Pelerin prin viață

Personalitate remarcabilă a filosofiei stoice, a vieții politice și a literaturii romane, Lucius Annaeus Seneca s-a născut la Corduba, în Spania, într-unul dintre primii ani ai erei noastre, anul exact nefiind precizat de nici o sursă istorică. Era fiul lui Seneca cel Bătrân, cunoscut și sub numele de Seneca Retorul. A fost trimis de timpuriu de tatăl său la Roma pentru a studia retorica în vederea unei cariere de avocat; pe lângă retorică, tânărul Seneca este atras de filosofie urmărind cu interes cursurile lui Attalus, ale lui Posidonius sau ale lui Sotion din Alexandria; iată ce spunea despre lecțiile lui Attalus: „Pe mine, cel puțin, când ascultam pe Attalus vorbind împotriva patimilor, a rătăcirilor și a păcatelor vieții, mă apuca adesea mila de neamul omenesc, iar pe vorbitor îl puneam în înaltul cerului și mai presus de culmea hărăzită unui om.”

Astfel, Seneca s-a familiarizat de tânăr cu stoicismul și pitagorismul, cu gândirea religioasă și curentele filosofice alexandrine pe care le cunoscuse în timpul lungii șederi în Egipt, unde mătușa sa îi pregătea o frumoasă carieră politică. Revenit la Roma Seneca ocupă postul de chestor, începutul unei strălucite cariere politice, dar și al unei vieți tumultuoase. În anul 41, împăratul Claudiu îl exilează în Corsica, sub acuzația de adulter cu Iulia Livilla, sora împăratului Caligula. În anul 49, Agrippina, soția împăratului Claudiu, îl cheamă din exil încredințându-i educația fiului său, Nero, care foarte tânăr devine împărat, Seneca fiindu-i unul dintre sfetnici. În anul 62 Seneca se retrage din viața politică și se consacră în întregime activității filosofice; trei ani mai târziu este bănuit că a luat parte la conjurația lui Piso împotriva lui Nero, împăratul cerându-i să se sinucidă; o face împăcat și demn, act descris de Tacitus în Anale. Morala stoică pe care Seneca a îmbrățișat-o din tinerețe și căreia i-a rămas credincios toată viața se regăsește în toate scrierile sale, fie literare (Agamemnon, Oedip, Fenicienele, Hercule ieșit din minți, Troienele, Medeea, Fedra), fie filosofice și morale (Consolație către Marcia; Despre constanța înțeleptului, către Serenus; Despre viața scurtă; Despre liniștea sufletului, către Serenus; Despre clemență; Despre binefaceri; Problemele naturii). Nu cu mult timp în urmă a fost reeditată una dintre cărțile remarcabile ale lui Seneca: Scrisori către Luciliu, traducere și note de Gheorghe Guțu, introducere și tabel cronologic de Dionisie Pîrvuloiu, București, Editura Humanitas, 2020, 540 p.

Pentru Seneca filosofia a fost viața însăși, căutând să surprindă limitele și avânturile originalității filosofiei morale. Seneca a preluat elemente ale doctrinei fundamentale a tradiției stoice ortodoxe; alături de Epictet și Marcus Aurelius, Seneca a ilustrat „stoicismul imperial”, a treia mare perioadă din istoria stoicismului. Misiunea filosofică a lui Seneca consta în a aplica, sufletului său și sufletului altora, remediile găsite de cei din vechime, care au devenit dogme ale stoicismului și fără de care nimeni nu poate duce o viață suportabilă, nicidecum fericită: „Filosofia nu este o meserie pe placul mulțimii și nici făcută pentru ostentație. Ea nu stă în cuvinte, ci în fapte. Nu recurgi la dânsa, ca să-ți treacă ziua cu un fel de desfătare sau să-ți alungi plictiseala când n-ai ce face. Ea îți formează și îți modelează sufletul, îți rânduiește viața, îți îndrumă faptele, îți indică ce trebuie să faci și ce nu, șade la cârmă și le arată drumul printre stânci celor ce se luptă cu valurile mării în furtună.” Unul dintre îndemnurile statornice adresate de Seneca lui Luciliu a fost „pătrunde-te de filosofie până în adâncul sufletului”, pentru că filosofia ne învață să acționăm după regulile ei; în acest fel, întreaga existență a omului va avea un stil în concordanță cu acțiunile lui. „Să ne împrejmuim cu zidul filosofiei, zid de nepătruns, pe care soarta, oricât l-ar izbi cu multele ei mașini, nu-l poate trece”, scrie Seneca. Filosofia este deopotrivă contemplativă și activă, privește și acționează, având scopuri pământești, dar privind și către înalt: „Urmează deci că, fiind contemplativă, filosofia are principiile ei și, mai departe, că nimeni nu va putea să pornească cum se cuvine la acțiune afară de acela care va fi în posesia teoriei, cu ajutorul căreia va putea îndeplini regulile îndatoririlor în orice împrejurare.” Discursul filosofic al lui Seneca este mai întâi un discurs moral, de altfel Seneca plănuia o carte intitulată Filosofia morală, despre care nu se mai știe nimic; după ce omul va fi îndrumat pe calea virtuții, el va putea învăța cum se descurcă sofismele, cum se disting ambiguitățile, cum se pătrund obscuritățile.

Scrisorile către Luciliu trebuie citite ca un vast program de îndrumare spirituală, adaptate etapelor de progres spiritual prin care Seneca urmărea să-l apropie pe Luciliu de filosofie și de filosofia stoică, încercând astfel să-l îndepărteze de tendințele epicuriene spre care l-ar fi îndrumat tinerețea. Îndemnurile mai vârstnicului Seneca erau spre tranquilitas, spre coerența cu sine, obținută prin constanța judecății și a voinței, prin prețuirea timpului, a vieții: „Dacă ai vrea sa iei seama, cea mai mare parte din viață ne-o pierdem făcând răul, o mare parte dintr-însa nefăcând nimic și viața toată făcând altceva decât ce trebuie. Ai putea să-mi arăți pe cineva care pune vreun preț pe timp, care-și socotește ziua, care-și dă seama că pe fiece zi el moare? Căci noi într-asta ne înșelăm: vedem moartea înaintea noastră, când mare parte dintr-însa a și trecut: tot timpul dinapoia noastră e-n stăpânirea ei.” Seneca îi scrie lui Luciliu despre bucuria de a trăi frumos, de a lăsa loc celor ce vin dinăuntru, nu celor amăgitoare, pentru că „plăcerile de care se îmbată mulțimea au un strat ușor, superficial. Orice bucurie venită din afară n-are temei.” Seneca detestă plăcerile violente, nesigure, provizorii, îi cere lui Luciliu să nu confunde plăcerea cu bucuria, să învețe să fie fericit. Bucuria nu se găsește în „eul” individual, în corp, ci în „cea mai bună parte a eului”, în suflet, în rațiune, în măsura în care aceasta se conduce după o normă transcendentă: „Ești o ființă rațională. Prin urmare care este la tine binele? Rațiunea desăvârșită.” Îndemnul plin de tâlc al lui Seneca este să nu naufragiem înainte de a urca pe corabie.

Pentru Seneca, esența înțelepciunii este fericirea, rațiunea perfectă, virtutea, coerența cu sine, securitas (forța proprie a sufletului care domină pasiunile, teama, furia), tranquilitas (opusul instabilității voinței). Trebuie menționat că pentru stoici, filosofia nu se confunda cu înțelepciunea, căci în raport cu filosofia înțelepciunea era o normă transcendentă, un ideal aproape inaccesibil. Era o distincție preluată de stoici din dialogul platonician Banchetul. Dar Seneca nu perorează cu talent despre înțelepciune, el a practicat cu perseverență exerciții prin care filosoful s-a străduit să trăiască, exerciții pe care le recomanda și lui Luciliu. Unul dintre primele exerciții consta în a ține seama de urgența schimbării, a convertirii („Așadar, pe tine îndreaptă-te”); printre subiectele epistolelor către Luciliu, unul asupra căruia Seneca revine constant este moartea: „Pentru noi, destrămarea este moartea. Dar noi nu vedem decât ce-i în preajma noastră: mintea noastră tâmpă, robită trupului, nu vede mai departe. Altminteri, dacă omul ar ști că viața și moartea, ca totul în lume, trec mereu una în locul alteia, că cele întocmite se risipesc și cele risipite se întocmesc, că în această lucrare se arată arta veșnică a divinității care conduce totul, ar suporta mai curajos sfârșitul său și alor săi.” Strâns legat de gândul asupra morții este concentrarea asupra prezentului, dobândirea conștiinței valorii timpului; este o schimbare radicală a dispoziției interioare, omul nemaifiind acaparat de gândul la cele trecute, dar nici de reverii asupra unui viitor nesigur, ci trăind evenimentul care se desfășoară: „Dacă zeii ne vor mai da o zi, s-o primim bucuroși. Fericit și deplin stăpân pe sine este numai acela care așteaptă ziua de mâine netulburat. Cine spune «am trăit» se scoală în fiecare zi pentru un nou câștig.” Să ne fortificăm înlăuntrul nostru, ar spune Seneca, îndemnându-ne să trăim o clipă de fericire ca și când ar fi o eternitate.

Pentru Seneca, înțeleptul se cufundă în totalitatea universului, printr-o mișcare naturală patria sa fiind întreg spațiul, întreg timpul. Prin aceasta el accede la splendoarea existenței universale. Dincolo de influențele neopitagoreice și neoplatoniciene, opera lui Seneca este una dintre cele mai înalte expresii ale eticii stoice. Scrisori către Luciliu, adevărat tratat de morală, ne învață că înțelepciunea este deschisă tuturor și că filosofia nu respinge pe nimeni.