Auzim deseori vorbindu-se despre masonerie ca fiind Arta regală. Ce este arta? Este masoneria o artă? Este Arta regală?
La aceste întrebări, şi la altele, încearcă să răspundă Jean Onofrio în recenta sa carte L’Art royal de la franc-maçonnerie. De la royauté en esprit à la construction du temple (Paris, Editions Maison de Vie, 2013, 128 p.). Arta este expresia unui mister al vieţii, ea cere coerenţă şi armonie. Johann Valentin Andreae scria că misiunea artei este sesizarea adevărului primordial, să facă auzit ceea ce altfel rămîne neauzit, să enunţe Cuvîntul primordial, să reproducă imaginile primordiale. Pentru Jean Onofrio „francmasoneria iniţiatică este tripla expresie a artei: o artă de a trăi, o artă de a construi şi o artă de a muri.” Arta regală nu este o artă plăcută regelui, ci este arta regelui, istoricii care au studiat sacralizarea puterii regale susţinînd că regele avea un corp individual şi muritor, şi un corp simbolic şi nemuritor. Corpul muritor, cu finitudinea sa, este un receptacol temporar, dar el este locuit de un corp nemuritor. Cu cele trei coloane, masoneria dispune de instrumentele/uneltele unei gîndiri creatoare; naşterea şi dezvoltarea unei gîndiri creative devin posibile pornind de la invariantele de la care masonii nu pot devia. „În aceasta constă cu adevărat marele secret şi marele mister al Artei regale”, precizează autorul. Realizată de masonii operativi, Arta regală este punerea în operă după legi divine, şi reprezintă un ideal de creaţie a templului şi de manifestare a Luminii. Templul este o hieroglifă monumentală a prezenţei divine, este un arhetip care uneşte ceea ce este jos cu ceea ce este sus, tenebrele cu Lumina, spiritul cu materia, cerul cu pămîntul. „Templul, spunea Jean Hani, este fixarea prezenţei spirituale într-un suport material.” Templul este imagine a omului şi deopotrivă a universului. Sigur, sînt formulări reale, pline de tîlc şi de învăţăminte; dar dacă toate acestea sînt publicate, cunoscute, predate în şcoli şi universităţi, care este tipul de cunoaştere, iniţierea specifică pe care o poate transmite iniţierea masonică? Cunoaşterea, din latinescul cognoscere, înseamnă a învăţa să cunoşti. Adevărata cunoaştere se face prin apropierea misterelor, prin trecerea de la existenţă la esenţă, de la iluzie la realitate, de la văzut la nevăzut. Iniţierea constă în a trăi în interior ceea ce se caută a fi cunoscut. „A construi templul, scrie Jean Onofrio, înseamnă a construi omul, deopotrivă om cosmic al cărui simbol este templul, şi omul întrupat în această lume. Construcţia templului este deopotrivă scopul şi mijlocul acestei comuniuni, a desăvîrşirii acestei Cunoaşteri.” Iniţierea ne apropie de misterul începuturilor, ea este o extraordinară experienţă, o trecere de la lumea profană la lumea sacră, o intrare în regatul Luminii; primele două grade îl apropie pe iniţiat de secretele meşteşugului, de mînuirea uneltelor asupra materiei; al treilea grad este al mitului, al misterului, al cunoaşterii profunde. Artă a transmutării, dar nu în sens peiorativ transformînd plumbul în aur, alchimia se regăseşte pe tot parcursul iniţiatic; o ţinută este o mare celebrare alchimică. Alchimia, în dimensiunea sa fundamentală, intervine în momentul inevitabilei întîlniri cu moartea, în lojă o moarte simbolică, o trecere către o altă lume, la iniţiere, dar mai tîrziu în gradul de maestru. Arta regală lucrează la reconstituirea unităţii şi la menţinerea coerenţei viului. Natura umană poate fi supusă unui proces de transformare esenţială, efectivă, pozitivă, dar să nu uităm vanitatea speciei care se crede forma ultimă a vieţii. De aceea iniţierea trebuie să-i redea omului coerenţa interioară care să-l apropie pe om de destinul său. Cartea lui Jean Onofrio tocmai aceasta încearcă să reamintească: Arta regală are misiunea de a trăi şi transmite iniţierea.
Simbolul Pelicanului apare în gradul al XVIII-lea al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat; bijuteria asociată gradului reprezintă un compas între braţele căruia se află o cruce pe care se împleteşte un trandafir, iar sub trandafir un Pelican care îşi hrăneşte puii. Un simbolism complex care a generat multe interpretări, unele nelipsite de exagerări. Simbolului Pelicanului îi este consacrată recenta carte semnată de Constance Delpierre: Le Pélican. Un chemin vers les Hautes Grades (Paris, Editions Maison de Vie, 2013, 128 p.). Prezent în mitologii şi bestiarii, Pelicanul a fost asociat sacrificiului cristic, subiect asupra căruia cercetătorii nu sînt întrutotul de acord; Pelicanul este asociat mai curînd mitului lui Osiris, prezent în masonerie sub forma mitului lui Hiram, arhetipul Maestrului. Bestiariile medievale amintesc că puii Pelicanului sînt ucişi de tatăl lor şi readuşi la viaţă cu sîngele Pelicanului, ceea ce trimite la mitul regenerării; de aici interpretarea cristică a mitului Pelicanului, ciocul păsării echivalînd simbolic cu lancea care a străpuns pieptul Mîntuitorului. „Răscumpărarea neamului omenesc prin sacrificiul lui Isus Mîntuitorul, scrie Constance Delpierre, îşi are aici întregul sens dincolo de valoarea morală. A salva lumea este, din punct de vedere iniţiatic, a opri creaţia să se întoarcă în haos. Or, pentru ca creaţia să aibă loc din nou, căsătoria pămîntescului şi a cerescului trebuie să aibă loc şi această căsătorie nu poate avea loc fără sacrificiu.” Mitul Pelicanului este de natură alchimică, focul-sînge fiind materia prima care trebuie activată, spiritualizată. În iconografia tradiţională, puii Pelicanului sînt în număr de trei, iar readucerea lor la viaţă are loc după trei zile; este un simbolism al cifrei trei prezent în toate marile tradiţii religioase, dar acest simbolism este şi în masonerie: trei mari lumini (Cartea Legii Sacre, Echerul şi Compasul), trei coloane (Înţelepciunea, Forţa şi Frumuseţea). Cele trei zile care au trecut pînă la readucerea la viaţă a puilor pot fi văzute ca transmitere a celor trei virtuţi teologale: Credinţa, Speranţa şi Mila. Lumina este originea, drumul şi finalitatea iniţierii, iar Pelicanul este esenţial pentru a înţelege naşterea iniţiatică, ieşirea către Lumină, care este deopotrivă mister, materie primă şi proces de creaţie. Din bogăţia simbolismului Pelicanului, Constance Delpierre s-a oprit asupra sacrificiului, renaşterii, credinţei, speranţei, milei, naşterii luminii. Mitul Pelicanului pune în lumină soclul iniţierii, actul prin care sacrul se întrupează în polarităţile vieţii, masculin şi feminin, ceea ce aminteşte de Poimandres despre care scrie Hermes Trismegistos: „Eu sînt Poimandres (Nous), Inteligenţa Atotstăpînitoare, iar Nous-ul tău este Dumnezeu Tatăl: nu sînt despărţiţi niciodată unul de celălalt şi această împreunare dintre ei este viaţa.” Principiul masculin şi principiul feminin se desăvîrşesc mutual unul pe celălalt în mitul Pelicanului care fondează dubla dimensiune a actului creator: a dezmembra şi a recompune unitatea
Taguri: Arta Regală, Delpierre, Maison de Vie, Onofrio, pelican