Marc Halévy (n. 3 mai 1953) a făcut studii politehnice, a obţinut un masterat în Fizică teoretică, este diplomat în filosofia şi istoria religiilor, este doctor în ştiinţe aplicate. A lucrat vreme de 10 ani împreună cu laureatul Premiului Nobel Ilya Prigogine. Este de origine franceză, dar de aproape trei decenii locuieşte în Belgia.

După propria mărturisire, domeniile de activitate sînt sistemica, noetica şi mistica. Este fondator al grupului Maran, specializat în situaţii complexe şi restructurări. Este profesor-invitat al mai multor universităţi, formator şi conferenţiar pe teme de actualitate economică şi revoluţie noetică.

Este autor a mai multor volume în care abordează subiecte de mare diversitate; dintre cărţile sale amintim: L’Age de la connaissance. Principes et reflexions sur la révolution noétique au 21eme siècle, M2 Editions, 2005; Introduction aux sciences de la complexité, Ed. Maran, 2007; Aux sources de la kabbale et de la Mystique juive, Ed. Dangles, 2007; Philosophie maçonnique, Ed. Oxus, 2008; Que vaut une idée? Introduction a l’economie immaterielle, Edi. Pro, 2008; Pensée hebraique. Une philosophie du kabbalisme au delà du rabbinisme, Ed. Dangles, 2009; Journal d’un Orateur de Loge. La vie interieure d’une loge maçonnique au quotidien, presenté et commenté par Marc Halévy, Ed. Dangles, 2009.

Templul transcende pe toţi cei ce lucrează

Bogdan Mihai MANDACHE: – Domnule Mark Halevy sînteţi autorul mai multor cărţi despre masoneria speculativă. Cum credeţi că s-a produs trecerea de la operativ la speculativ? Prin rupturi sau prin tranziţie şi evoluţie?

Mark HALEVY: – Această trecere nu este bine cunoscută nici de istorici. Locul său: Marea Britanie. Epoca: secolul al XVII-lea. Arta gotică şi marile şantiere  sacre se ofiliseră, lojile operative erau lipsite de ocupaţie. Totdeauna au existat “intelectuali” în lojile operative care ţineau registrele de socoteli şi intendenţa logistică a şantierelor. Ceea ce a fost nou, a fost atragerea de noi membri, purtători ai unei căutări spirituale care, din punct de vedere profesional, erau total străini de meseriile şantierului. Luptele religioase din acea epocă explică poate în parte interesul pentru căutarea unui loc privilegiat şi discret cum erau lojile masonice. Cazul binecunoscut al alchimistului Elias Ashmole (1617-1692) este simptomatic pentru situaţia amintită.

- Putem vorbi de o filosofie, de o înţelepciune masonică?

- Fără îndoială. Dar nu este vorba de un sistem doctrinal. Ar trebui probabil să punem “filosofie” şi “înţelepciune” la plural. În cartea mea Philosophie maçonnique, am încercat să descopăr, în spatele acestei pluralităţi, convergenţe, fundamente, stîlpi de susţinere care să poată exprima, din punct de vedere filosofic, ceea ce uneşte toţi fraţii regulari dincolo de sensibilităţile şi stilurile particulare ale diverselor rituri. Bineînţeles, ritul scoţian rectificat este mai cristic. Dar dincolo de aceasta, vedem bine iubirea de viaţă, de spirit, de operă, de efort, toate întinse către acest Mare Arhitect al Universului ai cărui lucrători tereştri sîntem. Dacă ar trebui să rezum într-un singur cuvînt aş spune cu plăcere că Francmasoneria este o metafizică a depăşirii de sine prin operă: Templul transcende pe toţi cei care lucrează. Este vorba de o filosofie a sublimării  ego-ului prin şi în acest şantier improbabil care se construieşte în inimile noastre, spiritele noastre şi în sufletele noastre pentru a primi şi a face să germineze lumea care va veni.

- Pentru ce aţi ales să depăşiţi hermeneuticile analitice în remarcabila dvs. sinteză Philosophie maçonnique?

- Cred că hermeneutica analitică ce constă în a căuta un sens fiecărui elment simbolic al unui rit este o capcană. Ea duce la erudiţie, la etalarea de cunoştinţe care trec alături de cunoaştere, de gnoză în sensul grec al termenului (care nu este gnosticismul maniheian care a devenit în Egiptul elenistic). Gîndesc că orice apropiere  analitică ţine de partea stîngă a creierului, raţional şi logic, în vreme ce secretul francmasoneriei ţine de partea dreaptă a creierului care este holistică, globală, anagogică.

Ciocanul, ca obiect simbolic separat, poate face legătura între un plin de semnificaţii: ciocanul lui Hephaistos grec sau al lui Sucello gal sau al lui Thor german oferind conexiuni variate şi bogate, dar sterile. Nu este vorba de a lua ciocanul celor trei demnitari ca atare, ci mai curînd de a le pune în relaţie intimă cu ceea la ce servesc în lojă, cu celelalte obiecte şi gesturi şi cuvinte pe care le pune în scenă ritualul.

Într-o manieră mai generală, este esenţial de a distinge erudiţia simbolistă de munca simbolică. Nu este vorba de a redacta pentru a nu ştiu cîta oară un dicţionar de simboluri, ci de a pune aceste simboluri în operă, împreună, ca un tot organic, în serviciul unei căutări iniţiatice şi spirituale globale.

Simbolica masonică este un sistem complex în sensul plin al termenului, un sistem viu, integru, organic, din care emană proprietăţi emergente inaccesibile hermeneuticii analitice. “Secretul” masonic nu este în aceste simboluri, ci este în interacţiunea sistemică între simbolurile sale.

- Cabala a avut o influenţă notabilă în genealogia masoneriei moderne? Care este vocaţia cabalei?

- Cabala este o metodă hermeneutică foarte sofisticată care fondează mistica evreiască şi care se aplică textului ebraic al Tora. Este vorba de a părăsi sensul literal sau alegoric sau omiletic al acestor texte pentru a găsi sensul “secret”, sensul esoteric. Cabala este esoterismul evreiesc. Am schiţat opiniile mele despre acest subiect în cartea Aux sources de la Kabbale et de la mystique juive.

Întîlnirea între cabală şi francmasonerie ţine de logica spirituală britanică a secolului al XVII-lea. Dincolo de războaiele religioase şi de luptele evanghelice, devenise esenţial de a reveni la surse, la textul ebraic al acestei Biblii care fonda întreaga cultură anglicană, catolică şi protestantă. Cabala oferea un mijloc de a pătrunde acest text fără a intra într-o perspectivă specific evreiască. Cel puţin să o credem! Cabala şi-a făcut intrarea sa în masonerie în vîrful picioarelor. Mai ales la nivelul “gradelor înalte” şi în mod deosebit în acest grad sublim care este Arcul Regal care se construieşte pe ideea decriptajului mistic al numelor evreieşti ale lui Dumnezeu.

Cabala a oferit francmasoneriei o metodă hermeneutică structurată care îi lipsea. Ea i-a adus un acces mai autentic la texte care descriau fundamentul însuşi al paradigmei masonice care este Templul lui Solomon şi, în spatele lui, mult mai profund chiar, descrierea Tabernacolului, care îi este un avatar original.

- Care este vocaţia masonică? Ce înseamnă în opinia dvs. demers iniţiatic, transmisie şi înaintare progresivă?

- Etimologic, vocaţia masonică, este cea care “cheamă” (vocare în latină) masonii. Vocaţia masonică este de a fi o dinamică spirituală şi iniţiatică în căutarea unei conexiuni forte, intense, profunde cu realitatea realului.

Ce este iniţierea autentică?

Pasărea zboară fără a gîndi că zboară: ea resimte fiecare din penele sale şi vîntul şi traiectoria şi toate inflexiunile în sînul cărora se strecoară fără a analiza nimic. Totul este de învăţat, nimic nu poate fi predat. Putem arăta luna cu degetul unui copil, dar trebuie ca acel copil să privească luna, nu degetul.

Ce este deci de transmis? În mod sigur nu aceste cunoştinţe care se uzează şi nu ating niciodată esenţialul. Cît despre Cunoaşterea care transcende aceste cunoştinţe, ea este indicibilă, inefabilă, incomunicabilă. Atunci?

Rămîne a învăţa să mergi, mai întîi. Şi aceasta, nimeni nu o poate preda. Pasărea trebuie să înveţe singură să zboare. Spiritul uman trebuie să înveţe singur să meargă. Tot ceea ce se poate şi trebuie făcut: a scoate pasărea în afara cuibului. Părăseşte grădina Edenului, aceasta i s-a spus lui Adam. Părăseşte arca ocrotitoare, i s-a spus lui Noe. Părăseşte casa tatălui tău, i s-a spus lui Abraham. Părăseşte ţara sclaviei, i s-a spus lui Moise.

Rămîne de ales un drum, apoi. Care? Sînt atîtea drumuri posibile. Dar ce contează, este îngăduit totdeauna, nu contează în ce moment, să se bifurce. Drumul nu este niciodată determinat, dar este totdeauna ireversibil. Nici un pas nu poate fi şters. Fiecare pas este o ucenicie, chiar un pas fals. Viaţa nu are destinaţie, dar nu există viaţă fără intenţie. Şi fiecare poartă propria intenţie, propria vocaţie, propria grînă. Drumul nu are importanţa prevăzută alta decît încrederea în sine – care nu este nici orgoliu nici aroganţă – şi primirea necunoscutului domină fiecare pas. Nu este nici un drum pre-trasat, nici un drum predestinat. Trebuie să vrei să înaintezi, să vrei să urmăreşti intenţia şi să desăvîrşeşti vocaţia. Nu există viaţă fără voinţa de a trăi Viaţa. Nu există viaţă fără voinţa de depăşire de sine.

Francmasoneria posedă fabuloase instrumente spirituale

- La începutul acestui secol s-a pus întrebarea dacă masoneria mai are viitor, dacă nu-şi trăieşte sfîrşitul. Care va fi viitorul francmasoneriei?

- Cei din vechime o ştiau dintotdeauna, tot ceea ce trăieşte se articulează în jurul a patru modalităţi, patru poli modali, ar trebui scris, fiecare legat de un element tradiţional. Un corp, mai întîi, legat de pămînt, unde o structură de organe care permit acţiunea în sînul lumii. O inimă, apoi, legată de foc, unde înfloresc pasiunea şi sensibilitatea. Un intelect, legat de apă, unde se contopesc gîndirea şi raţionalitatea, conceptele şi ideile. Un suflet, în fine, legat de aer, unde ancorează sensul şi căutarea, unde se ating relativul şi absolutul, instantaneul şi atemporalul.

Francmasoneria, pentru că este un vast organism viu, nu scapă acestei scheme. Ea are un corp viu, mai mult sau mai puţin în bună sănătate, unde fiecare mason este o celulă, unde fiecare lojă sau Mare Lojă sînt organe care dau viaţă organismului. Ea are o inimă pasionată unde se ţes căldura fraternă şi lumina ritualurilor. Ea are un intelect unde se elaborează corpul său de doctrină, statutele şi regulamentele sale. Ea are un suflet, în sfîrşit, un suflet colectiv care o animă profund. Inima unei loji ar fi Soarele (focul) Oratorului şi al Primului Supraveghetor; intelectul său ar fi Luna (apa) Secretarului şi al Secundului Supraveghetor; corpul său ar fi Pavajul mozaicat (pămîntul) pe care îl înconjoară maeştrii. Sufletul său ar fi atunci sub protecţia Venerabilului, a celor trei mari lumini (aerul): Volumul Legii Sacre, Echerul (care aminteşte rigoarea intelectului) şi Compasul (care anunţă vîrtejurile inimii).

Despre acest Suflet masonic doresc să dizertez în cele ce urmează. Ce animă francmasoneria? Care este sensul său? Prin ce este un loc al sacrului, adică al întîlnirii între relativ şi absolut, între instantaneu şi atemporal? Sau, altfel şi mai curajos spus, există o mistică masonică? Şi, dacă nu este încă, ar trebui una pentru a înfrunta viitorul şi imensa ruptură paradigmatică pe care el ne-o rezervă?

Francmasoneria “modernă” este cea care a fost iniţiată la Londra în 1717, noul altoi grefat pe vechiul trunchi al meseriilor medievale. Ea se naşte în plin secol al Luminilor din care se reclamă, de altfel, fondatorii săi, Theophile Desaguiliers, în frunte. Această masonerie “modernă” aparţine deci din plin modernităţii, erei moderne care este această perioadă de o jumătate de mileniu care merge între căderea Constantinopolului şi descoperirea Americii…şi se închide sub ochii noştri, după bătăliile de la Verdun şi Yser şi în marea revoluţie noetică actuală.

Masoneria “modernă” aparţine “modernităţii” şi va muri odată cu ea nu va resuscita sufletul său, dacă ea nu-şi va da un sens dincolo de idealurile învechite ale Modernităţii şi Luminilor. Astăzi în toate obedienţele, francmasoneria este un loc al fraternităţii (inima) şi al reflecţiei (intelect). Ea nu este decît extrem de puţin spirituală (suflet) şi deloc mistică (Modernitatea şi Luminile obligă la aceasta). Şi aici este imensul său punct slab actual în această lume unde căutarea sensului şi căutarea Sensului reiau o poziţie centrală pentru aceşti indivizi care fabrică deja ziua de mîine. Astăzi, nicăieri “cum” nu mai satisface, este nevoie de “pentru ce”. Dacă francmasoneria nu devine în mod explicit şi prioritar un loc al Sacrului şi al Sensului, iniţiaţii autentici vor dezerta.

Francmasoneria, după rădăcinile sale medievale, posedă fabuloase instrumente spirituale. Ea se înscrie într-o metaforă incredibil de bogată prin rituri şi simboluri. Această metaforă centrală afirmă implicit un credo spiritual şi mistic, metafizic şi filosofic care, contrar religiilor instituite, converge perfect cu aspraţiile şi valorile noii noastre paradigme umane postmoderne. Acest credo ţine de cîteva sentinţe pe cît de simple pe atît de bogate:

* Lumea este un şantier al unui Templu în construcţie.
* Finalitatea acestui Templu este Gloria Marelui Arhitect al Universului.
* Acest arhitect incognoscibil animă întreg şantierul, dar nu trasează nici un plan.
* Riturile şi simbolurile masonice le relevă iniţiaţilor vocaţia lor de constructori.
* Sensul vieţii oricărui iniţiat este de a lucra la acest Templu pe şantierul lumii.

Această formulare, probabil imperfectă, traduce ideea centrală că francmasoneria, mai mult decît o instituţie umană, este şi trebuie totdeauna să devină sufletul unui proces de perfecţionare a omului şi a lumii. Locul unei perfecţionări interioare, departe de false străluciri şi de aparenţe, departe de tentaţiile puterii sau ale confortului. Un loc al depăşirii umanului, un loc de joncţiune între relativ şi absolut, între instantaneu şi atemporal. Un loc sacru al Sensului şi al plenitudinii. Prin francmasonerie omul regăseşte divinul în el. Sufletul francmasoneriei poartă în el sufletul uman în întregime.

Viitorul francmasoneriei va fi mistic sau nu va fi deloc. Dacă ea nu părăseşte Modernitatea şi “Luminile”, ea va muri cu ele. Dacă ea nu părăseşte valorile învechite ale umanismului şi derivele sale egalitariste şi materialiste, ea se va scleroza tot mai mult şi va dispărea. Ea va duce cu sine moştenirea sa spirituală pentru că cei care o au în responsabilitate, continuă să-şi piardă capul cu nimicurile satisfacţiei de sine şi cu hedonismul ambiant.

- Unde se situează francmasoneria în raport cu diversele post-isme contemporane: post-umanism, post-raţionalism, post-revoluţionarism?

- Pentru a o spune dintr-un cuvînt, francmasoneria nu are “viitor” decît în postmodernitate, în clara conştiinţă că idealurile “Luminilor” au dat faliment.

Post-umanism: omul nu este măsura tuturor lucrurilor; omul nu este nici centrul, nici scopul, nici vîrful universului. Umanitatea nu este decît un moment al Vieţii, ea nu este decît o ustensilă în mîinile Marelui Arhitect pentru a construi, cu El, lumea care vine, pentru a purta Viaţa, pentru a zămisli Spiritul. Pe şantierul catedralei gotice, nu lucrătorul este cel care contează, ci edificiul sacru. Masonul tăietor în piatră nu este decît un mijloc, nu un scop. De altfel, el nu semnează operele sale; anonimatul este regula…şi ea trebuie să rămînă şi în lojile noastre. Ego-ul uman nu are nici un loc. Omul nu capătă valoare, semnificaţe şi justificare decît prin ceea ce face, şi nu prin ceea ce este.

Post-raţionalism: raţionalitatea are limitele sale. Esenţialul nu este accesibil prin nici un raţionament. Trebuie să învăţăm să depăşim – fără a o nega – raţiunea raţionantă. Noi ştim să raţionăm; trebuie de urgenţă să învăţăm să rezonăm, să intrăm în rezonanţă cu realul cu ajutorul intuiţiei, anagogiei, simbolului, ritualisticii.

Post-revoluţionarism: singurul Mesia de aşteptat va veni din interiorul fiecăruia dintre noi. Nu este, nu va fi niciodată vorba de un Mesia exterior: nici Ştiinţă, nici Stat, nimic. Salvarea se construieşte din interior. Fericirea de asemenea. Singura revoluţie de făcut este din interior: a depăşi ego-ul şi fantasmele sale, şi a se pune în serviciul Vieţii şi al Spiritului.

Adevărul nu este în răspuns, ci în căutare

- Ce înţelegeţi prin “viitorul francmasoneriei va fi mistic sau nu va fi deloc”?

- Orice căutare spirituală vizează uniunea sinelui cu fundamentul  celor două părţi ale trăirii noastre: conştiinţa noastră interioară şi lumea noastră exterioară. Este vorba de a ieşi din Mine şi a rămîne în imensitatea Realului. A fi în afara eului este sensul etimologic al lui “extaz”, din latinescul ex-stare: a fi afară. Finalitatea misticului este de a intra într-un extaz definitiv, în ceea ce creştinii au numit uneori unio mystica. Acest extaz definitiv poartă mai multe nume. Fiecare tradiţie spirituală i-a dat un nume. Pentru cabală, este devequot; pentru budism, este nirvana; pentru hinduism, este moksha; pentru taoism, este ming; pentru zen, este satori; pentru creştinsm ar putea fi iubirea în calitate de comuniune universală, de comuniune cosmică, de comuniune divină. Puţin sau mult, toate aceste cuvinte desemnează acelaşi lucru: eliberarea misticului, ieşirea sa din lumea aparenţei şi a iluziei, şi intrarea sa radicală în real. Conceptul de eliberare este central şi se regăseşte în toate tradiţiile.

În cartea Facerea, versetul 12, 1, Domnul a zis către Avram: “Ieşi din pămîntul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pămîntul pe care ţi-l voi arăta Eu”. Acest verset rezumă ceea ce toate tradiţiile afirmă în ceea ce priveşte procesul de eliberare spirituală. A ieşi din pămîntul său: a se elibera de spaţiu şi de ego, a practica disoluţia voluntară a tuturor frontierelor şi a tuturor limitelor. A ieşi din neamul tău: a se elibera de timp şi de memorie, a practica uitarea voluntară a tuturor cunoştinţelor şi a tuturor normelor. A ieşi din casa tatălui: a se elibera de formă şi de frică, a practica abolirea voluntară a tuturor formelor de sclavie şi a tuturor idolilor.

Să revenim la propoziţia noastră: “toată căutarea spirituală urmăreşte uniunea sinelui cu fundamentul celor două părţi ale trăirii noastre: conştiinţa noastră interioară şi lumea noastră exterioară”. Nu este vorba de a reduce, de a transforma dualitatea între cunoaşterea interioară care fondează Eul care se afirmă ca realitate, şi lumea mea exterioară care este reprezentarea mea a acestei lumi care se infiltrează în mine prin simţuri. Trăirea interioară şi trăirea exterioară se poziţionează ca opuşi, disjuncţi: spirit şi materie, libertate şi apăsare, suflet şi trup, formă şi substanţă, imaterialitate şi materialitate. Toate aceste bipolarităţi sfîşie trăitul şi zămislesc suferinţa, pentru a relua analiza lui Buda în predica de la Benares.

Această sfîşiere întrea trăitul interior şi trăitul exterior este numită în creştinism “păcatul original”: acesta va fi abolit prin cămaşa fără cusătură (Ioan 19, 23). Mistica pretinde că poate depăşi această sfîşiere nativă şi existenţială şi să restabilească unitatea originală şi atemporală. Ea pretinde că poate reconcilia interiorul şi exteriorul ca nefiind decît două manifestări, două aparenţe ale aceleeaşi realităţi subiacente: Realul-Unul.

Această eradicare a sfîşierii originale trece prin eradicarea sursei sale. Dar care este ea? Toate tradiţiile sînt formale şi converg cu reflecţia filosofică: sursa profundă a sfîşierii existenţiale este ego-ul, acest Eu care încearcă să existe în ciuda inexistenţei sale, care încearcă să ne facă să credem că are consistenţă şi durată atunci cînd nu este decît o iluzie ectoplasmică. Ego-ul este conştiinţa care încearcă să-şi dea un nume. Cine este acest ego? Eu acum? Eu acum 20 de minute? Eu acum 20 de ani? Ce au comun aceste euri atît de diferite? Nimic! Un val pe ocean nu are nici o existenţă în sine; este o manifestare a oceanului, care singur există în sine. Valul nu este decît o formă evanescentă, total nepermanentă care exprimă un proces mai profund decît forma. Naştere, creştere, declin, moarte: totul este aici. Cînd spun “eu mor”, cine moare? Pentru mistic, moartea este o iluzie, pur produs al iluziei Eului. De aceea, el trebuie să se elibereze de aceste iluzii, de aceste fantasme, de aceste aparenţe înşelătoare, de aceste frici inventate de ego pentru a-şi da consistenţă. Nu este pericol decît acolo unde este frică. Trebuie demascat eul pentru a vedea că nu are nici o înfăţişare în spatele măştii.

A demasca este poate verbul care descrie cel ami bine drumul misticului. A smulge măştile. Uneori cu violenţă. Uneori cu teroare. A demasca eul, a demasca lumea, a demasca materia, a demasca spiritul. A demasca binele şi răul, şi toate dualităţile artificiale. Şi în fine a vedea că în spatele fiecăreia din aceste măşti nu este nici o înfăţişare.

Dar a depăşi iluzoria sfîşiere existenţială nu este suficient. Trebuie încă mers mai departe. A ieşi din iluzie nu înseamnă încă a intra în real. Este aici ceva asemănător cu un văl care trebuie rupt, ca un prag care trebuie sărit, ca o oglindă care trebuie traversată pentru a trece “de cealaltă parte”.  A întoarce spatele erorilor nu este suficient pentru a trăi adevărul. Misticul afirmă că adevărul nu este nici contrariul nici inversul erorii. Contrariul erorii este non-eroarea, dar aceasta nu este încă adevărul. Logica binară şi cea booleană trebuie să cedeze pasul unei alte logici, mai bogate, o logică cuaternară unde adevărul şi falsul nu sînt suficiente şi unde trebuie a injecta două alte valori logice care nu se suprapun cu cele precedente: non-adevărul şi non-falsul. Găsim această logică îmbogăţită, explicitată în mai multe reprize în canonul pâli sub această formă: este (atthi), nu este (natthi), este şi nu este (atthi ca natthica), nici este nici nu este (nevatthi na natthi).

Această logică a hrănit calea mistică a maeştrilor budişti precum Vasubhandu, Dignaga şi Dharmakirti pentru a nu-i aminti decît pe ei mai cunoscuţi. Ea refuză şi depăşeşte regulile aristoteliciene şi principiile de identitate, de non-contradicţie şi al terţiului exclus. Ea se construieşte pe principiile non-identităţii (Eul este o iluzie), al contradicţiei (non-Eul care nu există, nu este un Eu care există), al terţiului inclus (Eul există-în calitate de iluzie-şi nu există-ca realitate). O logică a non-logicului, o logică a paradoxului, deci, care va fi larg exploatată de şcolile chineză şi japoneză bazate pe afirmaţii aporetice care urmăresc să spargă gîndirea conceptuală şi raţională: “ce zgomot face o singură mînă care aplaudă?”

A ieşi din eroare ŞI a intra în adevăr sînt două etape diferite şi succesive ale drumului. Trecerea de la una la alta nu este nici evidentă nici automată. Această trecere este adeseori exprimată ca o basculare de partea cealaltă. Cum o spun două şcoli concurente de ch’an chinezesc, strămoşul zen-ului japonez, această trecere poate fi fie subită, fulgerătoare, imediată, brutală, fie progresivă, lentă, construită, paşnică. Progresie sau iluminare? Ambele, probabil.Ca emergenţa unei soluţii sau a unei idei care ţîşneşte brusc…dar după o perioadă uneori lungă de rumegare.

- Pentru ce a fost diabolizată francmasoneria?

- Toate misticile au fost totdeauna diabolizate de instituţiile profane ale puterii. Biserica catolică i-a condamnat pe Maister Eckhart şi pe Teilhart de Chardin. Sinagoga din Amsterdam l-a excomunicat pe Spinoza şi mulţi cabalişti au avut multe de împărţit cu rabinii literalişti. Sufismul este în marginea Islamului. Pentru ce?

Răspunsul este simplu, dar teribil: poporul de profani are nevoie de răspunsuri elementare şi definitive la interogaţiile sale de bază. Cel sau cei care furnizează astfel de răspunsuri sînt asiguraţi că vor obţine şi păstra puterea şi toate avantajele sale: Statul, Biserica, Partidul, Universitatea, Armata.

Dar francmasoneria, ca toţi misticii, în mod sigur pentru că este iniţiatică, esoterică, simbolică, nu furnizează nici un răspuns elementar şi fix. Dimpotrivă, ea clamează şi proclamă că toate aceste răspunsuri prefabricate nu sînt decît minciuni şi amăgiri. Ea afirmă că adevărul nu este în răspuns, ci în întrebare, în căutare, în drumul parcurs. Nu sînt nici adevăruri nici răspunsuri gata făcute. Francmasoneria, ca şi toate misticile autentice, propovăduieşte o formă de anarhism spiritual şi filosofic, o libertate totală de a merge către propriul adevăr interior.

Oricine pretinde să aducă un răspuns definitiv urăşte definitiv pe cel sau pe cei care pun întrebări. Francmasoneria, pentru că este o căutare iniţiatică, pentru că pune eterne întrebări, pentru că ea refuză orice răspuns gata făcut, nu poate decît să fie duşmănită de cei care sînt gata la toate minciunile pentru a prinde o fărîmă de putere!