oceanul_sufletului_persp2Rumi este unul dintre cei mai cunoscuți poeți persani, un personaj venerat din Turcia pînă în Extremul Orient. Jalal al-Din Rumi (1207-1273) s-a născut la Balkh, în Afganistanul de astăzi, era fiul unui mistic și teolog renumit, Baha’ al-Din Walad, care de frica invaziei mongole și-a protejat familia plecînd în exil, un exil care l-a purtat la Mecca, apoi la Damasc unde tînarul Jalal și-a desăvîrșit formația intelectuală, pentru a se stabili în Anatolia, numită Rum, țară a grecilor, de unde și supranumele de Rumi, poet adus în atenția cititorilor români prin volumul Oceanul sufletului, București, Editura Herald, colecția “Înțelepciunea inimii”, traducere din limba persana și note de Otto Starck, studiu introductiv de Teodoru Ghiondea, 208 p. Parte din instrucție, Jalal o datorează tatălui, iar după moartea acestuia lui Burhan al-din Muhaqqiq, cel care l-a introdus pe tînărul Jalal în științele spirituale, așa încît la moartea lui Burhan (1240) Jalal al-Din încheiase studiul științelor exteriore și parcursese gradele spirituale ale ascezei și ale contemplării interioare, era deja o personalitate mistică recunoscută. Învățătura sa aduna în jurul său un mare număr de discipoli atrași de renumele său.

Dar el nu ar fi fost decît un maestru spiritual în cea mai pură tradiție a sufismului clasic, un nume printre atîtea altele în înmulțirea exagerată a școlilor mistice care au marcat vîrsta de aur a sufismului, fără un eveniment major care a bulversat universul său interior. Întîlnirea cu Shams al-din din Tabriz avea să ilumineze creația poetică a lui Jalal. Cînd a ajuns la Konya, în 1244, dervișul itinerant era în căutarea unui companion spiritual capabil să-i înțeleagă vorbele. Shams nu aparținea nici unui ordin sufi constituit. Întîlnirea celor doi a fost fulgerătoare, așa cum apare în toate relatările contemporanilor, care au mai reținut că întîlnirea celor doi a însemnat pentru Jalal deschiderea către o nouă dimensiune, cea a trecerii de la gîndirea exoterică la o experiență esoterică, iar aceasta avea să producă un șoc; intrarea în această nouă dimensiune revelată de Shams este indisociabilă de experiența iubirii mistice; este experiența fulgerătoare a iubirii, a uniunii spirituale care reproduce la scară umană uniunea cu divinitatea, scopul ultim al căutării spirituale. Jalal se supunea maestrului și prietenului său ca și cînd ar fi trăit prezența Altuia în stare pură, a Unității niciodată departe de Dumnezeu. A renunțat la lecțiile sale și s-a retras cu Shams în singurătate, petrecînd timp îndelungat în conversații intime, la care uneori asista fiul sau, Sultan Walad, părăsind toate locurile unde ar fi putut întîlni discipolii săi. Atunci Jalal s-a inițiat în sama’, concertul spiritual însoțit de dans. Este ușor de imaginat, pornind de la poziția socială a lui Jalal în sînul comunității, șocul produs printre locuitorii din Konya în general și printre apropiații săi: cum maestrul lor a fost fascinat, vrăjit de un derviș rătăcitor despre care pînă atunci nu auzise nimeni? La capătul cîtorva luni de intimitate, Shams, care-și atrăsese dușmănia anturajului lui Jalal, a dispărut și în ciuda insistențelor lui Jalal Shams nu a revenit la Konya; se spune că ar fi fost asasinat. Scriind despre acest moment din viața poetului și misticului persan, Leili Anvar-Chenderoff scrie că etapei de unire îi urmează una de separare fără trăirea căreia experiența iubirii nu ar fi completă. De altfel această alternanță a celor două stări corespunde alternanței clasice în înlănțuirea spirituală între qabd și bast, contracție și dilatare spirituale, sau, după cum plastic se exprima Henry Corbin, sistolă și diasistolă. În urma bruștei separari de Shams, Jalal se va deda cu pasiune dansului ritual sama’; se spune că era nebun de furie și supărare, și practica fără încetare concertul spiritual, dansînd zi și noapte. În timpul lungii perioade de doliu imposibil, Jalal a început să scrie poezie pentru a exprima experiența sa de sfîșiere lăuntrică. Atunci avea să scrie Dîvan-e Shams, o culegere de poeme inspirate sau dedicate lui Shams, care alături de alte opere majore aveau să configureze gloria celui care va primi supranumele de Rumi sau de Mevlana/Mawlana, adică Maestrul, Învățătorul, Îndrumătorul, Călăuzitorul.

Dîvan-e Shams este un monument al poeziei persane, unul din jaloanele filosofiei islamice; este un imn închinat tînărului și frumosului derviș care devine “martorul contemplației”, cel care pentru un timp a absorbit toate clipele lui Rumi. Cunoscătorii filosofiei islamice susțin că poemul lui Rumi trebuie citit după parcurgerea cărților lui Ibn’Arabi sau Sohravardî, întrucît se impune o comparație între meditațiile asupra lui Dumnezeu revelat și asupra Feței umane a divinității. Și aceasta nu numai pentru că Rumi este la originea întregului curent sufist care, rupînd cu ascetismul, este impregnat de platonism, ci pentru că el caută să arate în distihuri de o inefabilă frumusețe relația paradoxală de iubire între Unul necunoscut și creatura sa. Problema centrală la Rumi este cum Cel care este ascuns tuturor creaturilor dorește să fie cunoscut? Scrierea în versuri a lui Rumi este pentru cultura persană ceea ce este Banchetul lui Platon pentru cultura greacă, apoi pentru Renaștere, afirmă Christian Jambet. Tema centrală este cea a teofaniei; Absentul prin excelență, Unul capătă contur în Iubitul, a cărui prezență fizică este Shams din Tabriz. “Această prezență imediată, manifestînd nevăzutul în văzut, nu acoperă dorința ci o exasperează. Teofania este deopotrivă prezența și absența Unului, mai bine spus: prezența absenței sale. Ea este cauza dorinței și ea este, ipsofacto, obiectul unei iubiri pe care nici o plăcere plină nu o consolează”, scrie Christian Jambet. Prin celebrarea mistică în dans și poezie, Rumi umple spațiul care separă pentru că el găsește în extaz manifestarea spirituală a lui Shams, dincolo de contingențele terestre; de aceea poezia sa este deopotrivă expresia unei rupturi, a unei sfîșieri și celebrarea nunții mistice cu cel care va rămîne, în ochii săi, “soarele adevărului”. Această experiență epifanică care se găsește în centrul experienței sale poetice, dominată de imageria focului și a luminii, atinge paroxismul atunci cînd își trimite fiul să-l caute pe Shams, iar fiul descrie experiența contopirii spirituale a tatălui său: sîntem îndepărtați prin corp, fără corp si fără suflet nu formăm decît o lumină, a-l vedea înseamnă a mă vedea și a mă vedea înseamnă a-l vedea, eu sînt el, el este eu. Impresia de ansamblu a scrierii Dîvan este cea a unei iubiri ardente, a unei pasiuni care exaltă poetul și îl consumă; flacara pe care a aprins-o Shams nu s-a stins niciodată, opera lirică întemeindu-se pe imageria luminii, focului, a izbucnirii. De aceea nu este surprinzător că o a doua temă recurentă în Dîvan este cea a melancoliei, alternînd cu exaltarea și bucuria. Universul este în culorile iubitului și strălucește de lumina sa. Dar, în același timp cu această revelație, survine noaptea teribilă în care sufletul apare ca vidul însuși, iubirea nu mai este nici sacră nici profană; Rubi, ca și Ruzbehân sau Ahmad Ghazâlî nu distinge iubirea care irupe din sufletul iubitului de invazia iubirii pe care i-o provoacă divinitatea. Polii expresiei poetice a îndrăgostitului sînt separarea și unirea, suferința și bucuria, distrugerea și plenitudinea, iar finalitatea iubirii este pierderea sinelui în celălalt și contopirea totală care este indicibilă. O a treia temă a poemului este diferența între realitate și real. Realitatea este totdeauna sesizabilă, prin mijloacele cunoașterii sensibile sau inteligibile. Totdeauna ea poate să cadă în plasele spiritului, în vreme ce realul este imposibil de desfăcut. “Rumi, afirmă Christian Jambet, este metafizicianul evenimentului, imprevizibilului, instabilului. Iubirea este o probă în care eul se metamorfozează, unde trebuie să renunțe la orice recompensă, unde extincția sinelui este calea necesară supraexistenței în Altul.” Versurile sale concentrează dorința integrală: “Ieri Maestrul cu o lampă parcurgea orașul/Plictisit de demon și de fiară, caut un om!/ Ei mi-au zis: este de  negăsit, și noi am căutat! Lucrul pe care nu-l găsesc: iată dorința mea.”

Mathnawî este o epopee spirituală, titlul cărții venind de la forma prozodică folosită, distihuri rimînd între ele, avînd o armonie silabică generală. S-a spus despre Rumi că a fost un mare mistic, un maestru spiritual, un teolog, mai puțin că a fost unul din marii filosofi ai lumii islamice. În adevăr, gîndirea sa reprezintă unul dintre sistemele filosofice cele mai complexe si originale. “Studiind Mathnawî, afirmă Djamchid Mortazavi, înțelegem clar că această operă nu este numai o operă mistică; este o sumă a gîndirii metafizice și filosofice înglobînd tot ceea ce privește gîndirea și psihologia umană.” Rumi adaugă concepțiilor filosofice de sorginte greacă elemente doctrinale originale, dar gîndirea sa originală nu se oprește aici, baza esențială pe care și-a așezat epopeea fiind credința în unitatea Existenței: spiritul uman este separat de originea sa prin individualitatea ființei sale privizorii, dovedind de asemenea nostalgia revenirii la origine și unirea cu ea. Teme de influență neoplatoniciană, cum ar fi uitarea, coborîrea, expatrierea ocupă o mare parte a acestei viziuni asupra lumii în care ni se vorbește despre Iubirea pentru Dumnezeu, argumente contradictorii, harul divin, constrîngerea divină și libera voință, divinul imbold creator, pricina divină, întîlnirea cu moartea, lumină și culoare, vădirea prin contrarii, reînnoirea creației. Sub stratul prim al versului scris cu talent, Rumi vorbește despre ierarhia emanațiilor succesive ale rațiunii de la rațiunea universală pînă la a zecea emanație, care este intermediară între lumea divină și lumea fenomenală. Privitor la rațiune, materie si formă, Rumi este în acord cu filosofia islamică, admițind concepțiile lui Aristotel, dar în ceea ce privește spiritul este tributar platonismului și neoplatonismului, la Rumi forma fiind manifestarea unei multiplicitați aparente în sînul unei Existențe absolut unice, consideră Djamchid Mortazavi. Este cu neputință a rezuma o operă atît de vastă și de complexă, mai cu seamă că nu are structura clasică a unui sistem elaborat, a unui tratat de filosofie și teologie sufiste. Regăsim în epopeea lui Rumi anecdote din literatură, din istoria religioasă sau profană, din folclor, pasaje didactice sau versuri înflacărate, toate sub semnul unei strălucite înlănțuiri dialectice, așa cum apare în aceste distihuri: “Nu vezi culoarea fără lumina din afară./ Culorii din lăuntru la fel i-e dat s-apară./ Lumina din afară-i din stele și din soare./ Cea din lăuntru vine din Veșnica splendoare./ Lumina prin contrariul luminii-o poți cunoaște,/ căci pe contrar, contraru-l vădeste, cînd se naște./ Lipsită de contrariu, Lumina cea divină/ nu poate prin contrariu vădită să devină.” Amplul poem este și un expozeu al numeroaselor experiențe mistice care rezumă o existență de extaz și de asceză trăită în interior cu o rară intensitate, dar este în egală măsură o ilustrare a unei doctrine spirituale a iubirii și nu dezminte cu nimic aspirațiile de operă lirică: “Deși numai cuvîntul aduce limpezire,/ mai limpede-i Iubirea cuprinsă de-amuțire./ Cînd pana se grăbește să scrie fără frică,/ de-ajunge la Iubire, pe sine se despică./ În fața Ei, rațiunea-i ca-n smîrcuri o mîrțoagă,/ Iubirea-i doar în stare iubirea s-o-nțeleagă.” Metoda din Mathnawî, care constă în a prezenta prin anecdote, povești, mituri, realități spirituale, arată că pentru Rumi înaintarea pe calea desăvîrșirii spirituale corespunde unui demers atît experimental cît și intelectual. Nu este o disjuncție între material și spiritual, infinita multiplicitate a universului creat dînd astfel seamă de unitatea transcendentă care guvernează creația și pe care ființa umană trebuie să o găsească în ea însăși pentru a-și cunoaște Creatorul. În microcosmosul inimii, al sufletului, loc al unificării, omul trebuie să întîlnească macrocosmosul, să se lase pătruns de el pentru a depăși iluziile multiplicității și să atingă “oceanul unicității”: “Tărîmu-nchipuirii-i mai strîmt c-al neființei,/de-aceea-nchipuirea-i izvor al suferinței. Mai strîmtă e ființa decît închipuirea, și lunii îi rămîne atunci doar arcuirea. Astfel, ființa lumii simțirii și culorii/e strîmtă precum este lăuntrul închisorii. De-ngustă-a-ajuns, multiplul și amestecu-s de vină,/căci simțurile-atrase-s de tot ce se îmbină. e dincolo de simțuri Unificarea sfîntă. Rîvnind Unicitatea, pe drumu-acest te-avîntă! E-un unic fapt porunca «Să fie» și de-a fost/prin două vorbe spusă, e unic al ei rost.” Rumi accentuează ideea devenirii, considerînd ființa ca o serie de schimbări perpetue și succesive; el declară că în fiecare clipă lumea și noi înșine ne întoarcem în neant de unde suflul divin ne readuce la viață; continuitatea nu este decît o aparență și stabilitatea lucrurilor o iluzie, gînduri care dau măsura întinderii și profunzimii sistemului filosofic al lui Rumi, în care numai cunoașterea iluminată de lumina divină este susceptibilă de a merge direct la sursă, în vreme ce cunoașterea discursivă se bazează pe mărturia adeseori înșelătoare a simțurilor. Rumi le cerea discipolilor să nu le lipsească niciodată simțul suprasensibilului și doctrina Imaginatiei active. Henry Corbin susține că “tot ceea ce numim în zilele noastre fenomenologie a formelor simbolice, metafizică a imaginației își găsesc în Mathnawî o materie inepuizabilă.”

Mathnawî a fost prezentată rînd pe rînd ca o carte de poezie mistică sau ca un comentariu general de teologie islamică, un comentariu esoteric al Coranului, un expozeu al gîndirii și viziunii mistice, o doctrină metafizică, un studiu aprofundat de psihologie, o metodă pedagogică extrem de subtilă; în realitate este o strălucită sinteză a celor amintite. Mathnawî este o invitație la transformarea radicală a ființei care permite a vedea lumea “altfel”  decît ne apare; este experiența iubirii care permite deschiderea ochiului interior și înălțarea la o nouă dimensiune, la “lumea unității, care transcende dualitatea, lumea unde se conciliază contrariile”. Ca epopee spirituală se poate spune că Mathnawî povestește călătoria sufletului de la originea sa pînă la destinația finală, un drum pe care îl face coborînd din patria celestă în cea pămînteană pentru a relua ciclul ascendent; poemul, spune Leili Anvar-Chenderoff, poate fi citit ca o lungă meditație asupra unui verset coranic: “Noi sîntem ai lui Allah și noi la El ne întoarcem.” Pornind de la acest verset poate fi înțeles Cîntecul naiului din deschiderea poemului Mathnawî; trestia din care e făcut naiul este o metaforă a exilului și suferinței sufletului pe pămînt: “Deși întreaga-mi taină în plînsul-mi se ascunde,/nu-i ochi și nici ureche să știe-a o pătrunde./Nu-i trupul pentru suflet un văl, nici pentru corp/nu-i duhul văl, dar dacă vrei duh să vezi, ești orb./De-nsîngerata Cale-a iubirii naiul spune,/și deapănă-o poveste, a dragostei nebune.” În poemul lui Rumi se găsește ascunsă o învățătură mistică extrem de profundă, o doctrină teologică sublimă, încît s-a putut spune că “Mathnawî spiritual al lui Rumi este un Coran în limba persană.”