Marchizul de Sade – francmason?

Portret al marchizului de Sade realizat de Charles-Amédée-Philippe van Loo (c. 1761)

Donatien Alphonse François de Sade (1740-1814), mai cunoscut sub numele de Marchizul de Sade, a fost una dintre personalităţile controversate ale Iluminismului, scriitor şi filosof ale cărui scrieri marcate de un excesiv libertinaj, dar şi de respingerea oricărui dogmatism, de nesupunerea în faţa niciunei autorităţi au fost uitate un secol şi jumătate pînă cînd critica luminată (Gilbert Lely, Georges Bataille, Maurice Blanchot, Pierre Klossowski, Roland Barthes) a ridicat vălul dezvăluind un scriitor talentat, un filosof ale cărui idei nu pot fi respinse înainte de a le cunoaşte, doar pentru cîteva scrieri care au inflamat moravurile vremii sale.

Născut la Paris, în 1740, vlăstar al unei vechi şi puternice familii nobiliare provensale, Donatien Alphonse era fiul lui Jean-Baptiste, conte de Sade, diplomat şi militar; tînărul Donatien a intrat la Colegiul iezuit Louis-le-Grand pe care l-a părăsit în favoarea carierei militare, luînd parte la Războiul de Şapte Ani, fiind demobilizat în 1763, an în care este arestat prima dată, din ordinul regelui, pentru “destrăbălare excesivă”; trecuseră patru luni de la … căsătorie! De altfel, şi tatăl său fusese un libertin care îşi agrementase viaţa cu numeroase amante; să amintim că ţinut la Londra de treburi diplomaticeşti, tatăl marchizului l-a încredinţat pe fiul său unchiului patern, abatele de Sade, “un ilustru libertin în toate sensurile termenului, care îi va asigura o formare puţin convenţională”, spun biografii. Relaţiile extraconjugale ale Marchizului se vor succeda într-un ritm vioi, preferate fiind actriţele şi dansatoarele, dar nu vor lipsi nici prostituatele devenite cunoscute fie pentru abundenta flagelare la care au fost supuse, fie pentru că le-au fost administrate afrodisiace în exces! Cînd era anchetat de poliţie era nedumerit ca un om de rangul său să fie acuzat pentru “păcate uşoare” comise cu fete din popor. Scandalurile cu prostituate, practicile orgiastice bisexuale, scrierile de extremă violenţă pornografică (cel puţin în epocă!) i-au adus şi ani lungi de condamnare la închisoare: la Charenton, Pierre-Encise, Miolans, Bastilia sau Vincennes, Marchizul de Sade petrecînd peste 30 de ani în închisoare, pigmentaţi cu condamnări la moarte, dar şi cu evadări. Eliberat în timpul Revoluţiei Franceze, activează alături de revoluţionari, redactează rapoarte politice, este din nou condamnat la moarte şi este salvat de căderea lui Robespierre. Moare în 1814 lăsînd o bogată operă literară şi filosofică, dar şi un termen care definea caracterul particular al comportamentului său sexual: sadismul.

Dacă o lungă perioadă scrierile lui Sade au fost “ascunse” ochilor pioşi, aşa cum şi autorul fusese ascuns prin carcere, astăzi nu este dicţionar sau enciclopedie literară sau filosofică în care scrierile sale să nu fie analizate. Voi aminti doar cîteva: Encyclopédie de la littérature; Encyclopédie Philosophique Universelle. Les Oeuvres Philosophiques. Dictionnaire; Dictionnaire de la franc-maçonnerie; Encyclopédie de la franc-maçonnerie; Dictionnaire de la pornographie. Cărţile lui Sade sînt astăzi cunoscute, fiind traduse în mai toate limbile pămîntului: La nouvelle Justine ou Les malheurs de la vertu suivie de l’histoire de Juliette, sa soeur; La philosophie dans le boudoir ou Les instituteurs immoraux, dialogues destinés à l’éducation des jeunes demoiselles; Aline et Valcour ou Le roman philosophique. Ecrit à Bastille un an avant la Révolution de France. Exegeţii scrierilor sale subliniază că naraţiunile lui Sade pot avea mai multe obiective: unul literar, în care eroul trăieşte o situaţie critică, nefericită, un altul erotic, principiul lui stimulus verbal, un al treilea care este filosofic, în el amestecîndu-se dialogul teatral şi discursul revoluţionar. Sub masca libertinajului sexual, Sade denunţă religia, propovăduieşte ateismul, dar şi libertinajul. Lectura scrierilor lui Sade, mult timp reprimată, astăzi tolerată, continuă să pună întrebări; se vorbeşte despre excitare dar şi despre raportul cu ceea ce este interzis, despre orori şi aberaţii sexuale dar şi despre punerea în discuţie a unui sistem de legi morale, despre dreptul inalienabil al omului de a căuta plăcerea şi despre constrîngere.

Aminteam mai sus că numele Marchizului de Sade apare şi în Dicţionarul francmasoneriei coordonat de Daniel Ligou; a fost Sade mason? Autorul articolului aminteşte că Sade era un erudit, un om de spirit, dar că romanele sale greu şi-ar fi aflat locul într-o societate care vorbeşte constant despre virtute; Leo Campion scria că numele lui Sade figura printre membrii lojii “Les Amis de la Liberte” în timpul Revoluţiei. În concluzie, Jacques Brengues notează că Sade este posibil să fi fost iniţiat, dar încarcerat fiind nu a putut frecventa lojile masonice; remarcă însă buna cunoaştere a ritualurilor masonice, fapt care poate fi sesizat în scrierile Marchizului. Să amintim că tatăl său fusese iniţiat la Londra în anul 1730, în loja “Horn-Tavern”.

Pornind de la aceste considerente, Jean van Win caută un răspuns întrebării dacă Sade a fost mason în recenta sa carte Sade. Philosophe et pseudo franc-maçon? Essai de réponse par l’étude des rituels de l’époque, Bonneuil-en-Valois, Editions de La Hutte, 2011, 252 p. Înaintea oricărui comentariu pe marginea cărţii lui van Win să menţionăm că între 1737 şi 1751 au apărut nu mai puţin de 12 cărţi care “divulgau” secretele masoneriei, aspecte din ritual; aşadar, nu era necesar să fii mason pentru a “strecura” în opere literare elemente din ritual, era suficientă curiozitatea intelectuală şi rafinamentul înţelegerii unor practici mai puţin obişnuite, iar Sade numai de erudiţie nu poate fi suspectat! De aceea metoda propusă de van Win este cel puţin interesantă: cea mai mare parte a cărţii sale este despre ritualurile masonice din vremea lui Sade. Un fapt mai puţin cunoscut este că la doar trei decenii de la apariţia masoneriei moderne, la puţin timp după ce pastorul Anderson scria în “Constituţii” că “A mason … if he rightly understands the Art, he’ll never be a stupid Atheist nor an irreligios Libertine”, în unele loji jurămîntul nu se făcea cu mîna pe Biblie, ci pronunţînd: “promit şi mă angajez pe cuvînt de onoare în faţa marelui arhitect al universului …”. Jean van Win aminteşte cîteva frumoase rugăciuni Întru Gloria Marelui Arhitect al Universului, versurile lui Milton din Paradisul Pierdut, dar şi desenele lui William Blake; întrucît perioada la care se referă autorul este cea a constituirii ritualurilor şi gradelor Ritului Scoţian Antic şi Acceptat nu lipsesc trimiteri semnificative la ritualurile gradelor 13, 14, 18 sau 24, la acea vreme Cavaler Kadosch. Totuşi un spirit atent nu putea să nu observe că din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea deismul începe să ia locul strictelor referinţe religioase; cultul Raţiunii se afirmă tot mai viguros, apare o primă formă de separare între Stat şi Biserică, prin Concordatul de la 1801, iar între timp apăruse Marele Orient al Franţei.

Teoreticienii masoneriei nu contenesc să întrebe ce se înţelege prin Marele Arhitect al Universului. Dincolo de răspunsurile facile pe care le dau unii masoni mai puţin deprinşi cu speculaţiile intelectuale, nu puţini sînt cei care vorbesc de deism, o concepţie care acceptă existenţa unui dumnezeu, spre deosebire de teism care vorbeşte explicit de Dumnezeu. Contrar celor două tendinţe, ateismul consideră că lumea există în pura ei realitate, fără nici o intervenţie din afară; unul dintre curentele radical ateiste a fost Iluminismul. Ateismul a fost unul din instrumentele intelectuale ale libertinilor erudiţi, denumire sub care regăsim mici grupuri de intelectuali în conflict cu Biserica, revendicînd întreaga libertate interioară, spirituală; într-o primă etapă, sub această banieră pot fi amintiţi: Francois La Motte, Le Vayer, Gabriel Naude, Pierre Gassendi, Vanini, Charron, Guy Patin. Discutau cu lejeritate despre ipoteza pluralităţii infinite a lumii, despre îndoiala filosofică, despre independenţa de gîndire. Literatura cultivată de “libertinii erudiţi” era una a absenţei scrupulelor personajelor cinice avînd o mare putere de seducţie; să-i amintim în această pleiadă doar pe Mirabeau, Casanova şi Sade. În opinia unor cercetători ai fenomenului, curajul lor erotic făcea pereche cu radicalitatea filosofică, seducţia putînd fi rezultatul unei nevoi de putere şi a revoltei faţă de o societate opresivă şi dominatoare; nu întîmplător aceşti “eroi” alegeau tinere din popor, naive, şi le forţau să suporte fantasmele lor lubrice. “Vedem aici în adevăr o atitudine intelectuală elitistă, o morală care se vrea independentă, o critică antiteologică virulentă, şi o punere în cauză a fundamentelor puterii. Aceste eforturi conjugate urmăreau elaborarea unei morale individuale emancipate de teologie şi de ideile primite, şi punea bazele unei cunoaşteri care scăpa total şi radical acestora din urmă”, scrie Jean van Wim. Aşadar, ateismul începea să-şi facă loc în lojile franceze, lucru pe care îl va desăvîrşi Marele Orient al Franţei. Acesta era însă motivul pentru care Sade nu era mason? Nicidecum! Lalande, astronom, membru al Academiei de la Berlin, iar masonic Venerabil al lojii “Neuf Soeurs” şi Mare Orator al Marelui Orient, amintea erudiţia lui Sade, dar imediat preciza că infamele sale romane Justine şi Juliette îl fac să fie respins de un grup în care nu se vorbeşte decît despre Virtute!

Crescut în convingerea că aparţine unei specii superioare, Sade  a arătat de timpuriu înclinaţia către despotism şi violenţă; era descendent al unei familii care îi putea arăta ceea ce era mai măreţ, a trăit într-un lux uimitor, încît a crezut că întreaga lume trebuie să-i satisfacă propriile capricii; grăitor este autoportretul schiţat într-o scrisoare: “Imperios, dezlănţuit, violent, extrem în totul, cu o desfrînare a imaginaţiei asupra moravurilor; omorîţi-mă sau luaţi-mă ca atare, căci nu mă voi schimba”. Cunoscătorii literaturii şi filosofiei lui Sade, ca şi ai climatului epocii sale sînt tot mai convinşi că Marchizul de Sade nu  a fost mason, în ciuda a numeroase legende care caută să ateste aceasta, evident în lipsa oricărui document. Jean van Win face o incursiune prin toate enciclopediile şi dicţionarele masoneriei în care este prezent Marchizul de Sade. Numele lui Sade nu figurează nici în planşele lojilor, nici în arhive, dar “absenţa unei dovezi nu este dovada unei absenţe”, aminteşte van Win. Pentru corectitudinea datelor, van Win aminteşte că la Museum of our National Heritage, al Supremului Consiliu al Jurisdicţiei de Nord a Statelor Unite ale Americii, în “colecţia Pastoret” există o notaţie, o menţiune “ado. sa de”, interpretată de partizanii aderării lui Sade la masonerie, că ar fi o trimitere explicită la aparteneţa, fie şi trecătoare, a scriitorului la ordin. Coroborată cu alte informaţii, iniţierea s-ar fi produs în februarie 1780, an în care Marchizul ispăşea una din multele perioade de închisoare! Exegeţii şi cititorii atenţi la “detalii” au identificat în Justine trimiteri explicite la ritualurile masonice, aşa cum au observat şi depăşirea cadrului strict al “divulgărilor” curente în epocă. În Justine era vorba de un amalgam de elemente rituale şi aluzii sau trimiteri neechivoce la practicile şi obsesiile sexuale care îl bîntuiau pe Sade: bandoul este amintit în scrierea lui Sade, probabil pentru a acoperi ochii unei tinere care încă nu ştie ce o aşteaptă!

Personaj controversat, disputat, adulat sau etern condamnat, Marchizul de Sade a trăit într-o epocă a convulsiilor politice şi sociale, într-o epocă în care masoneria însăşi, cu toate originile care păreau că îi asigură stabilitatea, trecea de la starea religioasă iniţială la starea politică şi laică, în care societatea lăsa Vechiul Regim absolutist şi feudal pentru o Republică egalitară, cel puţin în principii. Sade s-a aflat la răscrucea a două lumi, încercînd deopotrivă să păstreze şi să se bucure de privilegiile aristocraţiei din care făcea parte, dar şi să proclame şi să făptuiască renegarea religiei, deschiderea tuturor zăgazurilor moralei, descătuşarea tuturor pulsiunilor sexuale, să le dea glas, dincolo de orice normă, într-o scriitură superbă. A fost pe rînd sau deopotrivă un pervers periculos, un eliberator al moravurilor, un explorator al subteranelor sufletuluiu, “poetul negru al feţei ascunse a dorinţei, ca un gînditor de geniu, ca un scriitor de prim-plan, ca un profet al timpurilor moderne care anunţau distrugerea omului”. Un om care a transgresat limitele vremii, care a sondat inaccesibilul, care a avut ca posibilă deviză: a trece dincolo!

Ritul Operativ al lui Solomon

Francmasoneria cunoaşte mai multe rituri şi dacă este să dăm crezare unei butade fiecare practicant al unui rit consideră că ritul în care lucrează este cel mai frumos. Unii se mîndresc cu numărul de practicanţi răspîndiţi în obedienţele de pe mapamond, alţii îşi arogă vechimea de cînd este practicat ritul, alţii socotesc învăţăturile transmise de un rit prin…presupusa influenţă a membrilor acelui rit în viaţa socială şi politică, nu puţini fiind cei care socotesc importanţa ritului după numărul gradelor, de aici o nesfîrşită confuzie în rîndul celor care prin varii mijloace au dobîndit supremul grad (vor fi ştiind ei vreodată care este acesta?) şi care încă-şi trăiesc dezamăgirea de a nu fi părtaşi la aflarea…marilor secrete ale lumii de la fondarea ei pînă în zilele noastre. De altfel, este uşor de văzut că în funcţie de elementele care i-au adus pe masoni în lojă s-a creat o falie care se adînceşte între cei care ţintesc varii privilegii şi cei pentru care Cunoaşterea este adevăratul privilegiu!

Astăzi sînt cunoscute şi practicate în masonerie Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, Ritul Scoţian Rectificat, Ritul Francez Modern, Ritul Francez Tradiţional, Ritul Scoţian Standard, Ritul York, Ritul Memphis-Misraim, Ritul Emulation, Ritul Ioanit, Ritul Operativ al lui Solomon. Acesta din urmă este cu siguranţă cel mai nou, fiind practicat în cadrul Marii Loji l’Ordre Initiatique Traditionnel de l’Art Royal. Inutil să amintim că fiecare rit crede că este mai aproape de Tradiţie, de profunzimea esoterică şi că este mai în măsură decît altul/altele să asigure progresul individual pe calea perfecţiunii! Recent doi autori francezi, doi masoni, o femeie şi un bărbat (Monique Amiot şi Xavier Tacchella), întrucît ordinul masonic în care lucrează este unul mixt, au publicat o trilogie despre Ritul Operativ al lui Solomon: Le Rite Opérativ de Salomon; 1. Apprenti, des Tenèbres à la Lumière; 2. Companion, du speculatif à l’operatif; 3. Maître, de la Mort à la Vie; Paris, Editions Maison de Vie, coll. “Franc-maçonnerie initiatique”, 2011. Este vorba de o trilogie cu caracter monografic, fiecare grad fiind prezentat cu precădere în ceea ce are specific.

De la Tenebre la Lumină. Una din specificităţile Ritului Operativ al lui Solomon este galeria, locul unde profanul întîlneşte membri ai atelierului; se deosebeşte de trecerea sub bandou prin aceea că profanul îi vede pe fraţii şi surorile care îl înconjoară, răspunde unor întrebări, dar întreabă la rîndul său, la final ambele părţi decizînd asupra continuării parcursului sau a îndrumării profanului spre o altă obedienţă. O altă specificitate este “cariera”, un loc la adăpostul oricărei perturbări profane, loc al instrucţiei unenicilor. Referinţele la alchimie sînt prezente în toate riturile, dar Ritul Operativ al lui Solomon are o trimitere explicită că lucrează “la realizarea Marii Opere”, care în alchimia speculativă înseamnă lucrul aspra omului însuşi. Ritul Operativ al lui Solomon se distinge şi prin cele şapte principii şi prin cele şapte obligaţii; principiile sînt: respectul celorlalţi şi demnitatea de sine; libertatea de conştiinţă; înţelegerea reciprocă şi toleranţa mutuală; iubirea fraternă şi prietenia; încrederea absolută şi devotamentul exemplar; dreptate pentru fiecare şi echitate pentru toţi; perfecţionarea individuală şi ameliorarea colectivă. Obligaţiile pentru care jură ucenicul sînt: să lucreze întru Gloria Marelui Arhitect al Universului şi la realizarea Marii Opere; respectul faţă de fraţi şi surori; unilinţa cu care se supune legilor universale; lucrul în folosul umanităţii; îndepărtarea îndoielilor şi incertitudinilor; loialiatea faţă de Ordin, supunerea faţă de regulile sale; păstrarea tăcerii asupra secretului masonic. Un alt element specific este cultivarea oralităţii, atît în instrucţia gradului, cît şi în conferinţele/planşele susţinute în lojă, urmărindu-se prin aceasta cultivarea spontaneităţii, a minimului recurs la textul scris, ceea ce nu înseamnă nicidecum cultivarea spontaneităţii lipsite de reflecţie, sau a improvizaţiei goale de conţinut. Acest prim volum al trilogiei prezintă şi elementele simbolice ale gradului de ucenic (cabinetul de reflecţie cu simbolismul său, decorurile lojii, în mare parte identice cu ale altor rituri, mai puţin prezenţa unui centru  pe tabloul lojii, un punct în jurul căruia se construieşte totul, un axis mundi.

De la speculativ la operativ. La începuturile masoneriei, gradul de companion era ultimul, dar odată cu apariţia masoneriei speculative a devenit unul intermediar, între cel de ucenic şi cel de maestru. Companionajul medieval revendica o  moştenire mitologică şi se plasa sub patronajul lui Solomon, al lui Soubise şi al lui Maitre Jacques. Legăturile companionajului cu masoneria speculativă constituie un subiect controversat şi nu este locul unei discuţii despre această temă. Atît în arta construcţiei, în general, cît şi în francmasonerie, piatra cubică este elementul/simbolul esenţial, autorii amintind o frumoasă butadă: un trecător vede trei lucrători făcînd acelaşi lucru şi îi întreabă ce fac; primul răspunde că îşi cîştigă existenţa, al doilea că taie o piatră, iar al treilea spune “construiesc o catedrală”. Acesta din urmă era un Companion! Simbol al perfecţiei, piatra cubică este emblema Companionului, autorii prezentînd succesiv simbolismul şi prezenţa pietrei cubice în cele mai practicate ritualuri, cît şi în cel căruia îi este închinată trilogia. Autorii insistă asupra ceremoniei de trecere de la ucenic la companion, căutînd să surprindă specificitatea Ritului Operativ al lui Solomon: accentul pus pe simbolismul culorilor, etimologia operativă a gradului, instrucţia gradului cu o amplă prezentare a geometriei, cea care dă iniţiala literei G, despre care se glosează fără a se insisita asupra semnificaţiei prime a literei G.

De la Moarte la Viaţă. Dacă altădată masoneria speculativă cuprindea doar două grade, de la Constituţia lui Anderson, din 1723, parcursul masonic se încheie, în lojile albastre, cu gradul de maestru. dar gradul de maestru încheie un parcurs şi deschide un altul, cel în care adevăratul cuvînt este A servi; şi nu este vorba în principal de a continua “urcuşul” pe scara gradelor diferitelor rituri, ci de a pune în operă mitul hiramic, de a fi alături de ceilalţi fraţi din lojă în parcursul lor masonic! Rit compozit prin excelenţă, Ritul Operativ al lui Solomon adună tradiţii şi simboluri ale mai multor rituri în încercarea de a fi cît mai aproape de sensul prim al masoneriei. Accederea la gradul de maestru este urmarea asiduităţii în lojă, dar şi a cunoştinţelor pe care trebuie să le dovedească aspirantul, cunoştinţe despre primele două grade, despre statutele fondatoare ale ordinului, despre regulile spirituale. Sigur, o carte despre gradul de maestru cuprinde referiri la legenda lui Hiram, autorii prezentînd atît aspecte care ţin de ritual (psihodrama uciderii maestrului şi aflarea mormîntului, cele cinci puncte ale perfecţiei, cuvîntul sacru, semnificaţia cifrei şapte), cît şi referinţe biblice sau literare, aici evident un loc aparte ocupîndu-l relatarea plină de farmec literar pe care a făcut-o Gerard de Nerval. În ansamblul ei, trilogia scrisă de Monique Amiot şi Xavier Tacchella oferă o lectură plăcută asupra simbolismului şi semnificaţiilor gradelor de ucenic, companion şi maestru, utilă tuturor celor interesaţi de spiritualitatea masonică, indiferent de ritul pe care îl practică.

Bruno PINCHARD: Renaşterea – restituirea admirabilă a memoriei profunde a umanităţii

Bruno Pinchard (n. 1955, la Le Havre) a studiat la Ecole Normale Superieure de Paris şi la Scuola Normale Superiore de Pisa; i-a avut ca profesori pe Levinas, Derrida, Louis Marin şi Eugenio Garin. A fost cercetător la CNRS, apoi profesor la Centre d’etudes superieures de la Renaissance; în prezent este profesor de filosofia Renaşterii şi a Epocii Clasice la Universitatea din Lyon şi director al Şcolii doctorale de filosofie din regiunea Rhone-Alpes. De tînăr s-a consacrat studierii gîndirii umaniste, cu precădere celei italiene, de la Dante la Vico. Astăzi caută să definească practicile umaniste ale memoriei şi ale gîndirii care rezistă atît cinismului anti-umanismului, cît şi reconcilierilor pripite ale spiritualismului. De aici decurge ceea ce se numeşte o “Filosofie în exces”, care caută cuvintele de ordine succcesive care reordonează biblioteca occidentală în jurul unui cuvînt care ar putea să-i servească drept centru. Această căutare a Cuvîntului pierdut este principiul experienţei sale iniţiatice. Dintre cărţile sale amintim: Métaphysique et sémantique. Autour de Cajétan, Vrin, 1987; Savonarole. La fonction de la poésie, L’Age de l’homme, 1989; La raison dédoublée: La fabbrica della mente, Aubier, 1992; Vico. De l’antique sagesse de l’Italie, Flammarion, 1993; Le Bucher de Beatrice, Aubier, 1996; Meditations mythologiques, Les Empecheurs de penser en rond, 2002, (trad. în limba română, Editura Dacia, 2010); Recherches métaphysiques, Nihon University Press, 2009; Philosophie à outrance, cinq essais de métaphysique contemporaine, EME, 2010.

­Nevăzutul nu  vrea să apară în această viaţă

Bogdan Mihai MANDACHE: - Domnule profesor, în studiile şi cărţile Dvs. amintiţi deseori căutările esoterismului în a găsi tainele lumii. Esoterismul este constitutiv culturii? De ce atît de multe şi atît de dificile căi de acces?

Bruno PINCHARD: – Cultura umană este în serviciul posibilităţilor deschise de limbile vorbite de oameni. Nici o limbă nu poate să se reducă la gramatica sa şi să rămînă prizonieră într-un sistem de semnificaţii închis. Profunzimea istorică şi analogică a limbilor multiplică la infinit reţeaua de semnificaţii implicată de fiecare enunţ. Limba produce astfel un esoterism natural şi spontan pe care preoţii, poeţii, magii au pus totdeauna stăpînire pentru a încerca să acceadă la o lume nevăzută. Astfel, căile sînt multiple, dar dacă esoterismul este o întreprindere atît de primejdioasă şi riscantă, este pentru că nevăzutul se sustrage apropierii noastre cu fiecare din înaintările noastre. Nevăzutul nu vrea să apară în această viaţă. Iată pentru ce adevăratul esoterist nu va fi niciodată decît defunctul şi numai el poate scrie Cartea morţilor.

- Renaşterea a readus esotersimul în atenţia umaniştilor. Cum explicaţi interesul Renaşterii pentru hermetism, cabală, alchimie?

- Renaşterea a redescoperit analogia limbilor măsurînd ceea ce limbile vii datorau limbilor moarte, fie că era vorba de latină sau de greacă, de manuscrise sau de rituri, de monumente sau hieroglife, de nume de locuri sau de zei, făcînd în acea vreme să rezoneze toate limbile din bazinul mediteraneean. Ea a redeşteptat astfel ideea de cabală, cea a religiei evreieşti, dar de asemenea cabala occidentală a companionajului, a celtismului, a semnelor etrusce sau runice, fără a vorbi de efectele combinatorii zămislite de tehnica imprimeriei şi de ceea ce am putea numi cabala tehnică. Faţă de acest aflux de semne, era vorba de a găsi o lege de organizare, o bibliotecă adecvată, o folosire magică sau religioasă potrivită. Cu Marsilio Ficino, neoplatonismul şi lanţul de aur al revelaţiei platoniciene au apărut ca un principiu cvasi-miraculos capabil să facă faţă acestei varietăţi la fel de vaste ca şi memoria umană şi de a-i reînnoi sensul. Dincolo de procesiunile platoniciene, Pico dela Mirandola, Rabelais, dar de asemenea Leibniz au fost mari furnizori de ordine în semne. Paracelsus, la rîndul său, a descoperit semnele în lucruri, semnăturile interioare substanţelor, şi el a încercat clasificarea evaluîndu-le puterile. Această întreagă mişcare corespunde unei restituiri admirabile a memoriei profunde a umanităţii. Noi cunoaştem acelaşi aflux, sau mai curînd un aflux decuplat, dar pentru că raportul nostru cu limba este conţinut în certitudinile pozitive ale ştiinţelor umane sau în ideile obligatorii ale publicităţii politice, noi sîntem capabili să restituim arborescenţa mitologică singura care permite de a găsi desenul funciarmente universal şi convergent.

- Renaşterea a readus în atenţie arta memoriei. Unul dintre studiile de referinţă ale cunoscutei cercetătoare britanice Frances A. Yeats este intitulat The Art of Memory, autoare care a scris cărţi remarcabile despre Bruno şi tradiţia hermetică sau despre rozicrucianism. Arta memoriei este doar un exerciţiu spiritual?

- Arta memoriei este o tehnică pentru a pune în ordine semnele şi pentru a le face disponibile pentru a susţine o argumentaţie oarecare şi sub acest titlu ea este moştenitoarea tehnicilor retoricii, aşa cum au fost ele fixate de Cicero şi Quintilian. Arta memoriei bineînţeles poate deveni ceea ce umanistul Delminio Camillo numeşte un teatru al memoriei, cu a sa construcţie a unui spaţiu perspectiv, cu rituri proprii şi semnificaţii pentru înţelegerea universului. Totuşi nu trebuie să-i exagerăm puterea, limitele sale sînt cele ale unei activităţi psihice, or adevărata iniţiere atinge zone ale intelectului mai profunde decît conştiinţa noastră şi abilitatea noastră intelectuală. Este momentul în care Giordano Bruno renunţă la arta memoriei, la imagini, la combinaţii magice ale semnelor, pentru a recunoaşte că nu este decît un “furios eroic” pradă a atracţiei focului central…

Rabelais memoria Franţei de după Lascaux

- Sînteţi preocupat de Renaştere, dar nu numai de cea italiană. Un renascentist remarcabil, deşi de multe ori privit cu o uşoară superficialitate, este Rabelais. Puţeţi schiţa cîteva gînduri despre  figurile şi “folosirile” cărţii la Rabelais?

- Opera lui Rabelais este atît de importantă, cel puţin pentru esoterismul francez, încît este dificil a o epuiza în cîteva remarci. Rabelais nu este nici un romancier, nici un autor comic. El este memoria Franţei de după Lascaux şi el trasează un drum în această formidabilă restaurare a celtismului. El nu se mulţumeşte să traseze un drum, el construieşte un adevărat sistem, ceea ce el numeşte o “enciclopedie a chestiunilor pantagruelice”. Opera sa se prezintă ca o celebrare a unei adevărate drame cosmice, în care mişcările cerului, interacţiunea continentelor, dar de asemenea puterea regală franceză şi războaiele religioase sînt implicate, aşa cum sînt la Guillaume Postel, deşi într-o manieră mai dogmatică şi în consecinţă mai puţin sugestivă. Rabelais rămîne resursa absolută pentru oricine se întreabă asupra destinului Franţei şi a puterii de analogie a limbajului vorbit în vestul Europei, ceea ce el numeşte “mitologiile galice”, asupra libertăţii de spirit a literaţilor ca şi asupra enigmelor cele mai profunde ale simbolicii păgîne şi creştine. Cred că este vorba de o adevărată nouă evanghelie, dar, aşa cum spune el însuşi, de o Evanghelie scrisă în franceză.

Gnoza lui Rabelais nu este o gnoză de bibliotecă, este o gnoză care presupune altarul şi sacrificatorul. De la carte se trece la omphalos, şi de la tradiţia universală la misterele faloforiilor. Conştient ca nimeni altul de tropismul civilizaţiei dionisiace către cultele cele mai vechi ale Indiei, el a făcut din periplul său o repetiţie a victoriei lui Dionisos occidental împotriva brahmanilor orientului. Sfidînd puterea brahmanică şi vedică, el nu a făcut decît să reînsufleţească cultele indiene prevedice şi să regăsească cultul preistoric care, de pe Gange pînă în Britania, a ocupat vetrele noastre. Rabelais este deci un om liber care, îndepărtîndu-se de cunoaşterea din cărţi, dar folosind puterea lor, a recondus civilizaţia la enigmele supreme şi la un cult vital căruia Panurge îi arată fecunditatea faţă de toate formele statice ale religiei. Importanţa mesajului lui Rabelais ţine de ceea ce a ştiut să înscrie în însăşi inima discursului umanist.

- În deschiderea unui studiu despre Pascal, afirmaţi că “Masoneriei îi lipseşte un Pascal”. Opera lui Pascal poate apropia omul zilelor noastre de misterul masonic?

- Numai Cugetările, Scrisorile provinciale, Memorialul ar da întreaga lor strălucire acestor oameni secreţi care se regăsesc în loji, la marginile puterii teologico-politice a modernilor. Poate că ei sînt noii “solitari” de la Port-Royal, sau îndepărtaţii lor moştenitori aşa cum a sugerat un mare număr de istorici, şi în numele unei tradiţii prezervate înţeleg să se ferească de moralele probabiliste care guvernează lumea. Cine ar putea astăzi să unească misterul tradiţiei şi inventarea maşinii de calcul, geometria şi învăţarea pe de rost a Bibliei, retragerea din lume şi mondenitatea, devoţiunea şi sarcasmul, rigoarea spiritului geometriei şi strălucirea stilului? Totuşi în acest nod se joacă posibilitatea unei culturi a iniţierii şi trecerea de la particularitatea unui secret la stabilirea principiilor universale. Dacă Rene Guenon poate fi considerat ca sfîntul Toma al lojilor, dacă acestea dispun de elemente ale unei adevărate cabale occidentale cu cuvinte de trecere şi cuvinte sacre, masoneria s-a bucurat vreodată de un cuvînt important pentru a devoala lumii culturii şi cunoaşterii întreaga amploare a antropologiei sale şi de a arăta profanilor şi postulanţilor puterea “căii substituite” pe care ea o reprezintă? Cine va fi atît de liber de orice limitare moştenită, atît de cunoscător al miturilor fondatoare, atît de îndrăgostit de adevăr şi atît de favorizat de el pentru a impune că Maestrul este cheia cifrului?

Misterul masonic este imens, dar lipsesc conştiinţele superioare pentru a ne expune maniera în care să intrăm sub puterea sa. Creştinii îl au pe Pascal, masonii îl au pe Gerard de Nerval. Avem dezvoltări remarcabile cu Goethe, cu Joseph de Maistre, cu Fichte, dar lipseşte o experienţă absolută, un Memorial masonic. Opera lui Guenon, de o importanţă încă nemăsurată în vastitatea sa, este mai întîi o analiză geometrică a puterii simbolurilor, dar forţa realizatoare a simbolurilor nu este descrisă ca atare. Iată pentru ce opera rămîne mută asupra posibilităţilor unei realizări iniţiatice moderne. Pascal, dimpotrivă, s-a făcut creatorul unei limbi care meditează asupra memorialului convertirii sale şi confruntînd-o cu angoasele umane cele mai universale. Nu există francez născut într-o lojă şi format într-o lojă, care să greşească considerînd ca lămuritor în acest sens “Propos des bien ivres” la Rabelais. Şi atunci Pascal al masoneriei, este şi nu poate fi decît Rabelais, aşa cum Mozart a fost Bach al Flautului fermecat.

Dante – un arc de cunoaştere tradiţională

- Asistăm la o revigorare a studiilor despre Dante, despre Divina comedie sau alte cărţi ale sale mai puţin cunoscute. Mulţi încearcă lecturi care să-i pună în “valoare” elemente esoterice, masonice. Rezistă aceste noi încercări de lectură?

-P entru epoca lui Dante nu se poate vorbi de o lectură masonică, ci ar trebui să se vorbească doar despre o lectură din perspectiva companionajului şi a ghildelor de artizani. Şi această ipoteză nu este inacceptabilă cînd se păstrează memoria funcţiilor Artelor la Florenţa şi maniera în care Dante foloseşte comparaţia între arte şi stele în Convivio. Peregrinarea sa cerească este totdeauna peregrinarea prin meserii, ceea ce arată întregul lor potenţial iniţiatic. În aceeaşi ordine de idei, cînd el vorbeşte despre sursele limbajului şi despre naşterea limbii vulgare, el nu poate să o facă fără a raporta genealogia sa la cuvintele despre meserie din mitul lui Babel. Dante vehiculează mai mult decît o masonerie, el adună, cifrează şi transmite o înţelepciune universală de origine templieră, redublată de cultele amoroase ale tradiţiei sufite. El găseşte astfel legătura între tradiţiile corporative şi cavaleria amoroasă, creînd cel mai mare arc de cunoaştere tradiţională din civilizaţia occidentală. Din această perspectivă el este indispensabil masoneriei pentru că a dat cosmologia, geologia, botanica, alchimia, ontologia şi erotologia întregii vocaţii iniţiatice la cei moderni. Lui trebuie să i se acorde acelaşi respect pe care grecii îl datorau misterelor de la Eleusis, chiar dacă el rămîne la fel de neînţeles pe cît erau misterele pentru vechii greci, pentru că un filosof atît de esoteric precum Platon a preferat misterelor un Egipt de legendă. Unul singur l-ar fi putut înţelege pe Dante, şi acela era Vergiliu.

- Aţi amintit numele lui Rene Guenon cel care vorbea la începutul secolului trecut de supravieţuirea  iniţierii, în lumea modernă, cea a domniei cantităţii, doar în companionaj şi masonerie. Astăzi asistăm la o inflaţie de esoterisme, deşi Esoterismul este doar unul. Masoneria mai este astăzi un depozitar al esoterismului? Care sînt şansele esoterismului într-o lume dominată de tehnică?

- Mitul lui Hiram este indisociabil de cele mai înalte momente ale culturii noastre căci el este singurul prin care omul liber poate însoţi mesajul cristic fără a sucomba într-o idolatrie dăunătoare în jurul figurii istorice a lui Isus. Hiram este faţa obscură a scriiturii iudeo-creştine. El nu vine din lumea semitică, şi totuşi el este cel prin care templul de la Ierusalim se construieşte şi se perpetuează sub diversele sale  metamorfoze. Hiram este Maestrul nostru şi este un Maestru care cere o reparaţie care trece prin repetiţia unui rit care nu ne supune unor scopuri morale şi politice ale niciunei autorităţi religioase sau civile. Hiram este şansa masoneriei şi nici o dominaţie tehnică nu-şi extinde prerogativele asupra construcţiei umane. El renaşte într-o comunitate rău orientată şi puţin sigură pe principiile sale, dedicată unui cuvînt substituit şi unei religii private. Dar în această penumbră un principiu mai puternic decît orice continuă şi  propagă plenitudinea limbii în rezonanţele sale subterane şi puterea sa de a servi valorile centrului suprem. Limba masonică va dura pentru că  nu este una strălucitoare, ci una îndoliată. Limba doliului este una care biruie totdeauna limbile de exaltare sau de devoţiune. Cunoştinţele masoneriei sînt cunoştinţe ale mormîntului şi prin acest mormînt se anunţă ca puterea care va rezista chiar pînă la sfîrşitul universului.

Dicţionar al alchimiei şi alchimiştilor

A spune că literatura consacrată alchimiei este abundentă ar fi aproape o banalitate. Şi astăzi, ca şi în veacurile din urmă, alchimia atrage oameni venind dinspre domenii diferite, de condiţii sociale diferite, celebri sau necunoscuţi. Caută ei aurul sau vor să obţină viaţa veşnică? Cu siguranţă, nu! Sînt oameni atraşi de puterea fascinantă a alchimiei de a deschide porţile Naturii şi de a propune o viziune universală a cunoaşterii. De la aceste considerente a pornit Christian Montésinos, în urmă cu patru decenii, atunci cînd a început să lucreze la un dicţionar al alchimiei; după patru decenii în care a citit sute de cărţi şi tratate, a inventariat cîteva mii de termeni şi nume, a urmat selecţia şi ordonarea acestora, ca şi redactarea articolelor. În toamna trecută, a prezentat publicului interesat Dictionnaire raisonné de l’alchimie et des alchimistesL’alphabet d’Hermès, Editions de La Hutte, collection “Alchimie”, 570 p. Să amintim că nu venea pe un teren gol, cu mai bine de două secole înaintea sa Dom Antoine-Joseph Pernety publicase Dictionnaire mytho-hermétique, iar în timpuri contemporane nouă Eugène Canseliet se impusese prin L’Alchimie expliquée sur ses textes classiques.

Autorul îşi prefaţează dicţionarul cu o binevenită introducere căci drumul alchimistului este o epopee personală asupra misterelor naturii; viziunea noastră asupra alchmiei diferă fundamental de cea pe care o aveau cei din vechime, fie ei egipteni, greci, evrei sau arabi. Cei din vechime îşi spuneau discipoli ai lui Hermes, hermetişti sau filosofi, rareori chimişti, şi niciodată alchimişti, iar dacă astăzi afirmăm că Bacon, Raimundus Lullus sau Toma de Aquino practicau alchimia trebuie să fim prudenţi asupra sensului pe care îl atribuim termenului. Apariţia chimiei moderne avea să redeschidă un anume interes pentru alchimie, întrucît între cele două domenii trebuia trasată o fermă distincţie! Asupra originii alchimiei ar fi impropriu să insistăm aici, subiectul fiind vast şi fără o rezolvare uşoară; ce trebuie reţinut este că în evoluţia sa alchimia a dobîndit, a încorporat noi elemente, noi cunoştinţe venite din diverse culturi, de la diverse popoare: “Alchimia s-a născut din mai multe surse, ca un fluviu care se naşte din strîngerea laolaltă a stropilor, părîiaşelor, torenţilor şi care, din văi în văi, din rîuri în rîuri, din afluenţi în afluenţi, creşte, se face tot mai larg, mai puternic şi sfîrşeşte prin a se pierde într-o deltă”, scrie Christian Montésinos.

Sînt identificate trei mari grupuri de surse. Un prim grup cuprinde influenţele care aparţin popoarelor unde achimia a găsit un teren prielnic; încă de acum cinci mii de ani sînt mărturii despre evoluţia  a două civilizaţii: cea de pe valea Nilului şi cea din Sumer; lor aveau să li se adauge influenţe ale vechilor evrei, ale fenicienilor, chinezilor, indienilor, grecilor, romanilor sau ale islamului. Pe marile drumuri comerciale nu circulau numai mărfuri şi oameni, ci şi idei, iar viziunea alchimică era o viziune universală şi se baza pe arhetipuri ale umanităţii, ceea ce explică de ce popoare atît de îndepărtate geografic aveau o viziune alchimică asemănătoare asupra universului. Un al doilea grup de influenţe ţine de mitologii şi credinţe, el fiind extrem de important datorită caracterelor simbolice profunde care dau naştere dogmelor alchimice, dar şi pentru că alchimistul se cufundă în aceste mitologii pentru a extrage imagini alegorice, aici Christian Montésinos insistînd pe legenda zeiţei Isis. Al treilea grup de influenţe îl reprezintă diferitele curente născute care au marcat alchimia, autorul amintind aici alchimia alexandrină, alchimia post alexandrină, alchimia medievală, aportul creştinismului, alchimia preclasică, alchimia clasică, alchimia romantică, tot atîtea prilejuri de a face scurte insursiuni care să pregătească cititorul în a accede la adevăratele înţelesuri ale termenilor dicţionarului. Un subiect controversat este cel despre posibila filiaţie între chimie şi alchimie, mulţi considerînd că alchimia este chimia de dinaintea raţionalismului; în vreme ce chimia stăpîneşte materia creînd noi compuşi, alchimia vizează perfecţiunea materiei şi deopotrivă a operatorului, este o epopee a materiei şi spiritului: “Alchimia urmăreşte realizarea Marii Opere, aceasta prin intermediul operaţiilor materiale şi spirituale ţinute ascunse”. Alchimia are forţă de atracţie prin simbolismul împărtăşit de majoritatea ştiinţelor magice; laboratorul în care în centru se află athanorul este locul său de muncă şi de rugăciune, nu întîmplător un adagiu drag alchmiştilor medievali spunea: Lege, lege, relege, ora, labora et inveniens (Citeşte, citeşte şi iar citeşte, roagă-te, lucrează şi vei găsi). Alchimia este o ştiinţă care se vrea magică, mistică şi operativă, cuvintele alchimice avînd mai multe sensuri: operativ, simbolic, sacru; de aceea cititorul grăbit să decripteze de la primele rînduri va fi dezamăgit şi va găsi textul indescifrabil şi neinteresant, uitînd că misterul nu se dezvăluie decît celui răbdător să îl afle, celui care aşteaptă întîlnirea.

Cum un dicţionar nu poate fi rezumat, vom menţiona cîţiva din termenii asupra cărora s-a oprit Christian Montésinos: Athanor, Avicenna, Roger Bacon, Hieronymus Bosch, Cagliostro, Dante, Nicolas Flamel, Goethe, Golem, Hermes, Hiram, Michael Maier, Mercur, Mutus Liber, Osiris, Paracelsus, Rabelais, Saturn, Sare, Simboluri, Sulf, Tenebre, Trevisan, Basile Valentin, Venus, Vitriol, Zeus. Asupra fiecărui termen din dicţionar Christian Montésinos aduce clarificările necesare, multe cunoscute din alte lucrări, dar şi opiniile sale, cît mai ales conexiuni cu alţi termeni pentru a lărgi oroizontul perceptiv al cititorului de astăzi. Dicţionarul alchimiei şi al alchimiştilor este o lucrare indispensabilă celor care vor să descifreze arta lui Hermes.

Templul masonic și cabala

M-am apropiat de cartea lui André Benzimra (Exploration du Temple maçonnique à la lumière de la Kabbale, Paris, éditions Dervy, collection ”Pierre vivante”, 2007, 238 p.) după ce un prieten comun îmi reamintise că la momentul conceperii ritualurilor masonice, în primele decenii ale veacului al XVIII-lea, nu se punea problema interferențelor între masonerie și cabală. Filosof de formație, ca și prietenul nostru comun, André Benzimra publicase anterior Légendes cachées dans la Bible, études de kabbale maçonnique, éditions Arché Milano, 2006, și L’interdiction de l’incest selon la kabbale, éditions Arché Milano, 2007, dar și cîteva studii în revista Points de vues initiatiques.

În prefața cărții, Michel Saint-Gall mărturisește că a avut multe controverse cu André Benzimra ( aminteşte că după o discuţie pasionantă i-a spus lui André: “Sîntem, tu şi eu, în total dezacord, mai puţin asupra esenţialului”) pe subiectul prezenței elementelor cabalistice în filosofia masonică, în ritualuri sau în templul masonic, pornind și de la simpla observație asupra multitudinii curentelor ce se revendică din cabală, curente care ”adeseori inspiră oameni care nu cunosc nimic despre ea, dar proiectează asupra curentelor sale imaginația lor, dorințele lor, temerile lor, speranțele lor. Acesta a fost cazul ocultiștilor francezi și englezi de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea.” Michel Saint-Gall consideră că André Benzimra scapă acestui păcat prin faptul că a îmbrățișat curentul cabalistic spaniol și provensal ceea ce îl ferește de rătăciri și căutări inutile. Care ar fi șansa autorului  din perspectiva prefațatorului? Aceea de a oferi o nouă deschidere, o nouă interpretare a simbolurilor, obiectelor, decorurilor, miturilor dintr-o altă perspectivă, pentru că pericolul viziunii monolitice nu este de neglijat, nimic mai periculos decît omul unei singure cărți, mai ales că masoneria se vrea și este un creuzet în care se confruntă, se conciliază și chiar se unifică opinii, metode și doctrine diverse.

André Benzimra explorează templul masonic într-o manieră originală, fără a se depărta de substanța spiritualității masonice, folosind cabala drept ghid al călătoriei sale în templul masonic. Deși autorul ne anunță că lectura cărții poate începe cu orice capitol, fiecare capitol putînd fi citit independent, vom face scurte precizări urmînd succesiunea capitolelor, ele dezvăluind un anume traseu. Templul este perceput ca o ureche, aluzie la faptul că inițiatul face legămîntul tăcerii și al ascultării, locuitorul templului devenind urechea însăși; în templu omul îşi regăseşte echilibrul fiinţei, deopotrivă spiritual şi fizic; André Benzimra face diverse asocieri între cele trei părţi anatomice ale urechii şi Templu: urechea exterioară care cuprinde pavilionul este “sinonimă” intrării în Templu, celor două coloane Jakin şi Boaz şi vestibulului, imobilitatea pavilionului regăsindu-se în cele două coloane de bronz cu silueta lor hieratică; urechea mijlocie este asemănătoare unei caverne, grotă cu două ieşiri, una spre lumea aceasta, cealaltă spre grădina Edenului, asemenea Heykhalului care are două uşi, una spre vestibul, cealaltă spre Debir; urechea internă este locul tăcerii, Debirul, Sfînta Sfintelor fiind locul în care sălăşluieşte principiul nemanifestat al Cuvîntului divin.

Ucenicia începe în camera de reflexie acolo unde candidatul trece proba pămîntului, acolo unde confuzia, obscuritatea şi ignoranţa trebuie să lase loc clarităţii, explicaţiei, iluminării, acolo unde se desparte de viața profană; caverna/peştera/cabinetul de reflecţie sînt la jumătatea drumului între tenebrele venite din măruntaiele pămîntului şi claritatea luminii, între noaptea ignoranţei şi primele raze ale Cunoaşterii. Este locul unde celebra formulă VITRIOL îi deschide candidatului drumul spre alchimia interioară, spre metamorfoză, o metamorfoză în care candidatul caută piatra care trebuie tăiată, este piatra care va fi așezată în colțul de nord-est; piatra ascunsă nu este aurul filosofal, aşa cum nepotrivit se crede, ci  este Schethiyah, Piatra fundamentală, cea pusă la fundarea Lumii, cea amintită în Bahir: este o piatră care serveşte de fundament pentru toate lucrurile, iar destinul ei este să treacă de la punctul cel mai de jos al lumii la punctul cel mai înalt. În virtutea analogiei inversate care se leagă între lucrurile de jos şi principiile lor, Piatra fundamentală în edificiul sefirotic este cea pusă la sfîrşit, cea care este cheia de boltă. Construcţia Templului nu este o reconstrucție materială, ci căutarea pietrei filosofale, a pietrei care este în interiorul fiecăruia.

André Benzimra face o frumoasă paralelă între Arborele vieţii şi Templul masonic: “Apărut de pe bolta cerească, firul cu plumb coboară către pavajul mozaicat şi contrastele sale: el ia naştere în aurul stelei polare şi se sfîrşeşte în plumb, mutaţie în mod inversat a operaţiilor alchimice. Această coborîre este omologă Căderii prin intermediul căreia Arborele Vieţii se schimbă în Arborele Cunoaşterii Binelui şi Răului. Din cauza acestei Căderi, cei trei stîlpi nu sînt decît vlăstare fără strălucire, arbori morţi: înaintea deschiderii lucrărilor, nici un foc nu îi animă. Dar iată că lucrările se deschid: de îndată, deasupra pavajului mozaicat căruia i-a anulat dualităţile, se desfăşoară Tabloul lojii unde se înscriu instrumentele reintegrării, adică ale ascensiunii către Steaua Polară. (…) Înţelepciunea, Forţa şi Frumuseţea redevin vlăstarele vii, imagine şi asemănare a Arborelui Vieţii: Înţelepciunea se deşteaptă pentru a prezida construcţia edificiului; Forţa recapătă vigoare pentru a le susţine; Frumuseţea îşi recapătă strălucirea şi le împodobeşte”. O dată admis în Templul Masonic, inițiatul descoperă o lume în care decorurile, simbolurile, semnele sînt vehicule ale învățăturii masonice: coloanele Înțelepciunii, Forței și Frumuseții, așezarea membrilor lojii în templu, sensul în care se circulă, aprinderea și stingerea lumînărilor aflate pe cele trei coloane, așezarea echerului și a compasul pe Cartea legii sacre, universalitatea limbajului. André Benzimra afirma pe baza textului biblic că adevăratul Cuvînt transcende întrega dezvoltare istorică în virtutea eternității sale, iar această referință la limbaj și la Babel are o explicită trimitere la construcția masonică a Templului lui Solomon, distrus de două ori. Al treilea templu, de ordin spiritual, nu va mai fi niciodată distrus; dar pentru construcția sa nu este nevoie de un nou Turn Babel? Nu va duce din nou la confuzia limbilor? Nu, pentru că în vreme ce vechii constructori și-au pierdut nădejdea de a se înțelege și au sfîrșit prin a se separa ”franc-masonii se apropie unii de alții, fiecare căutînd să transmită Fratelui său ceea ce a înțeles și să se îmbogățească el însuși cu gîndirea celuilalt”.

Iată, așadar, cum o carte la a cărei lectură am purces cu un anume scepticism ajunge să dezvăluie aspecte ale spiritualității masonice din perspectiva arborelui sefirotic, prin observații de finețe și prin rafinate trimiteri la texte religioase și filosofice, care  conturează pașii către inițierea și realizarea spirituală a celor care aflîndu-se totdeauna între echer și compas tind să devină piatra unghiulară.

Magia ceremonială

În primăvara anului trecut salutam pe acest site iniţiativa Editurii Herald, din Bucureşti, de a oferi publicului din România traducerea celebrei cărţi Philosophia occulta de Henrich Cornelius Agrippa von Nettesheim; atunci apăruse primul volum, Magia naturală, în vară a urmat cel de-al doilea, Magia cerească, pentru ca în toamna anului trecut, cu volumul Magia ceremonială, trilogia să fie tradusă şi publicată integral, în colecţia “Quinta essentia”, prin strădania demnă de elogiu a Doamnei Maria Genescu, cît şi a editorului.

Acest al treilea volum este unul despre religie, despre ceremonialul religios, dar într-un sens larg, aşa încît cei mai puţin familiarizaţi cu scrierea lui Cornelius Agrippa să nu se aştepte la un tratat de teologie! Cele 65 de capitole ale ultimului volum al trilogiei sînt o frumoasă incursiune în teme ale religiei, aşa cum o vedea un cărturar renascentist, cu serioase cunoştinţe în domenii spirituale  care treceau dincolo de graniţele teologiei oficiale, mai ales că în paginile cărţii, dincolo de literă, cititorii cu minte iscoditoare vor găsi superbe analogii între creştinism, cabală, hermetism şi vechile misterii. Întîlnim de la primele capitole, aproape că am putea spune versete, îndemnul la sfinţenie, la păstrarea învăţăturii într-un loc tainic, în adîncul inimii, sub o tăcere de neabătut, căci “a încredinţa unei gândiri lipsite de un  crez religios o vorbire plină de măreţia divină înseamnă a aduce o ofensă religiei; divinul Platon interzicea răspândirea în mulţime a tainelor din ritualurile de misterii. (…) Aşadar, păstrînd tăcerea şi ascunzând acele lucruri ce sunt taine ale religiei, vom fi noi înşine discipoli demni de această ştiinţă”. Ce îndemn mai frumos la a păstra sfintele arcane, înţelese de un număr mic de înţelepţi, şi care nu trebuie lăsate în voia tuturor care nu ar şti să înţeleagă sensul lor tainic, dezvăluindu-le celor care nu le-ar putea înţelege şi le-ar pîngări prin simpla lor rostire. Întreagă strădanie a lui Cornelius Agrippa de a desluşi cele nevăzute de la începutul lumii stă sub semnul celor trei călăuze amintite de Apostolul Pavel: Iubirea, Speranţa şi Credinţa. Avînd aceste trei călăuze, convingerea că Tăcerea poate prezerva comoara spirituală, Cornelius Agrippa ne invită să-l însoţim pe un drum al cunoaşterii ale cărui borne sînt concepţia despre Treime, Emanaţiile Divine, Numele Divine, Sufletele Cereşti, Inteligenţe, Daimoni şi Îngeri, tradiţia cabalistică, zeii şi muritorii, harurile divine, puterea sufletului omenesc, puritatea. În ultimele rînduri ale cărţii sale Cornelius Agrippa transmite cititorilor un mesaj prin care arată că folosind izvoarele antice a căutat să-i introducă în magie, folosind o metodă de transmitere a acestei arte pentru ca ea să nu rămînă necunoscută celor prudenţi şi inteligenţi, dar să nu fie pătrunsă de cei care nu au nici o credinţă: “Să n-avem supărare din partea nimănui pentru că noi am ascuns adevărul acestei ştiinţe sub ambiguitatea enigmelor, şi pentru că l-am prezentat împrăştiat, pe ici şi pe acolo. Însă, adevărul acesta nu l-am ascuns înţelepţilor, ci am vrut să rămână secret pentru minţile perverse şi necinstite, iar pentru transmiterea lui am adoptat un stil prin care, în mod necesar, încrederea să nu întâmpine nicio piedică, şi ca el să parvină cu uşurinţă în mintea şi intelectul celui care citeşte această carte.”

Este un fapt remarcabil că într-o lume acaparată de “domnia cantităţii”, de asaltul nemilos al mondenului, de studiouri pline de “experţi” în toate domeniile şi în nimic, faptul de cultură al editurii bucureştene şi-a croit un drum pe care îl urmează cu o frumoasă perseverenţă spre bucuria intelectuală a celor, totuşi  nu puţini!, care mai cred în valorile spiritului, în vigoarea Tradiţiei, în valorile perene care aduc, nu fără efort, satisfacţia de a deschide ochii către un orizont pentru mulţi inexistent.Era şi credinţa lui Cornelius Agrippa că se adresa unor oameni cu inteligenţa neîntinată, unor oameni a căror preocupare constantă era să păstreze ordinea valorilor vieţii.

Françoise Bonardel: Spiritualitatea poate pune capăt înfruntării între tradiţie şi modernitate

Françoise Bonardel este profesor de filosofia religiilor la Universitatea Paris I-Sorbona. Este cunoscută îndeosebi pentru lucrările sale despre hermetism, filosofia alchimiei, despre tradiţie: L’Hermétisme, PUF, 1985, editie revăzută şi adăugită La Voie hermétique, Dervy, 2002; Antonin Artaud ou la fidelité à l’infini, Balland, 1987; Philosophie de l’alchimie-Grand Oeuvre et modernité, PUF, 1993; Philosopher par le feu. Anthologie de textes alchimiques, Seuil, 1995, ediţie revăzută şi adăugită apărută la Almora, 2009; Petit dictionnaire de la vie nomade, Entrelacs, 2006; Bouddhisme et philosophie – En quete d’une sagesse commune, L’Harmattan, 2008; Des heritiers sans passé – essai sur la crise de l’identité culturelle européenne, La Transparence, 2010. Studii semnate de Doamna Françoise Bonardel sînt prezente în cîteva mari dicţionare şi lucrări enciclopedice: Cahiers de l’Herne C.G. Jung, l’Herne, 1984; Dictionnaire universel des littératures, PUF, 1994; Dictionnaire de l’ésotérisme, PUF, 1998; Le Livre des Sagesses, Bayard, 2002.

Modernitatea materialistă

Bogdan Mihai MANDACHE: - Doamnă profesor, de multă vreme în studiile şi cărţile Dvs. v-aţi arătat interesul pentru teme ale spiritualităţii. Vi se pare că spiritualitatea, la singular sau la plural (spiritualităţile) mai are loc în viaţa omului de astăzi?

Françoise BONARDEL: -Vastă întrebare, dar probabil decisivă pentru viitorul umanităţii. Dacă luăm în seamă istoria civilizaţiilor care s-au succedat în cursul ultimelor şase milenii, nu este sigur că o cultură lipsită de spiritualitate va fi mult timp viabilă. Contemporanii noştri, fără îndoială, nu au acordat atît de mult credit profeţiei atribuite lui Malraux – “Secolul al XXI-lea va fi spiritual sau nu va fi deloc” – decît pentru că ei prezentau acest risc. Modernitatea materialistă s-a dedat în această privinţă de cel puţin două secole unei experienţe hazardate, şi fără un precedent real în istoria umanităţii. Dar trebuie să ne înţelegem asupra a ceea ce înseamnă exact cuvîntul “spiritualitate”, şi aveţi dreptate să luaţi în considerare de la început că sensul său să nu fie exact acelaşi atunci cînd îl folosim la singular sau la plural, chiar dacă un nod comun le leagă în mod evident pe cele două.

Acestea fiind spuse, nu am încredere asupra modului în care se foloseşte astăzi acest substantiv – spiritualitatea – ca şi cînd ar fi vorba de un domeniu autonom, separat de alte activităţi: o rezervă de sens, în definitiv, în care nu ar trebui decît să te cufunzi pentru a te resuscita şi a rezista atacurilor materialismului şi mercantilismului, ale hedonismului aşa cum bîntuie astăzi sub formele sale cele mai vulgare. Nu spun că nu ar fi util de  a şti că există încă sens şi în altă parte, şi că nu totul este pierdut pentru că moşteniri spirituale au fost păstrate şi sînt, în aparenţă cel puţin, la îndemîna noastră. Aici este locul unde aş vorbi pentru a desemna spiritualităţi, al căror cîmp îl taie din nou în mod evident pe cel al religiilor cînd nu se confundă cu ele. Cît despre a şti ceea ce le distinge cu adevărat, aceasta nu este uşor de făcut: spiritualitatea vine să acopere insuficienţele religiei, corectînd erorile trecute, sau nu este decît aspiraţia vagă la o viaţă interioară mai autentică? Sînt tentată să gîndesc că omul contemporan atribuie spiritualităţii un mare număr de virtuţi pe care refuză să le recunoască religiei: deschiderea inimii, generozitatea şi mai mult, mi se pare, posibilitatea unei evoluţii interioare modificînd în manieră semnificativă raportul nostru cu lumea şi dînd sens vieţii noastre de toate zilele.

Eşti sătul de dogme, de interdicţii, de principii rigide separînd profanul şi sacrul; vrei să simţi prin tine însuţi, să experimentezi “într-un suflet şi un corp”, cum spunea Rimbaud, transformarea de sine de care vorbesc toate religiile şi spiritualităţile ca fiind Calea către ceea ce India numeşte “realizarea”. Această dorinţă de spiritualitate deopotrivă mai interiorizată şi mai activă explică în mare parte succesul actual al budismului în ţările occidentale şi, pe un plan mai mult psihologic decît spiritual, cel al “dezvoltării personale”. Aşa încît aş prefera să vorbesc de practici spirituale mai curînd decît de spiritualitate, dacă este adevărat că aceasta nu este în mod simplu “suplimentul de suflet” despre care vorbea Bergson, ci o schimbare radicală a privirii asupra noastră înşine şi a ceea ce ne înconjoară. Trebuie să reînvăţăm zilnic sensul devizei “Ora et labora”, comună alchimiştilor şi călugărilor creştini.

A deveni “mai spiritual” nu impune în mod necesar retragerea într-un loc împrejmuit unde totul este mai pur, mai armonios şi mai puţin atins de corupţia modernă. O asemenea idealizare a spiritualităţii poate chiar favoriza “materialismul spiritual” împotriva căruia maestrul tibetan Chogyam Trungpa i-a pus în gardă pe occidentali. A înainta într-o practică spirituală, înseamnă mai întîi a învăţa să priveşti viaţa în manieră mai detaşată şi mai admirativă pentru frumuseţea sa, în ciuda ororilor comise de oameni avizi de putere sau fanatizaţi de credinţele lor. Înseamnă de asemenea a renunţa la a domina, printr-o argumentaţie mincinoasă sau prin forţă, fiinţele umane şi poate chiar animalele. Nu este “spiritualitate” deci fără o anume renunţare la prerogativele egoului, şi aceasta fie că eşti credincios sau ateu, creştin sau budist. Spiritualitatea – şi aici este un risc ţinînd cont de derivele la care poate duce aceasta – nu trece în mod necesar în zilele noastre prin credinţa într-un Dumnezeu personal care ar distribui recompense şi pedepse. Este o aventură interioară, personală, pe care sîntem liberi să o întreprindem în deplină conştiinţă şi responsabilitate.

- Cum poate fi considerat raportul, dacă există unul, între spiritualitate/spiritualităţi şi mondializare?

- Mi se pare că sînt două maniere, la acest moment, pentru a considera acest raport: fie în maniera optimistă a lui Bergson şi Teilhard de Chardin, ca posibilitate oferită unei umanităţi decompartimentate de a lua cunoştinţă de unitatea sa şi de a merge către o desăvîrşire comună a ordinii faimosului punct Omega drag lui Teilhard, şi aceasta datorită unei spiritualizări grandioase a materiei. Dar cum să ajungi în plan colectiv dacă fiecare individ nu este deja angajat pe cont propriu pe o cale spirituală? Cealaltă manieră mi se pare în acest moment mai realistă: a face dintr-o spiritualitate autentic trăită pe plan individual vîrful de lance al unei rezistenţă îndîrjite faţă de materialismul contemporan devenit un fapt planetar; şi aceasta datorită redescoperirii unei vieţi am putea spune “monahale” chiar dacă ea are drept cadru societatea civilă. Înţeleg prin aceasta o viaţă care nu ar fi dominată de nevoi primare artificial ridicate la rang de ideal prin publicitate, modă, media.

Aceasta ar fi o justă reîntoarcere a lucrurilor dacă preocuparea ecologică, născută ca reacție împotriva devastării planetei de interese mercantile, ar reda noblețea modului de viață simplu și frugal care a fost pe toate latitudinile și în toate epocile cel al marilor “spirituali”. Omit să precizez, dar aceasta ne-ar duce mult prea departe, că ar trebui de asemenea să ne înţelegem asupra a ceea ce este o “lume” înainte de a glorifica sau de a flagela mondializarea. Am scris acum cîţiva ani un articol asupra acestei chestiuni în Connaissance des religions. Căci ideea de “lume”, şi mai mult realizarea sa, nu merge de la sine cum se fac încercări să ne facă să credem aceasta astăzi sub pretextul că cel mai mic ungher al planetei a fost explorat. Se poate ca însăşi mondializarea, realizată pe baze şi scopuri pur economice şi mercantile, să coincidă cu dispariţia a ceea ce oamenii numeau pînă acum o “lume”; care nu are nimic a face cu globul terestru, nici chiar cu reţeaua complexă de schimburi internaţionale.

Deschiderea spirituală a transmiterii

- Transmiterea este în însăşi inima noţiunii de tradiţie. Criza actuală a atins deopotrivă tradiţiile şi modurile lor respective de transmitere?

- În adevăr, verbul latin trado, tradere, de unde vine cuvîntul francez tradition (tradiţie în română), înseamnă mai întîi a preda ceva cuiva, a face să treacă un obiect sau un mesaj şi deci a transmite, a încredinţa garda. Altfel spus, o tradiţie care ar înceta să transmită s-ar aneantiza. Aici este totuşi o falsă evidenţă în măsura în care jocul permanent între una şi cealaltă –tradiţie, transmitere – lasă întreagă adevărata chestiune, cea care ar trebui să ne preocupe: nu transmiterea este cea pe care o facem imposibilă imediat ce se pune radical în discuţie tradiţia, aşa cum a fost cazul după secolul Luminilor? Cum o ideologie a rupturii cum este cea a Timpurilor moderne ar putea ea să transmită ceva “moştenitorilor”, contestînd ei înşişi dinainte faptul că aparţin unei linii spirituale, sau cel puţin unei familii de gîndire? Criza nu afectează numai tradiţiile religioase confruntate cu modernitatea şi constrînse să revizuiască anumite poziţii dogmatice, ci şi sistemul educativ familial şi şcolar: starea preocupantă a şcolilor franceze devenite locuri de incultură Citeste mai departe »

Philosophia Perennis

Paracelsus (Philippus Aureolus Theophrastus Bombast de Hohenheim) este una din figurile renascentiste complexe, trecînd cu mult dincolo de clişeele cu care generaţiile mai vechi erau învăţate în a privi exclusiv antagonic o Renaştere aurorală după un Ev Mediu întunecat. Lucrurile erau departe de a fi atît de simple, Evul Mediu lăsînd catedrale în piatră şi în spirit de care s-ar mîndri multe epoci, după cum, Renaşterea, are şi o componentă Antirenaştere în care regăsim elemente de alchimie, magie, hermetism care, într-o primă lectură, erau trecute sub tăcere. Paracelsus este una din acele figuri complexe care dau dimensiunea reală a Renaşterii. Cunoscut mai mult pentru lucrări de alchimie, una dintre ele, Ars Alchimica, publicată de Editura Herald, Paracelsus este şi autorul multor tratate de medicină; unul dintre acestea a văzut lumina tiparului tot la Editura Herald: Opus Paramirum, Principiile artei medicale; traducere, note şi îngrijire ediţie: Alexandru Anghel; cuvînt introductiv: Franz Hartmann; coll.” Quinta essentia”, 2010, 176 p. Evident, într-o lume în care medicina foloseşte tot mai mult progresul tehnologic, nici un medic nu se va apropia de tratatele lui Paracelsus pentru a-şi trata bolnavii după indicaţiile renacentistului elveţian, dar citindu-le va înţelege preocupările înaintaşilor pentru a găsi explicaţiile unor boli, ca şi căile de vindecare. “Cititul nu te poate face medic. Medicina este o artă şi ea necesită practică. (…) Eu am intrat pe uşa Naturii: lumina ei şi nu lampa unei farmacii mi-a luminat calea”, scria Paracelsus în căutările sale de a descoperi principiul vieţii, şi acesta era Archaeus, o esenţă spirituală atotprezentă şi invizibilă: “Omul invizibil este ascuns în omul vizibil şi are forma omului exterior atît timp cît rămîne în acesta”. Multe din formulările lui Paracelsus sînt memorabile ele arătînd intenţia sa de a cunoaşte cauzele şi modurile de tratare, căci boala “nu-şi schimbă starea pentru a fi compatibilă cu cunoştinţele medicului, ci medicul trebuie să fie lămurit asupra cauzelor care provoacă boala”, el insistînd pe relaţia medicului cu Natura, cea care provoacă dar şi vindecă bolile. La rîndul lor acestea sînt de mai multe feluri: boli provocate de influenţe astrale; boli provocate de impurităţi; boli provocate de starea anormală a funcţiilor fiziologice; boli care au la bază cauze psihologice (dorinţe, pasiuni, gînduri dezordonate şi vicii) şi o imaginaţie morbidă; boli care îşi au originea în cauze spirituale. Omul este supus unor tentaţii şi rareori rezistă, rupe echilibrul, şi atunci are loc “adulterul”: trupul intangibil îl solicită peste măsură pe cel natural. De multă vreme umanitatea este într-o stare de “adulter”, încălcîndu-şi mai toate promisiunile şi legămintele!

Termenul de cabală continuă să exercite o fascinaţie deosebită, atît în rîndul celor care îi cunosc sensul profund, cît mai ales pentru cei care îi atribuie puteri miraculoase şi care aşteaptă uimitoare revelaţii. Şi aceasta în ciuda faptului că în ultimii ani au apărut traduceri ale unor lucrări temeinice în măsură să arate rolul şi importanţa cabalei, care este mai mult decît doctrina mistică a religiei evreieşti, mai mult decît o tradiţie esoterică, este Cuvîntul divin, este de obîrşie şi de natură divine. Mulţi se vor întreba “de ce cabala creştină?” Cabala creştină a apărut în Renaştere, într-o perioadă de redescoperire a neoplatonismului, şi începuturile i se datorează lui Pico dela Mirandola, fiind înţeleasă ca interpretare a temelor cabalei în contextul dogmelor creştine, sau ca interpretare a doctrinelor creştine pe baza metodelor cabalei. Secolele al XVI-lea şi al XVII-lea au fost marcate de o vie influenţă a cabalei asupra filosofiei, teologiei şi ştiinţelor naturale, scrierile unor mari personalităţi (  Johannes Reuchlin, Cornelius Agrippa, Paracelsus, Robert Fludd, Jakob Böhme) conţinînd elemente ale interpretărilor cabalistice. Una din cărţile fundamentale în acest sens este Kabbala denudata a lui Christian Knorr von Rosenroth, apărută în 1677; partea a doua a tratatului a apărut cîţiva ani mai tîrziu (1684) şi cuprinde şi un tratat al lui  Franciscus Mercurius van Helmont, Adumbratio Kabbalae Christianae, carte recent tradusă în româna – Kabbala Creştină – la Editura Herald, colecţia “Quinta essentia”, 2010, 160 p., traducere şi îngrijire ediţie: George Scrima. Este vorba de un dialog între un cabalist şi un filosof creştin, cartea, ediţia originală, apărînd în contextul acţiunii de convertire a evreilor la creştinism; de altfel, în debutul dialogului cabalistul îi spune filosofului creştin că dincolo de deosebiri trebuie găsită metoda de a expune dogmele, aşa încît fiecare să înţeleagă doctrina celuilalt; cei doi discută despre stările universului, cauza primă, lumină şi infinit, arborele sefirotic, Tetragrammaton, fiinţele create, preexistenţa sufletelor, persoanele divinităţii, căderea sufletelor, restituirea sufletelor. Amplul dialog prilejuieşte celor doi incursiuni în doctrinele iudaică şi creştină, în Zohar şi în Vechiul şi Noul Testament, iar cititorilor, prin modalitatea dialogică, o apropiere de conţinutul celor două doctrine. Ernst Benz spunea că atît cabaliştii evrei care voiau să facă un pas spre creştinism, cît şi cabaliştii creştini ajungeau într-o zonă de conflict deschis cu doctrinele tradiţionale ale religiei lor. La nivel teoretic este posibil să existe o zonă de contact, nu de conflict, o zonă neutră în care cabala să fie recunoscută ca un domeniu al căutărilor filosofice, filologice şi teologice.

Pînă la mijlocul secolului al XX-lea studiile despre Renaştere se cantonaseră într-o viziune exclusiv luminoasă, o privire unilaterală în care primau descătuşarea cercetării ştiinţifice, arta eliberată de apăsarea dogmelor bisericeşti, literatura care aborda subiecte pînă atunci tabu. Era cea mai comodă privire asupra unei epoci; la fel se întîmplase şi cu studiile despre Evul Mediu văzut ca o epocă apăsătoare, strînsă în chingile unor concepţii religioase care guvernau întreaga lume a creaţiei spiituale. Doar că amîndouă epocile erau de o uimitoare complexitate şi a fost nevoie de trecerea dincolo de prejudecăţi pentru a vedea şi luminile medievale şi antirenaşterea. În deceniul al şaselea al veacului trecut, trei cărţi apărute într-un interval scurt aveau să determine o nouă interpretare asupra Renaşterii: Daniel Pikering Walker, Magia spirituală şi angelică. De la Ficino la Campanella; Eugenio Batistti, Antirenaşterea; Frances Yeats, Giordano Bruno şi tradiţia hermetică. Ultima carte amintită, după ştiinţa noastră, încă nu şi-a aflat un traducător şi un editor în limba română; cea de a doua, a lui Eugenio Batistti, a fost tradusă şi publicată la Editura Meridiane în 1982. Prima dintre ele, cea a lui D. P. Walker a apărut recent în limba română datorită lăudabilului efort al Editurii Herald de a constitui o bibliotecă în limba română pentru cei intersaţi de esoterism, alchimie, numerologie, într-un cuvînt de Tradiţie. Cartea lui D. P. Walker a apărut în traducerea Mariei Genescu, în colecţia “Cultură şi civilizaţie”.

Studiul lui D. P. Walker gravitează în jurul concepţiei lui Ficino despre magie, a influenţelor acesteia asupra contemporanilor şi urmaşilor, ca şi a reacţiilor adverse din partea celor care nu credeau în magie, în supranatural. În opera lui Ficino se găsesc numeroase referiri la practici magice, de multe ori acestea fiind prezentate sub forma unor sfaturi medicale. D. P. Walker ne propune o incursiune în ritualuri magice, amintind influenţele egiptene şi orfice în gîndirea lui Ficino, ca şi neîndoielnica influenţă dinspre platonism. În evoluţia neoplatonismului florentin un loc aparte îl ocupă prezenţa lui Gemistos Plethon la Conciliul de la Florenţa din 1438-1439, gînditorul bizantin determinînd o mai mare aplecare a florentinilor către Platon şi Plotin, către hermetism. “Imnurile şi ritualurile lui Plethon, la fel ca şi cele ale lui Ficino, nu au drept scop producerea unui efect obiectiv asupra divinităţii interpelate, ele vizează numai transformarea subiectivă a celui ce se roagă, mai ales în ce priveşte imaginaţia”, scrie D. P. Walker. O secţiune amplă şi plină de substanţă este cea despre teoria generală a magiei naturale, urmată de prezentarea concepţiilor celor care erau favorabil magiei, cît şi a celor care o condamnau. Sigur, magia lui Ficino, şi nu numai a lui, nu a avut succes la public, dar ea a fost privită cu simpatie sau încorporată în poziţiile filosofice ale multor contemporani, D. P. Walker amintindu-i pe Trithemius, Agrippa, Paracelsus, Jacques Gohory, Pomponazzi, Francesco Giorgi, Tyard, La Boderie şi Fabio Paolini. Agrippa al cărui tratat De Occulta Philosophia tocmai a fost publicat la Editura Herald, în trei volume, în traducerea Mariei Genescu, este singurul autor, anterior lui Paolini şi Campanella, care a făcut o prezentare completă a teoriei lui Ficino despre magia astrală în tratatul amintit care “poate fi considerat un tratat neoplatonic, atît prin terminologie cît şi prin tema metafizică subiacentă”. Condamnările magiei lui Ficino au venit din partea lui G. F. Pico, Johann Wier, Thomas Eraste, Jean Bodin, Del Rio, considrat un grup omogen, evanghelici de frunte care credeau că întreaga magie era demonică şi iluzorie. Ultimele capitole sînt despre urmaşii lui Ficino: Telesienii, adică Telesio şi cei influnţaţi de acesta, şi Campanella. Renaşterea efectivă a magiei lui Ficino poate uşor sesizată în viaţa şi în opera lui Campanella. Filosofia acestuia era dominată de noţiunea de spirit şi se preocupa în chip deosebit de magia astrologică, el plasînd în centrul sistemului său astrologic Soarele, centru al iubirii, care va absorbi Pămîntul, centrul urii: “Pentru Campanella, spiritus mundi este Soarele vizibil, ce devine astfel corpul lui anima mundi şi domină toate celelalte planete”.

Cartea lui D. P. Walker arată locul gîndirii magice în Renaştere şi deschide noi perspective în a înţelege complexitatea unei epoci a cărei măreţie încă se dezvăluie.

Despre numere

Teoria numerelor i-a preocupat pe filosofi încă din antichitate, fiind suficient să amintim teoriile lui Pitagora, teologia aritmeticii a lui Iamblichos, subtilele interpretări date de Proclus sau Plotin, comentariile lui Martianus Capella, cel care în zorii Evului Mediu a dat lista celor şapte arte liberale şi le-a stabilit definitiv împărţindu-le în trivium şi quadrivium. De la început s-a văzut că matematica, aşa cum o înţelegeau  vechii greci era mai mult decît o ştiinţă, era o mistică, era o apropiere de divinitate. În plină modernitate, cînd o raţionalitate ce se voia atotbiruitoare încerca să subjuge şi ultimele metereze ale unei gîndiri care voia să prezerve inefabilul cunoaşterii, Louis Claude de Saint-Martin era una dintre cele mai autorizate voci ale teosofiei. Numit şi Filosoful Necunoscut, Louis Claude de Saint-Martin este autorul unei vaste opere, din care amintim: Des erreurs et de la verite; Ecce homo;  Le nouvel homme; L’aurore naissante…de Jacob Boehme; Des nombres; Mon livre vert. În ansamblul ei, opera lui Saint-Martin este teosofică, adică acea formă particulară a misticii care reconciliază filosofia şi teologia, totul sub semnul luminii, ca simbol privilegiat al Înţelepciunii şi al căutării sofianice. În opinia teosofului francez, toţi sîntem văduvi; după ce ne vom căsători cu Înţelepciunea va apărea un om nou, pentru că medicina adevărată, poezia adevărată, sacerdoţiul adevărat nu pot fi exercitate decît de omul regenerat. Teosofia saint-martiniană este astfel o mistagogie a generării spirituale.

Dintre lucrările lui Louis Claude de Saint-Martin, nepublicată în timpul vieţii, una se referă la numerologie: Despre numere. Principiile, esenţa şi puterea lor, Bucureşti, Editura Herald, colecţia “Quinta essentia”, cuvînt introductiv: Arthur Edward Waite, traducere şi îngrijire ediţie: George Scrima. În ampla prefaţă, Arthur Edward Waite face o incursiune în biografia lui Louis Claude de Saint-Martin, autor de altfel puţin cunoscut în afara spaţiului francez, pentru ca apoi să prezinte amănunţit concepţia filosofului francez despre matematică şi mistica numerelor. Tratatul Despre numere este o frumoasă incursiune şi o încercare de desluşire a misterelor numerelor: “Numerele nu reprezintă decît traducerea prescurtată sau limbajul concis al adevărurilor şi legilor al căror text şi idei sînt în Dumnezeu, în om şi în natură”.  Numerele sînt cele care îl ajută pe om să nu rătăcească, ele reprezintă înţelepciunea fiinţelor. După cîteva consideraţii generale, Saint-Martin descrie proprietăţile numerelor insistînd pe necesitatea ca numerele să fie analizate totdeauna prin raportare la ceea ce reprezintă, altfel ele pierzîndu-şi virtuţile şi oprind înaintarea noastră pe calea adevărului. Cititorii preocupaţi de consideraţiile lui Louis Claude de Saint-Martin vor avea bucuria de a găsi noi interpretări vizînd mistica numerelor şi le vor putea corela cu cele propuse de alţi autori (Iamblichos, Teologia aritmeticii; Papus, Ştiinţa Numerelor; Eugen Bindel, Mistica numerelor) care au fost traduşi în limba română tot prin strădaniile demne de elogii ale Editurii Herald.

Colecţia “Simbolurile Masonice”, II

Către sfîrşitul anului trecut prezentam cîteva din titlurile colecţiei “Les Symboles maçonniques” a editurii franceze La Maison de vie. Continuăm prezentarea altor titluri ale colecţiei ajunse între timp la 42-a apariţie.

Cunoscut pentru preocuparea sa de a prezenta simbolurile masonice, în cărţi precum L’Etoile flamboyante, La Regle des Franc-Maçons de la pierre franche, La pierre brute, Olivier Doignon explorează sensul prezenţei în lojă a Spadei înflăcărate, un simbol apărut în secolul al XIX-lea sub influenţa Ritului Scoţian Antic şi Acceptat. Armă destinată în principal războiului, spada este aparent o prezenţă surprinzătoare într-un spaţiu sacru, destinat păcii, concordiei, plenitudinii: “Poate părea contradictoriu că o cale a înţelepciunii spirituale necesită folosirea unei arme”. Spada ne invită la a privi fiinţa umană sub totalitatea aspectelor sale şi atunci înţelegem rolul Venerabilului, deţinătorul spadei înflăcărate în lojă, de a crea un spaţiu sacru unde se trăieşte iniţierea şi în care se transmite energia creatoare. Olivier Doignon face cîteva trimiteri la spada care apare în căutarea Graalului, la emblema a VIII-a din Atalanta Fugiens unde oul trebuie lovit cu “sabia înflăcărată”. Spada a fost privită şi ca simbol al divinităţii ascunse în om, capabilă de a se transmuta progresiv într-o figură divină în interiorul fiinţei umane. În opinia lui Olivier Doignon, spada înflăcărată este intim legată de munca creatoare din lojă, de răspîndirea luminii, de îndepărtarea ignoranţei şi a forţelor telurice. Spada înflăcărată este legătura de unire între Orient şi noul Frate, transmiterea iniţiatică fiind un act ritual care integrează fiinţa într-un lung lanţ al celor care sînt în căutarea Luminii. Transmiterea iniţiatică este subordonată bucuriei creatoare care nu este nici agitaţie, nici pasiune, nici exhibitionism, ci expresie a unei vieţi profunde, a unei căutări autentice de a construi sinele după regulile Artei Regale.

Unul dintre cele mai studiate simboluri este labirintul. Despre valoarea iniţiatică a labirintului este volumul scris de Marie Hover: Labirintul, o cale iniţiatică. Încă de la primul labirint cunoscut, cel din Egipt din timpul faraonului Amenhemhat al III-lea, secolul al XVIII-lea î.C., descris şi de Strabon, acest simbol a fascinat, fiind reprezentat în temple, apoi în catedralele medievale, în manuscrisele alchimice. “Circular ca la Sens sau Chartres, octogonal ca la Reims sau Amiens, pătrat ca în Abația Saint-Bertin de la Saint-Omer, el se supune totdeauna unei reguli de construcție care reflectă arhitectura ansamblului. Labirintul din catedralele noastre este simbolul unui parcurs inițiatic, înscris în piatră de constructorii din Evul Mediu, ca mărturie a unei vieți sacralizate”, scrie Marie Hover. Autoarea vede labirintul ca o imagine a cosmosului, şi urmăreşte motivul labirintului, în variate forme, în diverse tradiţii spirituale; astfel aminteşte simbolismul mandalei, prezenţa labirintului în Egiptul antic, în Grecia şi în catedralele medievale, citînd din P. Santarcangeli, C. Jacq, H. Hesse, J. Hani sau din cunoscutul Dicţionar de simboluri al lui Chevalier şi Gheerbrandt. Un capitol al cărţii este dedicat labirintului ca simbol al Marii Opere, al Alchimiei ca ştiinţă a metamorfozelor şi regenerării, bazată pe o perfectă cunoaştere a legilor constitutive ale materiei: “O lojă iniţiatică practică alchimia fără ca să fie nevoie pentru aceasta ca Fraţii şi Surorile să cunoască şi să practice arta de laborator a vechilor şi atît de nobililor alchimişti”. Marie Hover aminteşte din alchimie calea umedă şi calea uscată, una legată de autentica receptivitate, de deschiderea progresivă spre sens, cealaltă legată de ardoarea focului care arde perisabilul pentru a nu păstra decît esenţialul; cele două căi reflectă cele două naturi existente în fiecare iniţiat: în fiecare lojă iniţiatică “sînt puse în practică răbdarea legată de calea lungă şi spontaneietatea creativă legată de calea uscată. Întreaga operă alchimică, întreaga căutare iniţiatică, nu se poate trăi decît în armonia unei proporţii care se înscrie între aceste două căi”. Dar labirintul este văzut de Marie Hover şi ca un pelerinaj către Orient, ca un proces iniţiatic al morţii simbolice şi al renaşterii, al separării utilului de inutil, a ceea ce este constructiv pentru o sensibilitate iniţiatică de ceea ce va rămîne totdeauna în lumea profană: “Pelerinajul în labirint nu este un parcurs solitar. El se desăvîrşeşte în compania Fraţilor şi a Surorilor adunaţi pentru a regăsi cuvîntul pierdut. Dar întreg parcursul iniţiatic include de asemenea o dimensiune individuală căci nimeni nu poate face drumul în locul unui Frate sau al unei Surori”. Cartea scrisă de Marie Hover este o incitantă invitaţie la a parcurge iniţitic labirintul vieţii şi al cunoaşterii.

Iniţierea masonică decurge din tradiţia Luminii, ritualurile masonice făcînd ample referiri la Lumină ca “expresie a divinităţii ascunse şi misterioase”, după o frumoasă formulare din Textele Sarcofagelor. Binecunoscut pentru cărţile sale despre simbolismul masonic, Olivier Doignon prezintă în volumul Lumina, origine, cale şi hrană a iniţierii maniera în care lojile caută spiritul luminos urmînd tradiţia constructorilor care se uneşte cu lumina începuturilor, cu lumina primei dimineţi. Viaţa iniţaitică se construieşte în şi prin Lumină, lumina care străluceşte la Orient şi care este asemănătoare celei care a creat lumea; pentru a trăi această construcţie şi această transmitere a Luminii este nevoie de un athanor, loja retrăind purificările şi naşterile alchimice. Ritualurile vorbesc şi pun în scenă şi existenţa tenebrelor ca o dorinţă de a ajunge la Lumina cunoaşterii, amintind Prologul la Evanghelia lui Ioan din care se citeşte în deschiderea fiecărei ţinute: “Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”. Un capitol important al cărţii este despre luminile lojii, începînd cu lumina de la Orient, în tripla ei formulare (Delta, Soarele şi Luna). Lumina de la Orient este sursa tuturor luminilor care iluminează Templul, Venerabilul lojii avînd un rol capital în transmiterea acesteia către membrii lojii. O carte despre lumină nu  putea ocoli prezentarea celor trei mari lumini masonice (Volumul Legii Sacre, Echerul şi Compasul), a celor trei coloane care dau trăinicia lojii (Înţelepciunea, Forţa şi Frumuseţea) şi a celor două triunghiuri (Venerabilul, Primul şi Al doilea Supraveghetor, pe de o parte, şi Venerabilul, Oratorul şi Secretarul, pe de altă parte). Ultimele pagini ale cărţii sînt despre puterea luminii de a anima fiinţele şi lucrurile; constructorul lucrează asupra pietrei care este şi ea operă a Luminii: “Constructorii Templului arată că Lumina poate fi captată şi făcută perceptibilă. Pietre vii ale Templului, iniţiaţii trebuie să facă să se înţeleagă că ei sînt elemente constitutive ale acestui material, şi că viaţa lor este un mijloc de a se încorpora în acest spaţiu luminos”. Lumina se transmite dintotdeauna şi în fiecare moment, iar loja are datoria să fie garantul spiritualităţii iniţierii, pe care o transmite sub forma Luminii.

În deschiderea fiecărei ţinute masonice este un moment în ritual în care se trasează planşa lojii în funcţie de gradul în care îşi desfăşoară lucrările. În volumul Tabloul lojii şi Planul Operei, Francois Ariès evocă vechi tradiţii legate de acest important moment şi studiază tabloul lojii şi funcţia sa prin prisma simbolurilor înscrise. În urmă cu cîţiva ani, Patrick Négrier abordase acelaşi subiect într-o lucrare despre diagramele simbolice; acum, Francois Ariès glosează despre repetarea aceloraşi simboluri în Tabloul lojii care se regăsesc, de această dată materialmente, în Templu, întrebîndu-se dacă poate fi vorba de o redundanţă. Tabloul lojii şi Templul sînt două realităţi, două spaţii diferite; între simbolurile Tabloului lojii şi cele ale Templului nu există nici diferenţă nici identitate, ele trebuie percepute în dinamica planului lucrării. Unitatea originală se prezintă sub forma manifestă a unei multiplicităţi de simboluri, iar trasarea Tabloului este un gen de structurare rituală a lumii originale care se prezintă ca o matrice simbolică. Specifică tradiţiei construcţiei în care gîndirea se desfăşoară ca o arhitectură arătînd secretele creaţiei şi structura universului, “trasarea Tabloului lojii arată că Marele Arhitect al Universului gîndeşte universul ca un Templu de construit. Tabloul deci trebuie să comporte toate instrumentele în raport cu edificarea acestei gîndiri monumentale ca şi cu orientele care marchează călătoria Luminii şi desăvîrşirea Templului, de la Orient la Occident, de la Miazăzi la Miazănoapte, de la Zenit la Nadir”. J. Noyer spunea că “Tabloul lojii este un fel de oglindă aşezată pe solul Templului”; dincolo de metaforă, Tabloul lojii traduce sub forma unui ansamblu simbolic coerent al primirii luminii care guvernează lucrările lojii specifice misterelor fiecărui grad: “Cu un Tablou al lojii purtînd simbolurile fundamentale, instrumentele conceptuale, literele-mamă ale limbii sacre, se poate întreprinde întreaga operă. Pentru un muzician, de exemplu, Tabloul lojii ar cuprinde toate notele gamei permiţînd infinitatea operelor şi interpretărilor…”, afirmă Francois Ariès.  După regulile tradiţionale, Tabloul lojii se trasa întotdeauna la începutul lucrărilor, iar a trasa trebuie înţeles ad litteram: în tăcere deplină, sub lumina celor trei stîlpi care susţin loja, Tabloul lojii prindea contur după o arhitectură a simbolurilor, iar trasarea corespundea unei apariţii progresive a unei noi manifestări a Luminii. Atît trasarea, cît şi în final ştergerea Tabloului, au un sens simbolic esenţial. Cartea lui Francois Ariès este o frumoasă incursiune în istoricul Tabloului lojii, face numeroase asocieri cu trasarea Tabloului în cultura egipteană sau cu desenarea mandalei, asociază Tabloul lojii cu Planul lucrării pe care îl trasează Venerabilul în demersul său de a uni cerul cu pămîntul, instaurînd armonia în lojă.

Pagina 20 din 28« Prima...10...161718192021222324...Ultima »

This blog uses a customized version of Intense Wordpress Theme.