leclecrq-de-bal-metamorphose-mystere-initiatiqueCele mai multe basme și mituri conțin povestiri ale unor metamorfoze, zei care se transformă în oameni, în animale sau plante, oameni care iau diverse înfățișări. Astfel, metamorfoza imaginată neagă ordinea lucrurilor. Dar prin aceasta deschide posibilitatea de a scăpa condiției umane, compensînd apăsătoarele constrîngeri, dificultăți sau decepții printr-un vis. Transgresînd legile naturii, metamorfoza se joacă cu identitatea/alteritatea. Acteon, deși știa că-i este interzis, o privește pe zeița Diana în timp ce se scălda goală într-un izvor; supărată, zeița îl transformă în cerb. Nimfa Dafne a fost prefăcută în laur, de Ladon, în alte variante de Zeus, pentru a o salva de insistențele lui Apollo. Tînarul Lucius, din romanul Măgarul de aur, de Lucius Apuleius, este transformat din greseală, de tînăra Fotis, în măgar. Françoise Leclercq-Bolle De Bal, citind numeroase povestiri, legende și mituri se întreabă dacă în aceste scrieri este vorba despre metamorfoza corpului sau a spiritului, dacă este vorba despre formă sau despre metamorfoza interioară, de o renaștere pe un alt plan. Pornind de la un gînd al lui Mircea Eliade care traducea în termeni inițiatici aventurile eroilor si eroinelor din povești, sugerînd că miturile și poveștile derivă din rituri inițiatice sau de trecere, Françoise Leclercq-Bolle De Bal nu face diferența între povești și mituri și își expune aceste idei în cartea La métamorphose, mystère initiatique. A la lumière des contes, mythes et rituels maçonniques, Paris, Maison de Vie Editeur, collection „La Franc-Maçonnerie initiatique”.

Metamorfoza nu poate fi gîndită în afara discuției despre corp și suflet/spirit, iar marile epoci istorice au avut concepții diferite; concepțiile biblică și medievală accentuau unitatea omului (corp și suflet), în vreme ce Renașterea le-a privit distinct. Metamorfoza este una dintre soluțiile pentru a scăpa morții fizice, este un pod aruncat între temporal și atemporal, implicînd existența a două lumi diferite, naturalul și supranaturalul, temporalul și eternul, opunînd morții continuitatea. Metamorfoza, scria Pierre Brunel, combină alteritatea și identitatea, este deopotrivă imaginar și real, cuvînt și ființă, sens și non-sens. În povestiri și în mituri toate personajele au puteri supranaturale și practică metamorfoza asupra lor înseși, asupra oamenilor pe care-i întîlnesc; în cazul zeilor ei practică și autometamorfoza, simpla intenție fiind suficientă pentru a produce transformarea dorită. Zeus se transformă în taur pentru a o rapi pe Europa, în lebădă pentru a o seduce pe Leda, în ploaie de aur pentru a o întîlni pe Danae.

Mitul esențial în masonerie este cel al cuvîntului pierdut; în toate civilizațiile unele mituri fac aluzie la ceva ascuns sau pierdut, ceva care trimite la nostalgia originilor, la un principiu original. Căutarea cuvîntului pierdut înseamnă căutarea corpului maestrului Hiram, dar și substituirea cuvîntului prin care să se recunoască masonii. Nu este, susține autoarea cărții, un simplu cuvînt de substituire, ci un cuvînt care este o interogație filosofică, este despre misterul morții, despre o posibilă renaștere. Metamorfoza este trecerea de la o stare la alta, atinge forma dar mai ales spiritul, presupune probe dificile. Metamorfoza interioară nu este o schimbare de formă, ci una de comportament, în urma reașezării valorilor, a unui lung proces de analiză, de reflecție. Metamorfoza interioară începe printr-o călătorie, printr-o introspecție. Construirea sinelui este un proces amplu, iar încercările îl așază pe om în fața stabilului și a efemerului, în fața știutelor și neștiutelor. Toate ritualurile inițiatice cer trecerea dincolo de superficialitatea lucrurilor, părăsirea lumii aparențelor pentru împlinirea metamorfozei interioare care este o trecere către o altă existență.