi germane. Ea ajunge pînă la Praga, Varşovia şi Sankt-Petresburg în est; pînă în Danemarca şi Suedia în nord. Ea trece Atlanticul pentru a ajunge în coloniile engleze, franceze şi spaniole. Membrii săi proveneau în toate păturile vieţii urbane: artizani, nobili, oameni de litere, oameni ai legii, comercianţi şi alţi reprezentanţi ai elitei urbane ştiutoare de carte. Cei care aderau la o lojă, ca şi cei frecventau saloane şi cabinete de lectură, lăsau la intrare propriul statut social şi politic pentru a participa la o sociabilitate fondată pe un nou ansamblu de reguli şi raporturi calificate ca „democratice” de anumiţi istorici. În sînul lojii, fraţii învaţă să folosească un limbaj unde predomină conceptele de „lumină”, „dreptate”, „libertate”, „egalitate”, şi mai ales „fraternitate”; citatul este din Citeste mai departe »

Invitație la lectură (II)

Esoterismul este o cunoaștere, o călătorie în care căutătorii au capacitatea de a primi spiritul interiorității, sensul transcendenței metafizice și al inefabilului; este cunoașterea prin care Nevăzutul se face văzut. Deși atrage mai mult prin caracterul abundent speculat că esența sa este „să ascundă”, esoterismul înțeles în profunzimea sa poate învinge materialitatea și exterioritatea vieții cotidiene.

Aşadar, vă invit la un frumos parcurs intelectual sperînd să ofer cîteva adevărate dimensiuni ale cunoaşterii, cîteva repere care să-l îndrume pe neobositul căutător, pe cel care ştie că primii paşi şovăielnici nu trebuie să-l întoarcă din drum, ci dimpotrivă să-l îndemne să-şi urmeze calea cu perseverenţă ştiind că după un timp, pe care nimeni nu-l ştie dinainte, va vedea strălucirea stelei. Vă aştept la acest banchet spiritual, unde, ca la hanul spaniol, fiecare aduce o originală şi singulară hrană. Fiţi siguri că nici o criză nu o va împuţina!

Himere și metamorfoze

Fascinaţia nevăzutului. www.esoterica.ro

fascinatia-nevazutului-coperta

Fascinația nevăzutului. www.esoterica.ro

Bogdan Mihai MANDACHE
Fascinația nevăzutului
www.esoterica.ro

Iaşi, Editura Cronica, 2012, 296 p.

 
Esoterismul este o cunoaştere, o călătorie în care căutătorii au capacitatea de a primi spiritul interiorităţii, sensul transcendenţei metafizice şi al inefabilului; este cunoaşterea prin care Nevăzutul se face văzut. Acest volum dedicat esoterismului cuprinde trei secţiuni:

În căutarea cuvîntului pierdut (eseuri şi studii despre treptele cunoaşterii şi ale perfecţionării celor care lucrează neîncetat la metamorfoza propriei fiinţe),

Sensul ascuns (dialoguri cu Françoise Bonardel, Serge Caillet, Roger Dachez, Jean-Patrick Dubrun, Jean-Jacques Gabut, Marc Halévy, Christine Maillard),

Esoterism şi masonerie (comentarii despre cărţi închinate alchimiei, esoterismului, francmasoneriei).

FILOSOFIA – aventura unui discurs, volumul IV

filosofia-iv-coperta

FILOSOFIA aventura unui discurs, volumul IV

Bogdan Mihai MANDACHE
FILOSOFIA – aventura unui discurs
volumul IV

Iaşi, Editura Cronica, 2012, 272 p.

 
Filosofia nu se învîrte în cerc, deşi revine constant asupra unor subiecte. Apropierea de universul filosofiei franceze de astăzi lasă să se vadă o efervescenţă a gîndului filosofic, o nebănuită diversificare a cîmpului preocupărilor filosofice.

 
Dialogurile cu filosofii francezi reunite în acest al IV-lea volum (amintim cîţiva dintre ei: Philippe Capelle-Dumont, Jean-Marc Ferry, Michel Feuillet, Dominique Folscheid, Jean Granier, Jean Greisch, Chantal Jaquet, Jacqueline Kelen, Michela Marzano, Jean-François Mattéi, Bruno Pinchard, Bertrand Vergely), construiesc o identitate filosofică nu prin negarea alteia, ci prin conturarea unui stil care să o definească.

 

Emilie GRANJON: Atalanta fugiens – o operă care se adresează văzului, auzului şi spiritului

Emilie Granjon este cercetător în semiologie vizuală, teoretician al artei şi critic de artă. Cercetările sale vizează mecanismele interpretative şi structurile imaginarului simbolicelor alchimice din secolele XVI-XVII. După teza de doctorat consacrată gravurilor din Atalanta  fugiens (1617) a lui Michael Maier, Emilie Granjon consacră cercetările sale în sînul colectivului GEMCA (Group for Early Modern Cultural Analysis) al Universităţii Catolice din Louvain la elaborarea unei semiotici a figurii (secolele XVI-XVII), mai ales în Physicae et theologicae (1621) de Otho van Veen. Autoare a mai multor articole şi studii asupra iconografiei esoterice, ea a fost coordonatoare, alături de Bertrand Rouby şi Corinne Streicher a dosarului „Le symbole” (Protée, vol. 36, 2008), iar alături de Baudouin Decharneux, Giussepe Balzano, Fabien Nobilio şi Olivier Santamaria a volumului Esotérisme et initiation. Etudes d’épistémologie et d’histoire des religions, Fernelmont, E.M.E., 2010; este autoarea cărţii Comprendre la symbolique alchimique, Presses de l’Université Laval, 2012.

cheia interpretativă a simbolicului

Bogdan Mihai MANDACHE: - Iniţierea a devenit un subiect la „modă”, prezent în contexte tot mai variate, dar şi tot mai îndepărtate de sensul original. Sînteţi specialistă în semiotică; iniţierea poate fi gîndită în termenii unei semiotici?

Emilie GRANJON: – Pentru a răspunde la această întrebare, să cuvine să zăbovim cîteva momente asupra a ceea ce este iniţierea. Ea constă într-o schimbare a fiinţei bazată pe un principiu de evoluţie sau de progresie. Transformarea se operează printr-un proces în mai multe etape ritmate de rituri iniţiatice precise ale căror armătură esenţială sau „solidaritate structurală” (M. Eliade) ar fi comună ansamblului de iniţieri. Ea este punctată de diferite stadii ai căror marcatori enunţiativi sînt procese ale morţii iniţiatice şi ale noii naşteri, sau ale destructurării şi ale restructurării. Trecerea de la un stadiu la altul impulsionează în mod automat o modificare a fiinţei: „la capătul probelor sale, neofitul se bucură de o cu totul altă existenţă decît înaintea iniţierii: el a devenit un altul” (M. Eliade). Această modificare se face în trei timpi: separarea, etapă preliminară, limita, etapa liminară şi agregarea, etapa postliminară.

Semiotica, cu precădere semiotica greimasiană, pentru că ea are ca obiect de analiză secvenţe narative şi ea presupune că orice povestire conţine o opoziţie fundamentală motivînd progresia sintagmatică a sensului este eficientă în mod deosebit pentru a da seamă de regulile care condiţionează înlănţuirea discursivă a povestirii iniţiatice. Ea permite să înţelegem cum se poate trece de la moartea iniţiatică la o nouă naştere. Schimbarea de stare între moartea iniţiatică şi noua naştere este guverantă de o acţiune numită în termeni semiotici a face. A face iniţiatic determină „relaţia de transformare” ( A. J. Greimas) proprie iniţierii, mai precis trecerii de la un statut la altul, de la non-iniţiat la iniţiat. Începutul şi sfîrşitul demersului iniţiatic se disting printr-o schimbare de conţinut care se modulează printr-o motivaţie contradictorie sau contrară. Şi fiecare secvenţă narativă constituantă a progesiei protagonistului dispune de un parcurs generativ care permite să se explice transformările destinatarului. În articolul „Penser une sémiotique de l’initiation” (Esotérisme et initiation. Etudes d’épistémologie et d’histoire des religions, p. 21-36), pornind de la studiul structurilor semio-narative profunde, a structurilor semio-narative de suprafaţă şi de la analiza discursivă am demonstrat cum se modalizează a face iniţiatic. Citeste mai departe »

This blog uses a customized version of Intense Wordpress Theme.