Noica și comoara manuscriselor eminesciene

De la mijlocul anilor ’70 ai veacului trecut, Constantin Noica a pledat pentru facsimilarea „Caietelor lui Eminescu”, în condițiile în care manuscrisele poetului, păstrate la Biblioteca Academiei, erau accesibile numai cercetătorilor operei sale.

În conferințe la „Casa Pogor”, în vizitele la Ipotești, în volumul Eminescu sau gînduri despre omul deplin al culturii românești, apărut în 1975, la Editura Eminescu, Constantin Noica insista asupra necesității facsimilarii caietelor, care în întregul lor dau „o imagine a pietății față de cultură pe care nu știu cîte alte națiuni o pot produce. Totul interesează pe Eminescu: nu doar creația literară, ci și literaturile lumii; filosofia, ca și astronomia, matematicile, fizica și chimia; istoria, ca și economia; limbile clasice și cele moderne, cuvîntul străin și cuvîntul românesc.(…) Există, într-adevăr, în mijlocul nostru o comoară de care abia ne atingem, de teamă să n-o prăpădim: sînt cele 44 de caiete ale lui Eminescu.” Pentru Constantin Noica, manuscrisele lui Eminescu sînt comparabile cu caietele lui Leonardo da Vinci și cu cele ale lui Paul Valery, acestea din urmă editate la mai bine de zece ani de la moartea scriitorului, în 29 de volume, fiecare avînd mai mult de 900 de pagini. În ianuarie 1902, T. Maiorescu dona Academiei Române „manuscripte” ale lui Eminescu, încercări, fragmente, variante de poezii, cu gîndul că ele vor „servi celor ce se vor ocupa în viitor de cercetări mai amănunțite asupra vieții și activității marelui nostru poet.” Începînd din toamna anului 1984, Constantin Noica vizitează în mai multe rînduri casa memorială de la Ipotești, pledînd totdeauna cu aceeași convingere pentru copierea manuscriselor eminesciene, în care filosoful vedea chipul universalității în adînc, deschiderea si pietatea față de tot, față de întreg. Martor al vizitelor filosofului la Ipotești a fost Valentin Coșereanu, la acea vreme tînăr muzeograf în casa memorială Mihai Eminescu. A consemnat discuțiile cu Noica, vizitele acestuia la Botoșani, încercările de a convinge autoritățile vremii despre importanța facsimilării manuscriselor; consemnările nu au fost făcute cu intenția de a fi publicate; acum cînd manuscrisele au fost facsimilate, a decis să publice jurnalul care conturează strădaniile filosofului, din păcate împlinite doar în parte în timpul vieții. De curînd au apărut notațiile lui Valentin Coșereanu: Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu, Iași, Editura Junimea, colecția „Eminesciana”, 2018, 196 p.

Pe 2 octombrie 1984, Constantin Noica, însoțit de doi prieteni, vizitează casa memorială, transcrie în cartea de onoare un fragment din manuscrisul 2268, Despre „Arhei”, pentru ca seară să țină o conferință despre manuscrisele eminesciene, conferință pe marginea căreia Valentin Coșereanu face cîteva observații: „Din întîmplare m-am nimerit chiar lîngă el. Din unghiul acela nu mai părea adus de spate, l-am văzut drept ca bradul. Vorbind, căpătase verticalitate. Și nu una oarecare, ci una olimpiană. N-a obosit nicicum auditoriul. Totul a curs într-o argumentație firească. Rezumînd, ideea a fost următoarea: opera tipărită este una, iar manuscrisele sînt alta. Pe oglinda fiecărei pagini poți vedea un laborator în lucru. Ce muncă asiduă! Cît dor de a afla la un om care știa atîtea!” Pledoaria lui Constantin Noica pentru facsimilare era pe deplin întemeiată, acolo unde erau corecturi, ștersături, variante, acolo era imaginea vie a laboratorului, nu în opera tipărită, acolo unde era forma definitivă. Dorința filosofului era ca forma facsimilată a manuscriselor eminesciene să ajungă la Ipotești, deși Gabriel Ștrempel, directorul Bibliotecii Academiei, era sceptic, „nimeni nu le va citi acolo în fundul lumii”. Sigur nu se punea în discuție accesul direct la manuscrise, ci copierea caietelor pe microfilme și plelucrarea lor. Din notațiile lui Valentin Coșereanu, lucrurile nu erau deloc simple, nici mijloacele tehnice nu erau pe măsura inițiativei, așa încît tînărul muzeograf nota cu mîhnire: „Ne despărțim adînciți în tristețe și deznădejde.” Sînt notate demersuri pe lîngă instituții ale statului, dar și la numeroase întreprinderi care își ofereau sprijinul, deși în octombrie 1986 lucrurile nu avansaseră spectaculos; mai intervenise în discuții și Iosif Constantin Drăgan care se oferea să le facsimileze într-o lună, deși Noica insista că aceasta era datoria unei instituții românești. Deși fotocopierea înainta cu dificultate, la un moment dat Noica a avansat ideea necesității reorganizării manuscriselor, ceea ce ar fi complicat lucrurile si mai mult. „Poate că singurul înțeles al acestei eventuale întreprinderi n-ar fi zadarnic, avînd în vedere următorul raționament: cum în caiete diferite găsim adesea variante, strofe sau chiar un vers răzleț al aceleiași poezii, cine știe cărui înzestrat de Dumnezeu îi va fi dat ca în fața întregului noian de versuri la un loc să deslușească o altă ordine decît cea a lui Perpessicius, poate chiar mult mai aproape de viziunea poetului însuși”, scrie Valentin Coșereanu. În cazul manuscriselor care conțin gînduri răzlețe, corecturi, ștersături nu este vorba de o anume indiscreție cu care patrundem în intimitatea laboratorului creației, ci admirația față de imaginea în care scriitorul se recunoștea. Eminescu a păstrat și purtat cu grijă caietele sale cu însemnări. În ziua de 1 octombrie 1987, Constantin Noica semna în cartea de onoare a casei memoriale bucuros că înfăptuise, fie și parțial, facsimilarea caietelor; peste două luni, la începutul lui decembrie trecea dincolo, dar împlinise visul ca tinerii să poată citi o parte a însemnările lui Eminescu. Editarea manuscriselor eminesciene a fost preluată de Academia Română, într-o ediție coordonată de Eugen Simion, apărută la Editura Enciclopedică.

În deceniul al patrulea al veacului trecut, N. Iorga și G. Călinescu au cerut publicarea întocmai a manuscriselor eminesciene; au urmat demersurile lui Constantin Noica și ale lui Petru Creția, care scria atît de frumos: „Cît a visat, Doamne, cît a visat prietenul nostru pierdut, de nepierdut, să vadă cu adevărat în mîinile tuturora, întruchipate aidoma, manuscrisele lui Eminescu. Gîndul lui nu se oprea la o simplă diseminare bibliotecărească și universitară a acestor imagini. Concepuse, așa, facsimilată, o ediție de tiraj național.” Constantin Noica scria cu entuziasm despre sensul formator al manuscriselor lui Eminescu, despre rodnicia întîlnirii cu manuscrisele sale care „nu pot fi străbătute decît în întregime, cu sentimentul că te afli în fața omului deplin al culturii românești.”