Drumul spre centru

Legenda Minotaurului a fost probabil una dintre cele mai populare în Grecia antică. La intrarea în palatul din Cnossos se află emblema Taurului; de aici se coboară în regatul tainei, al deznădejdii, al regăsirii de sine.

Istoria labirintului a traversat neştirbită mai bine trei milenii: „Ea este probabil povestea cea mai populară a antichităţii şi succesul pe care l-a avut nu se datorează, cu siguranţă, întîmplării. În adevăr, ea conţine o temă spirituală de o însemnătate şi o rezonanţă universale, amestec de angoasă şi de speranţă, în stare să provoace un coşmar intelectual vecin cu nebunia, sau, pe un alt plan, cu meditaţia înţeleptului. Şi toate acestea printr-o singură imagine, la temelia căreia zace ceva, poate Monstrul, poate Tezaurul sau poate ambele”, scria Samivel. Asupra Minotaurului apasă soarta celui osîndit de zei fără vină să fie crud, iar cruzimea să-i fie pedepsită; astfel istoria Minotaurului este o taină înfricoşătoare, sau pentru a aminti, extrapolînd, cuvintele Sfîntului Augustin din Confesiuni: „Ce este oare acest lucru care îmi străfulgeră mintea şi îmi răneşte inima fără să lase urme? Mă îngrozesc şi mă aprind. Mă îngrozesc, dîndu-mi seama cît îi sînt de străin; mă aprind cînd  văd cît îi sînt de aproape”.

Intrat în conştiinţa lumii moderne îndeosebi prin mitul Minotaurului, al eroului Tezeu şi al firului Ariadnei, labirintul este un arhetip prezent în vechi civilizaţii răspîndite pe aproape întreg globul. În Vechiul Egipt se întîlnesc mărturii despre simbolul labirintului încă din scrierile istoricilor antici, unul dintre cele mai vechi şi cele mai cunoscute fiind labirintul construit de faraonul Amenhotep III; alte mărturii despre labirint, în alte zone geografice, sînt cele grafice de la Val Camonica, Old Bewyck, Brindisi, Wisby, Pena de Mayor, Cremona, Nazca, Wier. În cartea a şasea a Eneidei, Vergiliu descrie porţile grotei Sibilei de la Cumae pe care era figurat labirintul din Creta; mulţi interpreţi au văzut în prezenţa acelui desen un simplu motiv literar, o digresiune poetică; în adevăr, cei dispuşi să vadă în profunzime ştiau că era vorba de un element cu o reală valoare simbolică asociată ideii călătoriei suberane.

Scriind despre labirint, René Guénon face o frumoasă paralelă între labirint şi călătorie, între labirint şi pelerinaj: „De altfel, regăsim şi ideea „călătoriei”, ea fiind asimilată chiar încercărilor, aşa cum se poate constata şi în prezent în anumite forme iniţiatice, în masonerie de exemplu, unde fiecare încercare simbolică este desemnată exact ca o „călătorie”. Un alt simbolism echivalent este cel al „pelerinajului”; şi vom aminti referitor la acesta labirinturile trasate odinioară pe dalajul anumitor biserici şi al căror parcurs era considerat ca un „substitut” al pelerinajului în Ţara Sfîntă; în rest, dacă punctul spre care conduce acest parcurs reprezintă un loc rezervat celor „aleşi”, acest loc este cu adevărat o „Ţară Sfîntă”, în sensul iniţiatic al acestei expresii; cu alte cuvinte, acest punct nu este altceva decît imaginea unui centru spiritual, aşa cum e orice loc de iniţiere”.

Multe întrebări subzistă în legătură cu labirinturile din bisericile medievale: sînt ele substitute ale pelerinajului în Ţara Sfîntă? Nu se numesc unele dintre ele Drumurile Ierusalimului? Reprezintă ele vicisitudinile parcursului terestru sau lumea de dincolo şi coridoarele morţii? Se ştie că la Chartres, în plin Ev Mediu, meandrele labirintului erau parcurse în genunchi, ceea ce explică şi una din denumirile sale de „drum al penitenţei”. Dar seria întrebărilor continuă căci în labirinturile bisericilor găsim semnătura colectivă acompanionilor constructori; la Reims şi Amiens maeştrii arhitecţi sînt reprezentaţi cu instrumentele artei lor (compas, echer, riglă). Ce au vrut să explice aşezîndu-se în centrul labirintului? Celebrul arhitect, teoretician şi restaurator Eugene Viollet-le-Duc semnala că „Dedal, constructorul labirintului din Creta, a fost acolo reţinut prizonier mult timp împreună cu fiul său Icar, la ordinul regelui Minos; fuga curajoasă a celor doi captivi a inspirat legenda poetică inserată de Ovidiu în Metamorfoze. Ar trebui să căutăm o aluzie la acest fapt în portretele arhitecţilor plasate în centrul diferitelor labirinturi din Evul Mediu ?”

Locurile unde se găsesc labirinturi sînt aproape în exclusivitate catedrale şi mari ansambluri monastice, construcţii care cereau din partea arhitecţilor talent, geniu şi imaginaţie. La Reims există un labirint elegant, cu totul diferit de modelul întîlnit în alte catedrale franceze; labirintul are un plan octogonal şi unsprezece ocoluri, iar în cele patru colţuri sînt alte patru octogoane conţinînd figurile arhitecţilor şi indicînd părţile edificiului construite de ei; în centru se afla figura episcopului donator. În catedrala din Poitiers exista un labirint cu un desen straniu, al cărui parcurs era trasat în aşa fel încît după lungi ocoluri, se ajunge la ieşire fără a întîlni nici bifurcaţii, dar nici centrul propriu-zis. La Caen exista un labirint ingenios încît dacă cineva ar fi încercat să urmeze toate ocolurile complicate ale cercurilor ar fi avut de parcurs cel puţin o milă pînă a ajunge în centru. La Saint Bertin exista un labirint cu un desen surprinzător, singurul în mijlocul căruia se afla o cruce.

Mare parte din labirinturile din catedralele franceze au fost distruse în timpul Revoluţiei de la 1789, iar altele de diverşi canonici care pretindeau că gălăgia copiilor şi vizitatorilor care încercau să urmărească „încîlceala” labirintului tulbura reculegerea credincioşilor! Un aspect mai puţin cunoscut legat de labirinturile din biserici sînt jocurile în labitinturi, interzise de Parlament în 1538, sub acelaşi pretext că strigătele copiilor ofensau caracterul sacru al locului. Un document din aprilie 1412 relatează un astfel de joc celebrat în mănăstirea din Auxerre; era un dans cu o bilă, la care participau membrii comunităţii ecleziastice şi credincioşii, petrecerea încheindu-se cu o masă în comun. Erau evidente aspectele necreştine: labirintul ca loc de dans, lanţul dansatorilor, labirintul  numit Dedalium.

Mulţi istorici medievişti consideră că labirintul trasat pe pardosela catedralelor gotice semnifica pentru companioni locul de reculegere şi de rugăciune; era un simbol cu o înaltă deschidere filosofică, un loc al unui pelerinaj interior: „Companionajul constructorilor de biserici trasa aceste labirinturi simbolice care reprezentau tururile şi ocolurile teribilei călătorii în Ţara Sfîntă”, scria Raoul Vergez, amintind şi de existenţa unui ritual al labirintului care dura nouă zile şi nouă nopţi, şi se numea Drumul Ierusalimului. Să mai amintim că în Evul Mediu în mod obişnuit pămîntul era reprezentat ca un disc al cărui centru era Ierusalimul? Şi că pămîntul era identificat cu corpul lui Isus, ale cărui mîini şi picioare figurau punctele cardinale? Parcurgerea labirintului nu însemna numai a face drumul Ierusalimului, ci parcurgerea totalităţii lumii, a macrocosmosului divin şi a microcosmosului uman: „Înseamnă asumarea propriului corp în Adam, luarea la cunoştinţă de esenţa divină prin Isus, şi de unitatea sa prin cele patru elemente. Este o recentrare orizontală necesară înaintea înălţării verticale la axa lumii, Ierusalim”, afirmă Jean François Blondel.

După fervoarea religioasă a secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, „voga labirintului înscris în contextul unui sentiment simbolico-religios, păleşte”, el apărînd trei secole mai tîrziu în alt context, ca o obsesie a barocului. Evident, în acest domeniu, al barocului şi al manierismului, unul dintre cei mai „calificaţi” ghizi este cărturarul  Gustav René Hocke şi două din cărţile sale: Manierismul în literatură şi Lumea ca labirint. Reapariţia labirintului pentru omul modern se face fie prin predilecţia pentru distracţie, plăcere, joc, fie într-o manieră aparent tragică, lumea fiind văzută, pe urmele lui Athanasius Kircher, ca un labirint inextricabil. Preluată de la arabi şi turci, arta grădinăritului s-a răspîndit în ţările Europei apusene, în conceperea aleilor şi desenului de ansamblu al grădinilor, labirinturile ocupînd un loc important: „Peregrinările sufletului în căutarea adevărului se potrivesc de minune cu şerpuirile complicate ale aleilor din boschetele grădinilor romantice; de aceea se revine în mod natural la formula labirinturilor pe care secolul al XVII-lea, în limita posibilităţilor, le ferise uneori de distrugere, sau chiar le crease, pentru a răspunde, fără îndoială, unei nevoi intime de mister pe care luminile oficiale o lăsaseră nesatisfăcută”, nota Robert Mallet.

Dacă labirintul dispare treptat de pe pavimentele bisericilor, el reapare în diverse epoci sub diverse forme, fie în artă, fie în literatură, fie ca o matrice de explicare a căutărilor spirituale. Este cunoscut interesul lui Leonardo da Vinci pentru labirinturi, deşi el nu a trasat labirinturi propriu-zise, exceptînd plafonul cu frunziş împletit din castelul Sforza, din Roma. Marcel Brion a stăruit asupra pasiunii lui Leonardo pentru labirinturi, asupra legăturii, în gîndirea acestuia, dintre noduri şi labirinturi: „Este sigur că pentru da Vinci labirintul a fost un obiect de perpetuă atracţie şi de repulsie. Într-un anumit sens, el este o transpunere a grădinii închise, un simbol intelectual şi abstract al unui hortus conclusus„. O opinie similară faţă de Leonardo împărtăşeşte şi G. R. Hocke care, scriind despre intenţia pictorului italian de a exprima inexprimabilul, observa că la Leonardo „labirintul abstract, format din împletirea frunzişului, devine o hartă topografică a misterului, un simbol criptografic al unei foarte vechi reprezentări cosmologice al „înnodării lumii”, corespunzînd formulei danteşti cuprinsă în cel de-al XXX-lea cînt al Paradisului„. Sînt grăitoare observaţiile celor doi teoreticieni că labirinturile nu erau decît aparent motive decorativ-abstracte, în adevăr ele avînd un accentuat sens concret-spiritual, atît metafizic cît şi religios. Dar labirintul este un motiv care i-a inspirat şi pe mulţi scriitori, şi amintim aici pe Baltasar Gracian cu al său El Criticon, pe Juan Jimenez cu Laberinto, pe Jorge Borges cu Labirinturi, sau Henri Michaux cu Enigmes.

Labirintul a fascinat dintotdeauna, fie că a fost perceput ca un element decorativ, ca mit al căutării, ca simbol al perfecţiunii sau dimpotrivă al rătăcirii, ca motiv literar, ca matrice de analiză a structurilor gîndirii, ca o cale privilegiată de pătrundere în interiorul sinelui. Acelaşi Hocke spunea că labirintul este „o metaforă unificatoare pentru cea ce este calculabil şi incalculabil în lume. Drumul ocolit duce spre centru. Numai drumul ocolit duce spre perfecţiune”. Simbolica labirintului nu este străină esoterismului pentru că dezvoltă scheme de tip iniţiatic: progresia dificilă de la periferie spre centru, tensiunea între dusul şi întorsul pe întortocheatele căi labirintice, probele care cer răbdare, curaj, perseverenţă, cu cît călătoria este mai grea cu atît mai realizabilă este transformarea, perfecţionarea, reîntoarcerea în centru, iniţierea.